Vasile Vlad este autorul a cinci volume de poezie: „Pedepsele” (1969), „Omul fără voie” (1970), „Sărbătorile absenţei” (1971), „Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă” (1978) şi „Omul fără voie” (1980), apărut în colecţia „Hyperion”, care antologhează şi volumele anterioare.
La acest poet, fastul imagistic este fără limite şi deseori naufragiază într-un delir lexical pe care, cel puţin în primele volume, nu-l prea descurajează. Dacă la Mazilescu „explozia” se iscă la nivelul sintaxei, la Vasile Vlad ea se manifestă în reprezentări. O gesticulaţie aparent necenzurată iscă o devălmăşie de imagini, efectul acestei „tehnici” fiind o continuă dezorientare a lectorului, un continuu brainstorming asociativ, o obişnuire cu absenţa selectării. Caravanseraiul imaginilor neaşteptate oferă un material cît se poate de bogat pentru analiză. Poate că superioritatea lui Vasile Vlad stă în faptul că „nu are inimă” în linia rimbaldiană a rostirii, discursul său fiind intersectat de o continuă greaţă existenţială, de o întreagă cohortă de sintagme dintre cele mai cinice, chiar dacă, prin uzitarea lor în manieră sarcastică, pare a instuţionaliza graţiosul, o poezie hibridă, născută din contrarii. Poemele acestea nu vor să fie nici „corecte” şi nici „frumoase”.Lautreamont şi Blake sînt primele nume care ne vin în minte în timp ce lecturăm. Asociaţiile nu sînt doar şocante, teribiliste, groteşti ori macabre, ci de-a dreptul gratuite deseori. Acest asociaţionism dă insă şi rezultate remarcabile şi în „logoreea” imagistică fără limite apar versuri memorabile, fragmente de mare poezie, care-l fac pe Vasile Vlad un poet despre care se poate vorbi altfel decît ca despre un poet minor. De fapt, alegerea poeziei sale în această lucrare pleacă tocmai de la fragmentele („semne nupţiale ale ideii”, cum le numea Mallarme) care ies din rînd şi impun un imagist de mare forţă. Poetul mizează pe absenţa coerenţei şi, cu un evident simţ al tragicului grotesc, ne introduce într-o lume în care accentele burleşti se întretaie cu gravitatea, parodicul cu „urletul”, totul într-o curgere contrapunctică în care elementele discursului se susţin şi se impun reciproc.
Discursul lui Vasile Vlad adună un imens material lexical, solilocviul său, din cauza acestei abundenţe, pare dezordonat, iar semnificaţiile se organizează numai în jurul unui nihilism al deznădejdii, o sastisire gesticulantă, divagantă, voit prozaică, de un umor negru persistent, excentric. Versuri dintre cele mai banale („tocmai azi cînd păstram o zi tulbure / pentru o fată bîlbîită / care iubeşte cu picioarele şi cu ochii”, „eu îngenunchi într-o frunză / din toamna asta largă în ploi”, „fiecare vieţuitoare într-o epocă a urgenţelor”) alternează cu altele absolut remarcabile („Aşteptarea: suflet cu cocorii pe drum / Aşteptarea: suflet cu o margine suspendată”, „o rîpă de întuneric însă îmi ispiteşte sfiala”. În primăvara aceea un copil / dădea din coate în sufletul meu”, „Fumul se risipeşte prin rugăciuni”, „Au putrezit plopii în cer. Ca aerul”, „o insulă acoperită cu inima”, „tăcerea sărată a mării”, „umbra petalelor o aud plescăind / peste bălţi”). Ca o reacţie în lanţ, imaginile lui Vasile Vlad se nasc unele din altele şi impun un univers poetic încărcat, o pădure de simboluri prin care te pierzi şi în care „punctele de acroş” sînt rare. Histrionismul imaginaţiei sale umple paginile acestor volume. Un adevărat babilon imagistic în care calambururile şi „aforismele”, clişeele şi comentariile poetizate, aglomerările şi graţiozităţile, aluziile livreşti şi balcanismele deşuchiate, libertăţile futuriste şi silogismele şchioape, teribilismele şi interjecţiile, invenţiile lexicale şi dezmierdările groteşti, stupidităţile şi găselniţele, familiarismele şi prolixităţile, rezumatele şi prologurile, interogaţiile şi mirările, retorismele şi precarităţile sintagmatice îşi dau mîna pentru a impune un hibrid de o discursivitate „compromiţătoare”.
