„Însoțitorul“

După ce în 1976 publica un roman care a fost foarte bine primit de cititori și critică, „Galeria cu viță sălbatică“ (apărut recent și la Paris cu titlul „l’Exclu“), Constantin Țoiu ne oferă spre lectură un alt roman de peste 400 de pagini, „Însoțitorul“ (Ed. Eminescu, 1981).
Plecînd de la ambianța unui sat de cîmpie, bifurcat între obișnuințele-i vetuste și semnele urbanizării, acest roman este de fapt o profundă meditație asupra participării, destinului (ca asumare conștientă a jurului), dogmatismului, donquijolismu-lui și spaimei, asupra relațiilor dintre generații, asupra rigurozității și discrepanțelor sufletului uman, asupra cunoașterii de sine. Și dacă narațiunea demarează gidean, fără un fir epic clar, personajele fiind adunate în cîteva și aceleași locuri, treptat se impune senzația că, de fapt, acest roman este un roman politic și filozofic, încărcat de simboluri – materia epică derivînd nu din acțiune ci din reflecție. Personajele recrutate aproape fără excepție dintre intelectuali, discută parcă despre toate problemele acestei lumi, o vagă amenințare plutind peste toate aceste „spirite“ mereu însetate să facă speculații ontologice și gnoseologice, „je m’en foutisme“-ul lor fiind de fapt o teamă de la care se salvează dichotomizînd sau cufundînd în ironie și grotesc teme arhicunoscute ale existenței umane. Nimic pitoresc, doar această veșnică stare de reflecție, această neîncetată trecere de pînze ideatice. Tot ce este trucat sau mistic devine obiect de ironizare, de catalogare în derizoriu. Naratorul, cu detașare, ca și cum n-ar fi deloc implicat în demersurile personajelor, le lasă pe acestea să ajungă singure la echilibru, asta dacă nu de fiecare dată o contrareplică sugerează cu totul altceva decît ceea ce părea propus.
Avînd tonul unei dezbateri, decurgînd liber și liniștit, discursul filozofic se circumscrie cîtorva motive:  cel al determinării istorice a individului, cel al cunoașterii de sine prin implicare în faptul istoric, cel al încrederii în valori (de aici derivînd, în mod logic, salvarea de la dogmatism) etc.
Întrutotul o lectură deosebită, încă o împlinire o prozatorului C. Țoiu, acest roman-dezbatere sfîrșește prin a incita la discuții, lăsînd să ne întrebăm o dată-n plus, ca și unul din personajele cărții: „cine sîntem noi?… Și de ce avem cu adevărat nevoie?“