Aurel Dumitrașcu în dialog cu Gellu Dorian
– Ce să te întreb eu pe tine ca să te incit? Să vedem dacă am nimerit: Ce-ai urât tu mai mult și mai mult?
– Politicienii. Poate că ar trebui să spun: culmea mizeriei morale la care poate ajunge un politician. La noi, această culme a fost atinsă de Ceaușescu. A fost individul spre care s-a coagulat întreaga ură românească. Pentru mine, politica este forma public acceptată de a practica demagogia. Nulitatea intelectuală a politicianului este dublată aproape întotdeauna de o nulitate morală. Ceaușescu a fost un politician de acest gen. Forma degradată a politicianului este reprezentată într-o latură de dictator iar într-o altă latură de activistul de partid. Te surprinde dacă-ți spun că eu, totuși, n-am detestat securitatea mai mult decât pe activiștii de partid?! Uite, știi că de prin 1979 (când mi-au făcut prima „vizită”) am fost mereu controlat de securitate, dar jocul cu ei era clar: ei puteau să mă anuleze și poziția lor era decisă din capul locului. Activiștii, însă, mi s-au părut mereu mult mai vinovați. Securiștii se ocupau numai de anumiți oameni, în timp ce activiștii erau un flagel pentru toată lumea. Când observ acum că se tolerează în continuare prezența lor pe la diferite nivele, mi se face greață și am toate motivele să mă îndoiesc de noii tătuci. Indivizi cu un simț al slugărniciei perfid, mulat pe o incapacitate intelectuală evidentă dar și pe ambiția diabolică de a nu fi marginalizați, activiștii țineau de categoria cea mai periculoasă – cea a adaptabililor la orice, deci inclusiv la orice formă de fascism (și comunismul nu-i altceva). L-am urât visceral aș zice pe Ceaușescu și poziția mea în acest sens a fost mereu prezentă, inclusiv în zecile de scrisori care au reușit să ajungă la scriitorii și prietenii cu care păstrăm legătura. N-aș zice însă că ura mea față de el a fost mereu aceeași, din ziua în care am aflat că e președinte. Nu. Mi-am trăit adolescența mai mult de dragul bibliotecilor. Trăind într-o țară condusă de comuniști, știam că ei fac jocurile. Într-un fel, toți am fost sau suntem și de stânga. Dar, de la un timp, o duhoare insuportabilă a început să intre și în bibliotecă. Din acel moment, am realizat că biblioteca nu mă mai apără și că pentru ei sunt un om vinovat. Precizându-mi poziția sistematic, am devenit repede un nesuferit. Dar eu m-am simţit întotdeauna bine când am știut că mă detestă imbecilii. Cu oamenii lipsiți de caracter nu pot să fiu în nicio relație. Pentru mine, talentul unui scriitor nu contează, ci numai caracterul lui. Talent au toți.
– Acum, când n-ai o țintă la care să tragi zilnic, ce-o să faci? O să-ți inventezi una sau ea este gata să apară? Crezi că în contextul imediat dizidența va avea același efect sau același rezultat?
– „Ținta” nu a murit. „Ținta” continuă să existe. Și-a schimbat numai chipul. Nu vezi? Aceleași aplauze, aproape aceleași lozinci. Câtă indecență în acest entuziasm în care morții din decembrie nu mai au parcă nici loc de amintire! „Boborul” nu gândeşte, el muncește, el cumpără poze cu președinți și prim-miniștri și le pupă din tată-n fiu. Nu găsesc nimic mai stupid decât să-ți faci idoli din politicieni. De fapt, n-ar trebui să fiu mirat: România este probabil singura țară din lume în care s-a putut auzi lozinca „Jos intelectualii”. Și zău, Asociația Viitorilor Deținuți Politici trebuie deja pusă pe roate. Demonstrația din Piața Universității este singurul eveniment post-decembrie care mă emoționează. Eu țin cu punctul 8 din Proclamația de la Timișoara încă dinainte de a fi fost precizat. Trebuie apărate principii nu indivizi. S-a făcut o revoluție anticomunistă, dar domnul Iliescu pare a crede că ne poate învăța carte pe toți, ca și cel dinainte. Deocamdată rămâne în istorie printr-un singur lucru: a reușit să împartă țara în două. De o parte: majoritatea infantilă politicește, ușor manevrabilă. De cealaltă: o minoritate – intelectualitatea adevărată și toți oamenii cu un bun-simț moral.
– Crezi într-o grevă generală a scriitorilor din România? Cam cum crezi că s-ar putea declanșa o astfel de grevă? În ce ar consta?
– Nu, numai în anii trecuți mă amăgeam cu o asemenea iluzie. Crezi, de exemplu, că oportuniștii notorii, de la Adrian Păunescu la Eugen Barbu, ar participa la o asemenea grevă? Îți repet: n-am absolut nicio stimă pentru scriitorii colaboraționiști. Pentru că nu pot înțelege mobilul atitudinii lor.
– Există o poezie a exilului interior. Și Eminescu a practicat un astfel de exil al poeziei. Acest exil e mai mult un refuz sau chiar o jenă de a ieși în public atunci când simți că de poezie (sau de poezia ta) nu este nevoie. Mi se pare că noi trecem acum printr-o îngrijorătoare criză de receptare a poeziei. Audiența acesteia a scăzut, iar popularitatea poetului este doar una de cerc, ezoterică. Nu crezi că e un pericol? Cât va dura? Ce-i de făcut?
– Eu nu m-am gândit niciodată dacă de poezia mea este sau nu nevoie, cum zici. Întotdeauna mi-a plăcut să „deranjez”. Doamne, ce plăcere să-ți iriți cititorii, să-i pui pe drumuri! Mie nu mi-au plăcut decât poeziile care m-au enervat. Mereu. E o plăcere să fii provocat. Detest lenea sub toate formele ei.