Sintaxa poetică, avînd dubla funţiune de a organiza semnificaţia şi de a participa la expresie, se dovedeşte impecabilă la Vasile Vlad, fără a avea însă forţa de seducţie a celei mazilesciene. Discursul este asamblat după noi posibilităţi şi acestea derivă din „tactica înaintării din aproape în aproape” (Grigurcu). Poetul s-a instalat în mijlocul obiectelor şi, dintr-un impuls sarcastic originar, şi-a propus parcă o continuă respingere a „comodităţilor”.
Poezia sa este aproape la nivelul fiecărui vers şocantă prin insolitele asociaţii şi formulări, o adevărată civilizaţie a imaginilor fiind declanşată de iconoclastia imaginaţiei. Ca şi autorii Noului Roman, Vasile Vlad pare a se întreba mereu dacă lucrurile au vreo semnificaţie şi, în funcţie de răspunsurile conjuncturale, poetul le transferă din concret în abstract, schimbîndu-le identitatea, deturnîndu-le şi amestecîndu-le în reţele tropice ciudate. Se pot inventaria nenumărate imagini, încît autorul pare a repeta vorbele lui Yeats: „ Nu am limbaj, numai imagini, analogii, simboluri”. Vasile Vlad se dovedeşte un maestru al uzitării metonimiilor, a efectelor fără cauză. Monologînd, locutorul propulsează un discurs sinuos, disonant, „deliraţie pură” deseori, ambiguitatea cea mai în răspăr iradiind din pagină. Febrilitatea imaginaţiei iscă nenumărate imagini în descendenţă suprarealistă:
„Pîcla se aprinde. Bruma sub limbă
e acră. Duhul zvelt
al umărului ar geme”
„Trimis am fost către vămile desfigurate
să aştept ecou de la zero”
„Durerile spărturi au smuls
şi brume argintii au gîlgîit”
„Pe fundul unei site am păstrat
tumbele de rîs refuzate la vămile albe.
Pe fundul celeilalte doar săptămîna de pămînt
sub unghia vîntului”;
„zîmbetul a fost spinare splendoarea unei ranchiune”
„Pîlpîia o trompetă în serile noastre” „o furie cu rigla deschisă”
„Prin octomvrie de cărbune
ţi-ai deşurubat cumpătul”
Autorul reuşeşte totuşi să nu permită lăbărţarea excesivă a acumulărilor, oprindu-se din cînd în cînd în scurte oaze de vorbire simplă, emoţionantă chiar:
„Acolo,
vorbele ne săreau ca nişte sîmburi în faţă,
şi eu îţi spuneam
că în fiecare spital
există o sala de festivităţi,
unde bolnavii sînt obligaţi să poarte mîini,
şi tu îmi spuneai că într-o singură frunză
dintr-un mare oraş
se pot afla cîteva zeci de copii foarte verzi, care ar fi putu desena copaci
cu creioane verzi de asemenea,
şi eu îţi spuneam
că nu vreau să-mi dau sufletul să-mi scot mîinile
din urechi,
şi tu alergai într-o parte, şi eu alergam în alta,
şi frunzele treceau galbene, galbene,
în alt anotimp.
Spre deosebire de poemele lui Virgil Mazilescu, în cele ale lui Vasile Vlad metaforelor nu le lipseşte termenul de raportare:
„Aş vrea să spun ceva adînc
ca un cearcăn,
despre cel care şi-a ars zdrenţele
la marginea mării
lăudînd ultimul anotimp,
despre pădurea de cretă care-ţi scutură ochii,
ca un hîrb de pasăre înălţată,
despre vînturile care-mi sparg sufletul.”/ (Aş vrea să spun adînc ceva)
Sau: „Astăzi otrava roasă în unghii a murit.
