Lector

AUREL DUMITRAȘCU – Biblio­teca din nord

 

Al doilea volum de versuri al autorului, după Furtunile memoriei (Ed. Albatros, 1984). Poezie orgolioasă, amintind pe alocuri de aceea a Marianei Marin sau a lui Ion Mureșan. Textele sunt grupate în trei cicluri și încep toate – inexplicabil – cu cîte o linie de dia­log. E afișată o retorică a trufiei, a sigu­ranței de sine, în oarecare contradicție cu poza damnată, chinuită a amarei solitudini: „vin acasă și singur mă joc doar cu moartea“, se spune încă din primul poem (p. 7), pentru ca deîndată să desco­perim că predomină… bucuria: „vă pro­pun bucuria“ (p. 8). „Stau în fața mașinii de scris. Mă răsfăț?’ (p. 11) ș.a.m.d. Au­torul mizează ca și în prima carte pe o stilistică a relațiilor șocante, la limita nonsensului:

Destule hîrtii veninoase așteaptă să muște din mine.

Un pepene roșu se cunună cu un pepene negru

vor locui în cer și vor face avere.

Mie îmi stă în gît un dragon (mi-e bine aproape

nu mai vorbesc). Minuni și furgoane.“ etc. (p. 9).

În acest fel sunt produse numeroase combinații ciudate: „o patrie de stele și carne“ (p. 7), „ce poate face un corb cu un cap de fe­meie?“ (p. 10), „Am o pisică verde cu mustăți roșii / și țîțe negre“ (p. 13), „Nici un miracol să scrii versuri încuiat în măcelării“ (p. 14), „În locul unde bruma se numește înțelepciune / carnea mea este un verb“ (p. 18), „rictusul e un pîrîu apucat de / durerile facerii“ (p. 19), „ce dimineață prin care zboară veioze“ (p. 20) – și se poate antologa în conti­nuare.

În contexte cu totul neașteptate sunt plasate și trimiterile culturale: „Încep să-ți citesc Orestia pe-ndelete […] / Ești pioasă ca o fereastră din literatura franceză“ (p. 13), „Peste viața mea o rățușcă jumulită / ascultă beethoven“ (p. 14), „Ce zici de un ceai! mă-ntreabă și eu mă gîndesc liniștit / la jose lezama lima“ (p. 20), „la orele 24 ezra pound rămîne fără / prieteni“ (p. 46), „domnișoara t(ess) povestea încet / ci­tind din homer pe podea“ (p. 50), „Să nu treci, îmi spune chiron centaurul pe mun­tele / stînișoarei“ (p.      54)

Autorul are ideea bizară de a intitula un poem Aurel Dumitrașcu citit de o zînă (!– p. 50) și adoptă o poză de neînțeles, acuzatoare la adresa neînțelegătorilor:

Toate vulpile înoată în sînge

numai cele al­bastre umblă tehuie pe dealuri

prin biblioteci ori prin candelabre. – Ești nebun, cum să

fie albastre cine a mai văzut pe la noi vulpi albastre

pe dea­luri le-ar fi prins vînătorii le-ar fi zărit careva

ești nebun tinere de-a dreptul nebun“ (p. 37).

Reușite sunt poemele scurte, precum Măcar atît:

O dată pe an măcar atît în satul tău. Și

privește tăcut

cîți bujori românești

înfloresc

pe morminte.“ (p. 22).

 

Publicat în „România Literară“,
2 iulie 1987