Cine mai scrie astăzi epistole*
Vremea epistolelor s-a cam dus (cine mai scrie azi scrisori în epoca internetului), reţelele de socializare sunt pline de comunicări, care nu spun aproape nimic, lipsite de încărcături emoţionale.
Vine să suplinească acest gol reeditarea volumului ce cuprinde scrisorile regretatului poet Aurel Dumitraşcu, la care s-au adăugat cele nou descoperite în arhiva familiei de către fratele său, intitulat Haimanaua Singurătate, Aurel Dumitraşcu – Lucian Vasiliu, epistole inedite (1979-1990).
Destinul tragic, s-a stins la numai 35 de ani, nu l-a împiedicat pe Dumitraşcu să devină cel mai de seamă epistolier de după cel de-al doilea război, întreţinând o impresionantă corespondenţă cu cei mai importanţi scriitori ai epocii, dintre care nu au lipsit prietenii săi moldoveni.
Schimbul de scrisori pe care l-a avut cu Lucian Vasiliu, poet stabilit în Iaşi, a fost probabil, singurul mod de supravieţuire în izolarea în care trăia la Borca, judeţul Neamţ: „Corespondenţa noastră nu poate fi o plictiseală cu pene la pălărie, corespondenţa noastră are sens, ea va avea întotdeauna ceva constructiv în sine”
Dumitraşcu scrie detaliat, năvalnic, aproape pătimaş: „Continuu să fiu îngrozit de iarna aceasta care nu dă semne de oboseală. M-am săturat de ea ca de o crimă. Chiar şi în momentul acesta ninge pantagruelic! Mi-e aşa dor de nepăsare, de căldură, de culoarea verde!” (p. 73)
Vasiliu, în schimb, este mai lapidar, prins în multe activităţi şi atins de morbul citadin: „Liviu Antonesei îţi transmite urări de bine. La fel Camelia şi fratele meu, Aurel. După examenul tău poate o să ne vedem(o doresc mult de tot) şi o să mai stăm de vorbă. Nu am veşti deosebite.” (p. 40)
Lucrurile devin echilibrate din iarna anului 1984, când, din motive necunoscute, Lucian Vasiliu a încercat să se sinucidă în fântâna casei lui Aurel Dumitraşcu, rolurile par schimbate chiar.
Din scrisori nu puteau să lipsească referirile la propriile creaţii literare şi ale altora, la mediul şi climatul literar, precum şi la personalităţile dominante ale momentului, cu simpatii şi antipatii: „…ziceai că Cezar Ivănescu are de gînd să scrie despre mine! O, nu, Lucian! Ştiam de atunci! Scrisoarea pe care i-am scris-o atunci (odată cu trimiterea manuscrisului), apărându-l pe Mircea, n-avea cum să-i placă! Dar sunt mulţumit că nu ştiu să fiu complezent! Astfel nu-mi pierd stima pentru cei BUNI. Nici pentru Cezar Ivănescu, desigur.” (p. 110) sau Lucian către fratele Aurel: „Ei, de-acum ţine-te! De-acum introspecţiune gravă şi fatală! O să vezi şi o să pomeneşti! Te-aşteaptă clipe grele faţă de tine însuţi: exaltare, orgoliu, depresie, umilinţă… Ai început marea şi adevărată bătălie, cu publicul!
Blondul de la Borca, cum i se mai spunea, n-are nicio reţinere în a-şi devoala aventurile sale erotice: „Am nişte probleme Gineco-filozofice! Cu o fată! Ea e convinsă că poartă un copil inventat cu mine. Eu nu. Nu mi-e indiferentă. Dar n-o să mă-nsor niciodată” (p. 87)
Scrisorile lui Dumitraşcu creează impresia unei vitalităţi debordante şi au o expresivitate de invidiat, sunt puţine cazuri când aminteşte de gravele lui probleme de sănătate: „Îţi scriu câteva rînduri dintr-un spital, de la Chirurgie II, rezerva 230, unde locuiesc de 13 zile. Am pierdut mult sânge şi zile în şir am trăit cu perfuzii.” (p. 297)
Volumul ne pune în relaţie cu un deceniu cenuşiu, ultim pentru poet, fiind cu totul îndreptăţită alegaţia lui Răzvan Voncu: „Cine doreşte să ia cunoştinţă de felul în care trăia un intelectual român în ultimii ani de comunism are în epistolele poetului din Borca un material documentar inestimabil”.
* Aurel Dumitraşcu, Haimanaua Singurătate, Aurel Dumitraşcu – Lucian Vasiliu, epistole inedite (1979-1990), Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017