N-au mai rămas decît copaci
acoperiţi de pămînt,
n-a mai rămas decît rîsul din neguri,
cîteva sunete obosite, amintirea cîtorva vorbe,
regretul că te-am întâlnit,
regretul că numele tău se aude
prin paharele răsturnate,
numele tău”/ (Scrisoare de aici)
Diluviile metaforice, în care adjectivul pare o „cale regală a dorinţei” (Barthes) abundă: „măruntaiele beznei”, cazna aerisită a visului”, „o sămînţă de sînge”, „cauze pălmuite”, „convalescenţa capcanelor”, „o iluzie de staniol”, „o deznădejde răsunătoare”, un versant al somnului”, „balustradele ameţite”, „un gol încîlcit”, „dantela convulsiei”, florile de cerneală ale visului”, „fumul scorburos”, „sufletul pîclei”, „sucitura delicată a visului”, „ficatul morţii” etc. Devenirile muzicale ale fragmentelor converg rareori în „simfonie”. La Vasile Vlad numai „ariile” strălucesc. Imaginile se succed într-o devălmăşie nereţinută de „metafore lărgite parabolic ori vizionar” (Eugen Negrici): „bulboanele zilei au acoperit / rădăcina ferfeniţată a inimii”, „Arborii sînt otrăviţi de umbra / înduioşătoare a corbilor. / Scandaloasa balanţă a focului / vorbeşte despre temeiul / buneicredinţe”, „ca o făclie scăpată-n canal, / tot eu am încercat să luminez apa botezului / negru”, „şi sufletul tău e pătat de stingerea crinilor”, „marginile de celofan din marginea visului”, „întunericul sapă în bătăile inimii”, mările de mercur / străbătute tîrîş”, „înecaţii se strîng / ca la nişte fanfare sub ape”.
Teribilismele („sîngele crapă de rîs”, privindu-te / ca pe un neg / peste care un ţînţar îşi chiuie lăbărţat însetarea”, „jaful chipeş al vremii aceleia, / cînd stăteam îndesaţi / ca prin colţurile unui echer”, „şterg un păianjen la gură”, „Cineva îmi taie picioarele / şi curg pietroaiele din mine / ca dintr-un ciorap”, „clopotele aşezate sub robinete / alcătuiesc singurul ţipăt”), sarcasmele („Şi erai atît de blîndă şi tandră, / încît orice cîine ţi-ar fi sărit în suflet / să-ţi lingă păcatele”, „Taie-ţi o mînă, te rog! Să nu poţi / uita”, „Sufletul meu făcut sul / te desfide”, „Şi tu ce-ai făcut, neprihănite, / suflare boccie?”, „chiar dacă ţi-ai părăsi rapănul serios”, „Fă cu mine ce vrei: pastă de dinţi, sămînţa ta vastă”, „Oasele sînt / o întîmplare, sîngele o întîmplare desigur „departe de propia mea / cenuşă crăpa-voi de rîs”), preţiozităţile („şi vlaga oftează după stîrpitul imbold”, „şi tidva se loveşte de arborii lepădaţi”, „şters ca un spasm în fundul apelor devine / argintul încrederii”) şi exagerările apocaliptice sînt mereu substituite unei senzaţii de greaţă („Scîrba o voi încredinţa de aceea gurii”), unui refuz existenţial. Nici o „durere cosmică” la Vasile Vlad. Ca un scenograf arierat, după ce închipuie un decor batjocoreşte elementele care-l compun. Sintagmele „acrite”, dispreţul inocentizat abundă în textele acestui poet. Se poate vorbi de donjuanism sintagmatic, o alergare continuă şi cu opriri neînsemnate la un sens. Foamea de închegare a avalanşelor de cuvinte este extremă şi această bulimie rămîne nepotolită pe parcursul celor mai multe dintre „utopiile” sale:
„cu adevărat mai aproape
se află frumuseţea colbului. O, ne trebuiau
zilele, o cuminţenie peste altă cuminţenie
aşezată. Iertare astfel pentru lumina obişnuită cu limita gestului. Iertare
astfel pentru demersurile însufleţirii. Încrederea în gropi
putea să pară
pînă la întunecarea ochilor
mai degrabă un orizont pe rugină.
