Piatra-Neamț. Hotel „Central“. Noiembrie 1989. O cameră la etaj. Mulți turiști ruși.
Boc boc boc în ușă.
– Daa! Cine e?
Mă îndreptam către ușă să deschid. În papuci și pijamale.
– De la recepție! se aude un glas ca prin vată, amortizat de izolarea fonică a spațiului. „De la recepție… parcă era o femeie acolo, nu un bărbat, o fi vreun instalator.“
Deschid.
Două persoane trec în viteză pe lângă mine și, fără nici o explicație, se așează în cele două fotolii. Pe unul ședeam eu în momentul când au bătut. Priveam la televizor.
Rămân cu mânerul yalei în mână, ținând ușa deschisă. Privesc uluit. Cine-s ăștia?
Închid ușa cu teamă, apoi mă îndrept agale către cameră. Unul gras, unul slab. Unul bătrân, altul tânăr. Amândoi la costum și cravată.
Sar peste prezentări.
– Tovarășe Potolea, cu ce treburi pe la noi prin oraș?
Într-o fracțiune de secundă realizez: Aurel… aud vocea lui „Ceaușescu m-a omorât”. Nu pot scana mai mult. Dar am o inspirație de poet spontan.
– Dacă știți cum mă cheamă, probabil știți și de ce am venit în oraș.
– Știm, dar vrem să auzim de la dumneavoastră…
– Păi, sunt delegatul tovarășului Marcoci… Am încercat eu o schemă naivă, adică eram oaspetele cuiva important, să fie atenți, nu cumva să facă vreo greșeală…
– Îl cunoaștem foarte bine pe tovarășul Marcoci… Care-i scopul vizitei dumneavoastră, aici, în oraș… vrem să știm.
Păreau grăbiți să nu piardă trenul.
– Păi, sunt delegat pentru impulsionarea livrărilor la export… Este ordin pe minister…
– Și?…
– Și, ce?
– Ce faceți? Spuneți ce faceți, tovarășe!
Ridicase tonul. Nu văd că se grăbește?
– Ce să fac? Datoria… Inspectez loturi, transmit situații, grafice…
– Nuu, tovarășe, ce faceți altceva decât asta…
– Sunt în delegație, ce să fac. Mă plimb, mă duc la masă după program.
Era clar că știa ceva. Dar ce știa? Încep să cedez mitului că ei știau totul. Dar cine dracu îi informase? Recepționera. Ce putea să spună, că eram îmbrăcat în verde, că aveam un aer suspect de occidental, că semănăm la față cu Matei Vișniec. Nu știa balabusta aia, care se uita la mine ca la un gândac, cine e Matei Vișniec.
N-am timp să mă gândesc.
Tipul care tăcuse, fălcos, cu o față pătrățoasă mă înghesuie.
– Tovarășe Potolea (voce de om cumsecade) înțeleg că ați căutat niște persoane prin oraș… În ce scop în primul rând…
Era limpede. Știau cu cine mă întâlnisem. Când fusesem oare urmărit? Mi-e frică… Ca un punct luminos, pâlpâind în minte, fraza lui Aurel: „Ceaușescu m-a omorât“. Doamne, să nu mă dau de gol, cumva…
– Aa! Daa! Am căutat cunoștințe vechi… Nu-i normal să cauți într-un oraș străin un cunoscut?
– De ce-l căutați? reveni tânărul civil.
Avea față de țigan. Folosise singularul insinuant.
– Păi – mă hotărăsc eu să spun un adevăr pe jumătate, în așa fel încât să pară că sunt deschis și să mă lase în pace – eu scriu poezii și n-am debutat editorial. Îl căutam să-i predau volumul meu, să-l consulte… Chiar mă întrebam ce soartă mai au și unii, intri în oraș și întrebi de un poet de renume național și nu știe nimeni să-ți spună unde locuiește, în schimb toată lumea știe unde stă un oarecare Cioară…
Tovarășii se urzicară. Le văzusem tresăritul și apoi înțepeneala gomoasă.
– Pardon, tovarășul Cioară este vicepreședintele Comitetului Județean de Partid, tovarășe…
N-am știut să speculez. Le fusese frică de îndrăzneala mea involuntară. Fusesem cu adevărat sincer. Chiar crezusem că Cioară e un oarecare. Tot cel tânăr îmi aruncase pisica în brațe.
Intră bătrânul din nou în rol.
Ei continuau să stea în fotolii și eu rămas în picioare, între cele două paturi, tot în pijamale și papuci. Schițasem un gest să-mi trag pantalonii pe mine dar ei începuseră interogatoriul în forță, încât formalitatea mea devenise inutilă. Poate în pijamale eram mai ușor de intimidat.
Bătrânul întreabă concentrat, cu fălcile strânse, cu privirea în covor, celălalt mă fixează mereu cu privirea.
– Și l-ați găsit pe prietenul dumneavoastră?
Ton sigur, sfătos, de om care știe tot, vede tot. Vrea numai să vadă cum reacționezi tu. Cad în cursa lui. Încă de când încep să răspund, simt ceva în neregulă cu ce spun.
Adică simt cum devin laș. Cred că o clipă îmi pare rău, cu tot elanul ce mi-l luasem, că mă hotărasem să-l caut pe un băiat străin, care, până la urmă, nu-mi era nici rudă, doar spusese o frază despre textele mele, în urmă cu 12 ani. și asta era toată „prietenia“ noastră.
– Daa. A rămas să ne întâlnim când iese din spital. Nu putea să mă ajute… Dar, de ce? A făcut ceva?… Aș vrea să știu…
Adică mi-e frică, dar de ce nu-mi iei tu o declarație oficială. Școala ieșirii din lege. Cine le-or fi fost profesori?
