Aurel Dumitrașcu către Dana Pîntea: „Adrian poate că ar fi continuat să scrie ode dacă eu nu l-aș fi ridiculizat cu consecvență în acest sens, ani în șir!“

Sâmbătă, [9 septembrie] 1989

 

Draga mea,

 

E trecut de ora 23. Mama, aud, trăncănește încă la fereastră cu vecina. Le e cald! Aseară n-ar fi stat așa la palavre. Era prea frig. Adrian[1] nu a ajuns, cum, de altfel, mă și așteptam. Procentul de probabilitate a finalizării vorbelor sale atinge cote foarte mici de obicei… Va trebui să mai fac eforturi pentru a nu uita că nu trebuie să-l iau prea în serios atunci când vorbește. Un exemplu de duplicitate mi-a oferit și miercuri, înainte de a pleca încoace. Venise Daniel Corbu. Cu dureri de burtă. Ceea ce dovedește faptul că poeții mai și mănâncă uneori… Adrian îmi spusese că nu se mai duce la ziar, versiune care, ‘ți-amintești, îmi plăcuse, pentru că mi se păruse o trezire la timp. Ei bine, Daniel Corbu, despre care Adrian spusese că e foarte interesat să vină la ziar, era foarte mirat că Adrian mi-a spus că nu mai optează pentru ziar. „Bine, zicea Corbu, dar mie mi-ai spus că vom face echipă împreună și că va fi totul foarte bine!“ I-am spus: „Daniel, ție ți-a spus ce simte de fapt, în timp ce mie mi-a spus ceea ce știa că aș fi apreciat la el…“ Firește, Adrian era de față. Nu vreau, prin aceste cuvinte, să-l „defăimez“ în vreun fel pe Adrian. Punctez doar sentimentul firesc prin care mi-l oferă prin purtările lui: acela că marii mei prieteni sunt cu totul alții: cei care dovedesc seriozitate și consistență în opțiuni, nu cei care-și schimbă vorbele în funcție de auditoriu etc.
I-am lăsat singuri atunci, să-și descâlcească „eroismele“. Nu-s rău, sper, ci numai intolerant cu alunecările de caracter (deși cred că e prea mult spus). Nu-s preocupat de jocurile lor, însă le văd. Adrian, zic eu, dacă n-ar fi ascultat insistent „Europa liberă“ în ultimii doi ani, n-ar vedea ce se-ntâmplă de fapt la noi și poate că ar fi continuat să scrie ode dacă eu nu l-aș fi ridiculizat cu consecvență în acest sens, ani în șir.
S-ar zice, din exterior, că spun astfel de lucruri destructive despre amicii mei pentru a mă aureola oarecum pe mine. Nu e deloc așa. Mereu caut curățenie și bun-simț în relațiile pe care le am cu oamenii. Și apoi, de ce nu-mi pot și ei aminti măcar o singură glisare de caracter?! Oare, când vorbim despre caracter și cinste, e vorba doar de educație?! Eu unul cred că anumite lucruri le ai sau nu le ai de la naștere! Sau zic asta ca să-i scuz puțin pe cei „inconștienți“…
Există o latură a existenței mele în care, totuși, nu dovedesc o consecvență cerească: în ceea ce s-a convenit a fi numit fidelitate. Am fost mereu capabil să iubesc profund mai multe fete, din motive diferite. Aproape toate femeile cărora le-am spus acest lucru mi-au precizat că de fapt n-aș fi iubit niciuna, că nu poți iubi mai multe femei în același timp. „Regula clasică“ le dă dreptate. Și totuși, eu sunt convins că nu din neseriozitate și nu superficial am iubit mai multe fete în același timp. Să fie o anomalie?! Sau e vorba de o nefirească și fără limite capacitate de a iubi, de a dărui?! Mă întreb deseori dacă nu cumva această „capacitate“ a fost „stimulată“ de norocul de a întâlni în același timp mai multe fete care meritau… viața mea. M-am suspectat și de don-juanism, a fost chiar o vreme în care am citit tot ce am găsit despre acest „fugar“.