Un crin crescut în plămîn, oho!
seamănă cu oglinda tăvălită în glasul unei femei. Pînă unde însă zăpada
îşi păstrează numele bun
cuvintele, ca fluturii într-o cuşcă,
paznici trişti. / (Însemnări pentru dezastre)
„Sărbătorile absenţei” reprezintă un salt valoric evident în creaţia lui Vasile Vlad. Propunînd o poetică a „omului decupat”, poetul propune o „încrîncenată depoziţie morală” în favoarea nedegradării idealurilor necatalogărilor („Lîngă uşile numerotate cu unu / cu doi descopăr o inimă de lebădă grasă / pe ape cu pete de muştar şi de ambră, / făpturi mîngîindu-şi pe maluri călcîiele şi judecîndu-se / conştiinţe cărora nu li se mai întîmplă nimic”).
„Omul decupat” este o sintagmă împrumutată de la Sartre. Într-o polemică acerbă cu Michel Foucault, respingînd ideea inutilităţii filosofiei şi a înlocuirii ei cu ştiinţa, Sartre afirmase: „Nici o ştiinţă nu poate înlocui filosofia, căci orice ştiinţă se aplică unui domeniu al omului deja ocupat”. La Vasile Vlad, „omul decupat” se mai numeşte uneori şi „omul fără voie”, „o jumătate de esenţă” sau „un gol înclinat”. Eul liric scindat, „absent” din fluxul întîmplărilor („Omul decupat priveşte cu oarecare detaşare în urmă”, „Omul decupat sare din pat tulburat de ceea ce visase peste noapte; se făcea că trăieşte”), nu-şi mai permite decît o perpetuă sărbătoare (urmuziană) a absenţei”.
„Nu îţi mai spală pleoapa decît
tristeţea depărtărilor incurabile. Păsările se învîrt
împrejurul inimii lor. Anotimpul ofenselor
alcătuieşte acum o prăpastie. Dedesupt
o poţi acoperi cu o palmă.
Deasupra n-ai însă ce-i face.
Ca o ferestruică în puterea gîtlejului
apare strigătul.
( … )
La capătul chemării nu va apare
nici o crăpătură lejeră. Găureşte-ţi subbraţul
şi îndeasă acolo
pămîntul pe care ai călcat depărtîndu-te.
( … )/ (Scrisoare cu rumeguş)
Ca şi în „O, Katarina” („Eu / sînt un gol înclinat. / Eu / sînt albastrul cel mai prostit. / Eu / sînt o molimă de noiembrie …”), poziţiile abundente ale verbului a fi pun în evidenţă dorinţa extremă de existenţă a „omului decupat”. Deşi distanţat de realitate, acest „om fără voie” simte continuu nevoia de întoarcere, de reintegrare.
Imaginile din acest volum, născute din abstractizări şi împerecheri hazardate, bizare, oximoronice sînt totuşi mult mai proaspete decît în volumele anterioare. Tragismul confesiunii, monoton şi însoţit de o continuă silnicie, răzbate din fiecare pagină a „Sărbătorilor absenţei”:
„Se poate. Şi asta se poate. Era epoca noastră scăldată
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monştrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou”. / (Epoca noastră scăldată)
„O fi de teamă pumnul îngropat în orbite,
dar mie liniştea îmi bate în suflet.
Năprasnica fineţe a cuvintelor
nu poate să vindece prea departe.”./ (Scrisoare cu miez de pîine)
„Nu mai avem iluzii, nu mai avem clavicule,
îmi lucrez o funie peste gît,
îţi poţi tăia o sprînceană.
în drum ne aşteaptă un păun retezat,
hai să ne sinchisim,
uite o bubă albă,
uite pernele înfundate cu vrăbii:”/ (Hai să ne sinchisim)
„Te voi petrece trist.
Perfect ca o singură despărţire
se arată amurgul. Dacă cenuşa e o chemare,
stăpîneşti ceea ce urmează. Durerea
care întunecă trandafirii.