Cel tânăr pare cel mai radical.
– Tovarășu’ Dumitrașcu, ne creează probleme…
Îl întrerup. Mă repliez. Devin pedant și penibil.
– Artiștii sunt oameni excepționali, nu li se pot aplica reguli… Între faptele și vorbele lor nu există întotdeauna o legătură. Pot fi chiar labili…
– Cum ați spus?
– Labili…
– Daa… labili!
Se ridică amândoi, mecanic, de pe fotolii și trec în hol pe lângă mine aruncându-mi din mers.
– Altădată când mai treceți prin Piatra Neamț să nu mai fiți așa de misterios… Dar sunt curios, chiar vreți să vă călugăriți?
Mi se pare că râde, că rânjește în ușă, când văd că-și întoarce capul:
– Și aveți salutari de la căpitanul Dobre.
Da. Rânjea.
Ușa se închide și eu simt cum nu mai am nici puterea să mă așez.
Dobre. Dumnezeule, ăștia mă verificaseră într-o oră, cât durase drumul de la spital până la hotel, mă verificaseră tocmai la Galați. Din Piatra Neamț. Mi-am pus mâinile la tâmple. Uitasem de Aurel. Uitasem de mine. Am văzut într-o străfulgerare tot mecanismul. O zi. Doar o zi îl căutasem pe Aurel. E drept câteva orc, cât străbătusem distanța dintre cele două muzee, pe jos, și apoi de la muzeu la bloc și de la bloc la Spital. În tot acest patrulater Ei erau acolo. Pretutindeni.
Mă simțeam singur, hăituit, pândit. Afară, pe holuri, chiote și veselie.
M-am îmbrăcat să ies din cameră, unde pereții mă striveau.
La recepție, grasa îmi evită privirea. Sigur predase informații. Recepția era plină de turiști ruși. Era al treilea autocar în aceeași zi. Majoritatea tineri. „Aș acosta o rusoaică dar sunt doar câteva și par însoțite. Poate mâine seară la restaurant. Oaa, ce m-aș îmbăta..”
Dar, poate, chiar păream suspect. Am avut totdeauna, ca băiat, fost sărac, patima hainelor elegante, fine. Și acel aer visător când mergeam, și această exagerată căutare a lui Aurel, poate, toate stârniseră bănuiala vreunui trecător zelos. Dar cine fusese? Muzeografa, muzeograful, bărbatul de la bătătorul de covoare. Cred că el. Poate s-a întâmplat să întreb de Cioară chiar pe unul de-al lor. Cine putea ști?
Dar sadismul ăsta al lor: „Salutări de căpitanul Dobre“ și mănăstirea, știau de vizita mea acolo. Doamne! încă de acum un an.
Îmi aduc aminte de semnătură. Semnătura aia pe un petec banal de hârtie, o semnătură dată formal. Ca dovadă pentru șeful său că se întâlnise cu mine. Iisuse Cristoase, cine sunt eu?
A doua sau a treia zi, Aurel a ieșit din spital. Părea refăcut. L-am vizitat acasă. Când a citit omul ăsta atâtea cărți? La el un adevărat pelerinaj. O elevă ședea pe un scaun, cu un caiet pe genunchi. Un poet în alt colț. Vine și Adrian Alui Gheorghe. Aurel mă prezintă, ca pe o persoană de încredere. Îi povestesc lui Aurel toată ancheta din hotel și temerile mele. Omit de rușine să-i mărturisesc lașitatea mea, explicația mea filozofică privind labilitatea artistului.
Îmi cere să descriu fețele celor doi. Unul, cel fălcos, este „umbra“ lui de ani de zile. A ajuns să-l cunoască foarte bine. Dar nu știe cine-a fost celălalt. Adrian îmi explică ce-i cu ei, cu el și cu Aurel. Scriau de zor la „Europa Liberă“, semnau proteste și erau în legătura cu dizidenții din toată țara: Luca Pițu, Dan Petrescu, Marta Petreu, Anton Uncu. Aurel era cel mai tare vizat. Primea scrisori de amenințare acasă. Telefonau în străinătate de la diverse „persoane de încredere“. Mă cruceam. Eu, poet optimist și conformist, care credeam că socialismul e etern și că singura mea scăpare erau cărțile și poezia, constatam pe viu că puteai să nu te sperii de aerul Lor invincibil.
Adrian ne invită la el. Pe drum, nu știu ce inscripție într-un parc și Adrian îi frige un picior, o talpă de bocanc. Mă rușinez. Cred că n-am stofă de combatant. Dar îi ascult cu plăcere. Vine și Uncu la Adrian. Se analizează poziția unuia din congeneri, Daniel Corbu. Aurel era supărat pe Daniel, pentru că acesta semnase o „plăcintă” literară sau critică pe undeva. Daniel se apăra, nu era de acord cu Aurel. Amândoi păreau să aibă dreptate. Daniel nu voia de asemenea să semneze o scrisoare colectivă de protest.
Băieții de la Piatra Neamț m-au adoptai așa „neterminat“ cum păream eu, repet, un poet conformist, fără volum, fără apariții în presa literară, fără cultură solidă precum a lor – toți erau filologi remarcabili și poeți de rasă – iar eu, pe deasupra, și vițios cu femeile.
Legătura mea cu poetul Aurel Dumitrașcu s-a strâns după 1989. Am corespondat o vreme. S-a prăpădit înainte să vadă visul său realizat, acela de a avea buletin de european… Cum se vede și din dedicația autograf.
Ion Potolea
extras din „Privirea Ghepardului”,
editura Docuprint
Târgu Mureș-2007
Va urma