Lector AUREL DUMITRAȘCU – Biblioteca din nord Al doilea volum de versuri al autorului, după Furtunile memoriei (Ed. Albatros, 1984). Poezie orgolioasă, amintind pe alocuri de aceea a Marianei Marin sau a lui Ion Mureșan. Textele sunt grupate în trei cicluri și încep toate – inexplicabil – cu cîte o linie de dialog. E afișată o retorică a trufiei, a siguranței de sine, în oarecare contradicție cu poza damnată, chinuită a amarei solitudini: „vin acasă și singur mă joc doar cu moartea“, se spune încă din primul poem (p. 7), pentru ca deîndată să descoperim că predomină… bucuria: „vă propun bucuria“ (p. 8). „Stau în fața mașinii de scris. Mă răsfăț?’ (p. 11) ș.a.m.d. Autorul mizează ca și în prima carte pe o stilistică a relațiilor șocante, la limita nonsensului: Destule hîrtii veninoase așteaptă să muște din mine. Un pepene roșu se cunună cu un pepene negru vor locui în cer și vor face avere. Mie îmi stă în gît un dragon (mi-e bine aproape nu mai vorbesc). Minuni și furgoane.“ etc. (p. 9). În acest fel sunt produse numeroase combinații ciudate: „o patrie de stele și carne“ (p. 7), „ce poate face un corb cu un cap de femeie?“ (p. 10), „Am o pisică verde cu mustăți roșii / și țîțe negre“ (p. 13), „Nici un miracol să scrii versuri încuiat în măcelării“ (p. 14), „În locul unde bruma se numește înțelepciune / carnea mea este un verb“ (p. 18), „rictusul e un pîrîu apucat de / durerile facerii“ (p. 19), „ce dimineață prin care zboară veioze“ (p. 20) – și se poate antologa în continuare. În contexte cu totul neașteptate sunt plasate și trimiterile culturale: „Încep să-ți citesc Orestia pe-ndelete […] / Ești pioasă ca o fereastră din literatura franceză“ (p. 13), „Peste viața mea o rățușcă jumulită / ascultă beethoven“ (p. 14), „Ce zici de un ceai! mă-ntreabă și eu mă gîndesc liniștit / la jose lezama lima“ (p. 20), „la orele 24 ezra pound rămîne fără / prieteni“ (p. 46), „domnișoara t(ess) povestea încet / citind din homer pe podea“ (p. 50), „Să nu treci, îmi spune chiron centaurul pe muntele / stînișoarei“ (p. 54) Autorul are ideea bizară de a intitula un poem Aurel Dumitrașcu citit de o zînă (!– p. 50) și adoptă o poză de neînțeles, acuzatoare la adresa neînțelegătorilor: Toate vulpile înoată în sînge numai cele albastre umblă tehuie pe dealuri prin biblioteci ori prin candelabre. – Ești nebun, cum să fie albastre cine a mai văzut pe la noi vulpi albastre pe dealuri le-ar fi prins vînătorii le-ar fi zărit careva ești nebun tinere de-a dreptul nebun“ (p. 37). Reușite sunt poemele scurte, precum Măcar atît: O dată pe an măcar atît în satul tău. Și privește tăcut cîți bujori românești înfloresc pe morminte.“ (p. 22). Publicat în „România Literară“, 2 iulie 1987