Eminescu

Din momentul în care scrie primul poem, poetul nu mai poate fi singur. Limba în care scrie îi suprimă brusc singurătatea. Marea de cuvinte se apropie de el şi nu-i mai rămâne decât să aleagă valurile. Fiecare val care vine este un cuvânt. Şi totul ţine de alegerea sa, de harul cu care va îmbina acele valuri-cuvinte pentru a (re)înfăptui o mare poezie. Eminescu a dăruit limbii române şi poporului român cea mai limpede mare pe care o putea dărui cineva. Şi dacă limba română a răpit singurătatea poetului prin distincţia pe care acesta i-a dat-o prin vers, noi cei care trăim în lumina spiritualităţii sale poetice am constatat de asemenea că nu mai puteam fi singuri. Forţa valorii constă în stabilitatea pe care o instituie într-o cultură. Se ştie că o cultură în care nu există valori referenţiale este o cultură măruntă, discutabilă, dacă nu chiar un simulacru de cultură. Vocea fiecărui artist român s-a auzit întotdeauna şi prin raportarea la Eminescu, însă firescul prezenţei lui spirituale vine dintr-un singur motiv: opera lui recuperează şi întregeşte continuitatea sufletească a românilor.
Da, să fii carte şi să aduni plânsul şi bucuria unei părţi de lume. Să nu fii o individualitate, ci înnobilarea unei limbi.