Tu crezi că audiența poeziei, acum, a scăzut. Eu mă bucur dacă este așa. Ceva din mine s-a identificat deseori cu aceste cuvinte spuse de Lautreamont pe la 187o: „Je veux que ma poesie puisse etre lue par une jeune fille de quatorze ans”. Adică nu de oricine. Nu-i iubesc pe poeții populari, sunt sigur că aproape toți poeții de acest fel sunt poeți minori. Eu îi iubesc pe dificili, pe singulari, pe cei la care e mai greu ajuns. Poezia nu e în pericol, sunt sigur. Vorbim mereu de talentul scriitorului, dar există și un talent de a citi. Sunt foarte puțini cititori talentați! Acum e Revoluție, e un balamuc parlamentar nu atât de tot hazul cât mai ales pe măsură naivității politice a majorității. Soliștii de acolo nu-s fermecători. E foarte bine că nu citim și nu scriem tot timpul poezie. Știi, acum, când mi-e dor de poezie, prefer să-mi amintesc de exemplu că primul bal românesc la București a fost în 1784 sau că țiganii n-au nume pentru zilele săptămânii sau că tomorrow e unul din cele mai frumoase cuvinte din câte am auzit sau recitesc din Sade.
– Nu există cred că poet din lumea aceasta care să nu creadă în poezia sa mai mult decât în a oricărui alt poet, chiar dacă e conștient de valoarea sa, mai mare sau mai mică. El spune patern „poezia mea”. Acest fapt denotă inconștient o automulțumire care nu face casă bună cu actul de creație împlinit. Ești mulțumit de poezia ta?
– Aș spune numai atât: dacă există o vanitate a poetului, atunci singura mea vanitate ar fi să am doar două sute de cititori extraordinari. Mi-am dorit întotdeauna să fiu citit serios. Mulți cititori nu înseamnă și multă înțelegere sau receptare. Am suferit mult că nu mi-am putut tipări cărțile exact așa cum le-am scris. Sigur, n-am făcut compromisuri, dar este cumplit să scrii o carte de o sută de pagini și ea să apară în 6o. Este inadmisibil să apari oricum și mulți poeți au apărut oricum, adică nu pe măsura vocației lor. Unii au fost mai norocoși, poate.
– Apar voci, acum după decembrie ’89, că nu pot spune după revoluție, că încă revoluția nu s-a sfârşit, care spun că va fi mai greu de scris de aici încolo, că până acum aveam de ce ne ascunde și-n ajutorul scrisului veneau tropii și rezolvau totul, de parcă cei care au scris până acum de-a lungul timpului au scris ca opoziție la ceva şi parcă numai literatura de frondă a constituit valoarea. Ce crezi?
– Nu știu încotro o va lua literatura și e bine că nu știu. Eu am trăit numai provocat în fața poemului. Poate faptul că maturizarea mea poetică s-a petrecut odată cu maturizarea politică mă face să afirm că scriu „deranjat“ de ceva, că nu cred în liniște și că m-am simțit mereu atras de stările de instabilitate. Când eram puști şi veneau puhoaiele – care acolo, în munți, te asigur, erau extraordinar de violente – toți erau speriați și îngroziți, însă eu le așteptam, eram îndrăgostit de ele, le priveam încântat. Le am și acum în suflet. Multe din ele umblă des prin ceea ce scriu. Sigur că literatura de frondă nu e neapărat și de valoare, dar un poet trebuie să fie mereu în opoziție, inclusiv față de motivele poeziei sale. Cine mai citește poezii „comode“?
– Ca membru al Uniunii Scriitorilor crezi că ți-a mai crescut un pic prestanța? Dar ca slujitor al culturii, ce vei face, administrație culturală sau cultură administrativă?
– Nu m-a interesat niciodată dacă fac sau nu parte dintr-o organizație sau Uniune. Eu am fost și sunt un om prea singur pentru a crede că mă poate cineva flata sau fura în singurătatea aceasta. Nu vreau să mă înțeleg cu oricine, chiar dacă mulți doresc pace și înțelegere între popoare. Cel mai des am sentimentul, accentuat și de starea precară a sănătății în ultimii ani, că nu voi trăi prea mult și nu știu dacă a meritat să „sufoc“ lumea cu prezența mea. Cum n-am trăit ca să plac și nici ca să fiu „cineva“, nu înțeleg raportările cuvântului „prestanță“. Faptul că sunt membru al Uniunii nu mă face mai talentat. Numai cărțile pe care le scriem pot să însemne ceva. Restul e bâlci.
Ultima parte a întrebării tale nu o înțeleg. Dacă se referă la ocupația mea actuală, atunci pot să-ți spun că fac tot ce pot pentru a nu permite impostura.
– Ce planuri ai?
– Nu-mi fac planuri. Gust în continuare instabilitatea politică. Ne putem considera fericiți că am prins vremuri din acestea „interbelice“. Aș vrea să nu mai aud de guverne cu comuniști, aș vrea să văd Franța și să pot citi până la uitare, poate că aș vrea să-mi apară mai repede „Mesagerul“ – cartea aceea amară pe care am scris-o în anii din urmă și pe care, parcă văd, iar o vor amâna – acum din alte motive. Și mai ales aș vrea să mă fac iar sănătos. Mi-a fost așa rău în ultimii ani! Și dacă nimic din toate astea nu se va împlini, înseamnă că asta am meritat.
Publicat în revista „Hyperion“
17 mai 1990,
Piatra Neamț