Din momentul în care scrie primul poem, poetul nu mai poate fi singur. Limba în care scrie îi suprimă brusc singurătatea. Marea de cuvinte se apropie de el şi nu-i mai rămâne decât să aleagă valurile. Fiecare val care vine este un cuvânt. Şi totul ţine de alegerea sa, de harul cu care va îmbina acele valuri-cuvinte pentru a (re)înfăptui o mare poezie. Eminescu a dăruit limbii române şi poporului român cea mai limpede mare pe care o putea dărui cineva. Şi dacă limba română a răpit singurătatea poetului prin distincţia pe care acesta i-a dat-o prin vers, noi cei care trăim în lumina spiritualităţii sale poetice am constatat de asemenea că nu mai puteam fi singuri. Forţa valorii constă în stabilitatea pe care o instituie într-o cultură. Se ştie că o cultură în care nu există valori referenţiale este o cultură măruntă, discutabilă, dacă nu chiar un simulacru de cultură. Vocea fiecărui artist român s-a auzit întotdeauna şi prin raportarea la Eminescu, însă firescul prezenţei lui spirituale vine dintr-un singur motiv: opera lui recuperează şi întregeşte continuitatea sufletească a românilor.
Da, să fii carte şi să aduni plânsul şi bucuria unei părţi de lume. Să nu fii o individualitate, ci înnobilarea unei limbi.