Rafala cucerită a vreunui refuz.”/ (Te voi petrece trist)
Versurile gratuite („trupul meu personal are genunchi la picioare”, „soarele categoric al intenţiei”) continuă să alterneze cu versurile memorabile („versiunea în alb a unui fruct foarte negru”, „Ieri m-am născut şi azi încep rugăciunile”, „Îmi spuneai / că în fiecare deget al bărbatului / aşteaptă o femeie necunoscută”), fapt care ne determină să credem că poetului încă îi lipseşte simţul măsurii.
Duel prelungit cu capcanele degradante ale neadevărului, poemele din acest volum propun un discurs sastisit şi sarcastic al unui eu liric scindat, totul într-o înlănţuire de arii în care tăcerea şi strigătul se sfidează şi în care fragmentele strălucesc.
Viziunile fragmentare din primele volume sînt părăsite în volumul „Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă”. Deşi destul de prolix, amplul, poem, împărţit în douăsprezece cînturi, are voce care se aude tot timpul, un fel de „mental prince” care monologhează nereţinut şi incoerent. Tonul epopeic, oracular („Om! Cearcăn lăuntric lumii. / Şi eu să ştiu toate astea. / Se sfîrşeşte o zi, una din multe? Ah, încă o zi!” sau „O, priinţe! O, zoruri! Ceasuri înrîurite / cînd mama nu-mi dorea decît acelaşi număr / de case cu oameni …” sau „Arză vulcanii, candeli cosmice! Între nopţile mele / şi nopţile lor /, mai lung decît orice cuvînt lăsat vreodată, Adevărul / se-nverşună-n amănuntul mîhnirilor sale …”) este mereu fragmentat de formulările bulevardiere, şmechereşti („Este / că alta ca fiica frîngierului nu să egzistă …” sau „Citesc o scriptură despre iubire, / mestic mieji de pîinică, să te sărut? / O! Taie-mă blîndo pe burtă, doseşte-mi cu grijă / pleoapa pe-acolo – şi să nu-mi spui mie pe nume / de mint: / Hero nu ştie ce-i dragostea!”), personajul fiind într-o continuă introspecţie, mereu speriat de lume şi de sine, rememorînd tot felul de întîmplări, fiind cînd interogativ cînd exclamativ, umplînd „cînturile” sale cu un soi de reflecţii mai mult sau mai puţin banale:
„Mă simt viu numai pe la răspîntii”
„Există-n iluzie mai mult loc decît în singurătate”
„Gîndu-i ca fumul, de nu bate vîntul o ia drept în sus”
„Regretul ştie mai mult decît speranţa”
„totul pentru înălţime, nimic pentru demnitatea ei”
„că-nvăţătura primită prin sărăcie mai măruntă-i ca sămînţa
de cedru”.
Deşi în cîntul IX eul liric repetă mereu „eu trebuie să mă stăpînesc”, discursul continuă în aceeaşi manieră pithică şi acultînd parcă de următorul vers din „Cîntul V”: „Cunosc cele O mie şi una de nopţi ale exagerării”. Dacă în „Sărbătorile absenţei” „inima” era deseori invocată, aici „pumnul” se insinuează peste tot, sugerînd faptul că la esenţe nu se ajunge prea uşor. Enormităţile lexicale abundă. Din loc în loc, expresii latineşti punctează monologul acestui „Faustus” limbut. În ce măsură găseşte adevărul, nu putem spune. Vasile Vlad este un poet sistematic frondeur, admirabil în multe pasaje, remarcabil în „Sărbătorile absenţei” şi impunîndu-şi discursul printr-o excepţională forţă de a asocia elemente din cele mai diverse medii.
Între poeţii generaţiei 70, Vasile Vlad se arată a fi imagistul iconoclast, polul extrem al nonconformismului, „boemul insolent” (Grigurcu) şi cu imaginaţia cea mai mobilă.
(Fragment din lucrarea de licenţă „Imagine şi discurs poetic
la poeţi din deceniul 7: Virgil Mazilescu, Daniel Turcea,
Vasile Vlad“ susţinută la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi în iunie 1987)