Bine, dar eu nu m-am despărțit de nimeni, eu nu am plecat.  Ele au plecat, uneori,  din motive rezonabile. E drept, pe unele le obosea și această predispoziție perpetuă a mea de a iscodi lumea cu toate semnele ei, de a nu fi mulțumit de răspunsurile altora. Obositele acelea, cred, nu suportau prea bine inteligența. Altfel nu ar fi „abdicat“. Ți-am spus în mod repetat că sunt foarte mulțumit că te-am întâlnit. Prezența ta mă bucură peste măsură. Aproape tot timpul sunt convins că o să și țină. Există un bun-simț superior în purtarea ta, de aceea și cred că ești o regină. E firesc să te aureolez tot timpul, să-mi spun că tu ești minunea și că eu nu-s decât un locuitor norocos. Probabil că iubirea este singura verigă a zilelor mele în care am noroc. Dar n-aș zice că am trăit dragostea până la epuizare, ca pe o foame continuă. Am cunoscut femei minunate, dar „statice“, foarte atente cu gesturile lor, mereu controlându-se. Eu simt uneori nevoia să te mănânc și acest sentiment antropofag îmi confirmă că ești o minune și că, totuși, încă nu te-am descoperit pe deplin în vraja iubirii tale.
Nu-mi spune tot și nu aștepta să-ți spun tot, chiar dacă am tentația de a fi deschis până la a gafa! Un ținut de taină să fie mereu cu noi. O bucurie, nu?! Poate că numai dragostea ne-a mai rămas. Nu vreau să mă despart de nimeni și mi se frânge gândul când mă „despart“ de câte cineva drag. Ieri dimineață, de exemplu, am simțit violent nevoia de a pleca la Cluj s-o văd pe Marta Petreu și s-o întreb de ce este supărată pe mine (cum i-a spus Magdalenei Ghica[2]). Marta este o poetesă admirabilă, de o inteligență rară, dar tare nefericită ca femeie, complexată chiar. Am ținut întotdeauna și țin enorm la ea. Ne-am văzut o singură dată, o zi lumină, când a luat avionul de la Cluj și a venit până la București numai ca să mă vadă. Probabil că nu i-am plăcut cine știe ce ca bărbat, dar sper că nu din acest motiv venise să mă vadă: ca să-i plac „fizic“. Am vorbit doar. Era cumplit de cald în București. O iubesc mult, spiritual, și nu suport să aibă vreun gând rău pentru mine. Uite, vezi că nu sunt sănătos?! Sau poate că am prea mult suflet și vreau să-l împart tot oamenilor deosebiți pe care-i întâlnesc. Nu vezi ce mi se-ntâmplă și cu Petronela[3]?! Mă stăpâneşte pur și simplu! Dar și tu mă stăpâneşti, Dana! Absolut profund. Îmi doresc mereu să nu te temi și să nu te simți oricine în zilele mele. Probabil că nimeni nu-mi este mai apropiat de câteva luni încoace. În felul meu, nu-s doar tare îndrăgostit de tine, ci și foarte mândru. Dacă sentimentul e reciproc, va fi mereu vai de noi! În bine. Flirturile mele dezinteresate (dar cam caraghioase prin repetiție, într-un fel) nu-s decât o aplecare scriitoricească. De fapt, ele nu-mi alterează deloc dragostea pentru femeia pe care o iubesc. Sunt cu tine. Poate că aceste cuvinte spun exact ceea ce se întâmplă într-adevăr. Ce păcat poate fi în faptul că am nostalgia unor alte fete minunate?! Nostalgia respectivă este o rememorare, nu o dorință. Știi, ți se întâmplă să fii și fericit pe lumea asta! Și cum să uiți zilele în care ai fost și fericit?!
Și azi mi-ai fost dragă-dragă! Am primit scrisoarea ta și te-am sărutat.
Eu ți-am scris în fiecare zi de când am venit. Acum, azi, s-a mai încălzit. A ieșit și soarele. Voiam să merg la alune, după ora 15, dar pe la 14 a venit Paia și a plecat la 16. La 17 erau meciurile și speram să dea Steaua – Dinamo   (0 – 3; excelent!) la TV. N-au dat. Paia a venit veselă, bucuroasă că mă vede. Nu știuse c-am venit. I-a spus cineva. Am citit pe revista aceea despre „Sinucigașii literaturii“ și am constatat că nu știe multe cuvinte uzuale. N-am certat-o, dar i-am spus! E tare neatentă, deși are farmec și așa! I-am spus să mai treacă marți, ca să-i dau cheia, dar cred c-o voi căuta eu luni, fiindcă a venit John[4] între timp și marți plec cu el la Iași (prin Tg. Neamț) și mă-ntorc (se pare) miercuri sau joi, pe la Suceava. Tot aveam de făcut un drum la Iași. Pentru a-l vedea pe Luca, pentru a vorbi. Deci voi ajunge la Piatra Neamț cam pe la sfârşitul săptămânii viitoare. Firește, îți voi mai scrie. Te sărut! Te sărut! Te sărut!
Al tău,

 

Aurel

 

[1] Poetul Adrian Alui Gheorghe.

[2] Poeta Magda Cârneci

[3] Petronela Caia (Paia) – elevă și prietenă

[4] John – Ionel Dumitrașcu, fratele poetului.

 

Din volumul Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“,
în curs de apariție la editura „Vladimir“