BORCA, 30 martie 1984
Bună, dragul meu!
Mi se pare necesar şi loial să-ţi scriu! Mi-ai pomenit numele cu gînd bun, în două-trei rînduri, fără ca eu, la rîndu-mi, să am disponibilitatea s-o fac public. Dincolo de firescul „mulţumesc!” (cel mai des inutil într-o cultură tînără, întrucît nu cu amabilităţi se face o cultură, suferind noi – boală bizantină! – de exagerări care mai de care mai dizgraţioase!), epistola aceasta trebuie luată drept un semn de solidaritate cu ceea ce scrii tu.
Am tare mulţi prieteni, însă ţin numai la prietenii care nu-şi bat joc de condiţia lor, rămînînd ceea ce sînt, indiferent la ce distanţă sînt de… zid. Sigur, în principiu, sînt prieten cu toată lumea, întrucît există loc pentru toţi, dar atunci cînd particularizez constat că lucrurile nu stau chiar aşa.
Trebuie să-mi recunosc idiosincraziile tocmai pentru că nu-mi permit să pun o bibliotecă pe aceeaşi linie cu o şedinţă. Eu ştiu bine că principiile se preiau întotdeauna, că nu se inventează, aşa că ţin la acel mijloc de drum în care tupeul loialităţii mele nu poate fi alterat. Artaud, în „Héliogabale ou l’anarchiste couronné” zicea chiar că „les principes se gardent, se communiquent”. Dacă, de exemplu, peruca rămîne elementul cel mai baroc al barocului secolului al XVII-lea, nu vreau deloc să recunosc, acum, că măştile sînt apanajul acestui biet veac, al nostru. Mi-e ciudă pe tot ceea ce mîzgăleşte gîndul nostru bun, poate şi fiindcă ne sînt interzise (!?) anumite biblioteci. N-am fost şi nu voi fi niciodată solidar decît cu poeţii culţi. Foarte mulţi ani putem scrie numai din talent, cu o dezarmantă inocenţă – pe care cei din jur o iau drept „aer proaspăt” deasupra manierismelor, dar vine o zi în care „se pune problema” (în sine) a personalităţii. Mă-ndoiesc că o personalitate se susţine pe viclenii, alianţe şi incultură. Din momentul în care ai conştiinţa faptului că eşti scriitor (foarte mulţi se obligă să fie scriitori; merită ei, nevinovaţii, să citească „Traité du désespoir” al lui Kierkegaard!), nu trebuie să mai abdici. Scrisul e acea frînghie pe care o confundăm cu pămîntul. Ador generoşii, însă nu cred în denaturările lor sentimentale!
Vezi, dragule, epistola aceasta poate fi un început de vorbă mai profundă între noi, însă o corespondenţă care nu e şi constructivă e inutilă.
Am scris mii de epistole şi am primit mii (cine-şi ia „congé” să le recitească?! – nimeni, desigur!), poate şi fiindcă eu nu cred în mod serios decît în iubire. Scrisul e, întotdeauna, tot o formă a iubirii. Trăiesc foarte singur aici în munţi, îndrăgostit de toate femeile şi de toate nuligestele, însă nu vreau să trăiesc tot timpul cu ele. Deseori le asemuiesc cu acel Sacro Bosco („pădure sacră, ce nu poate fi asemuită cu alta”) de lîngă Roma, acel parc de la Bomarzo, încîlcit, straniu, miraculos, bolnav, chagallian. Norocul meu că mi-e plină casa de cărţi şi discuri, de cuvintele prietenilor risipiţi prin republică şi pe aiurea. Mărturisesc că-n ultimele zile mi-a fost foarte dor de Emil Hurezeanu, pe care-l înţeleg oricum, deşi nu trebuia să rămînă prin cele Viene definitiv. Era un poet admirabil, rar de tot! Realmente îi duc dorul!
În aprilie trebuie să mă duc la Iaşi, am examene, deşi n-am nici un chef să citesc ce vor ei. Citesc mereu, aproape „ca un imbecil”, dar numai ceea ce vreau eu, cel mai des autori, nu cărţi. Mă bucur că merg la Iaşi şi pentru că voi rămîne un timp cu prietenii mei buni de acolo, cu Luca Piţu şi Lucian Vasiliu în primul rând! La Muzeul de literatură, unde e fratele meu Lucian, pot citi multe cărţi rare, vechi. Apoi, Luca, sorbonardul, un poliglot cu o cultură imensă (poate singurul de la noi „frate” cu Foarţă!), la care voi şi sta. Trebuie să-i duc Artaud, Pierre Louÿs (poemele erotice inedite!), Jurnal-ul lui Baudelaire, un Şestov, urmînd să iau Wittgenstein şi, din nou, Bataille.
Am citit tare multe cărţi rare de la Luca. Într-un timp luam şi de la Liviu Antonesei, „irascibilul” Liviu Antonesei, dar într-o vreme ne-am cam certat pentru că făcuse afirmaţii aiurea la adresa mea, pe la ALBATROS. El se ceartă cu toţi, dar nu pentru că e rău! Aşa e el! Nu e deloc prost, însă. Noica a vrut să-l trimită în Germania! Dar şi cu Noica a ajuns la neînţelegeri. Cezar Ivănescu l-a lăudat ani în şir şi într-o zi Liviu a scris foarte insinuant despre el! Aşa e el! Luca şi Lucian, de exemplu, nu vorbesc cu Antonesei, deşi eu i-aş vrea împăcaţi. Dar sînt problemele lor. Liniştea exagerată duce la îndobitocire. Într-o zi m-am gîndit că într-o lume de împuţiţi, putoarea e considerată parfum!
Dar bine c-a venit căldura. Iarna e o ciumă. Temperament meridional, traversez greu iernile, deşi numai iarna scriu. Mă plimb acum. A venit şi Radu Florescu pe acasă, şapte zile am ascultat numai Simfoniile lui Beethoven. Vorba lui Tsatos: „Beethoven gîndeşte”. Radu pleacă azi. Iar rămîn singur. Poimîine vine Tudoriţa. Are 16 ani. Poate mă leagă ăştia! Nu, nu mă leagă. Sînt bun! De bunătatea mea nu mai pot ei! Care ei?! Ceilalţi…
Mîine joc fotbal cîteva ore! De fapt, joc în fiecare zi măcar o oră!
Sînt un „autor dificil”?! Nu ştiu. Termenul ăsta a fost inventat (de fapt „noţiunea”) prin secolul XVI, de un francez, Maurice Scrève, dacă nu Scève, naiba să-l ia! Memoria mea dă semne de oboseală în ultimii ani. Şi dorisem să ştiu totul de pe lumea asta! Poate că de aceea şi „fac” cu întîrzere facultatea, care, desigur, nu-mi foloseşte la nimic.
Nu vreau, însă, să fac orice! Nu ţin să fac orice! Cînd vrei să faci de toate, eşti ori impostor ori inconştient!
Vreau să-mi scriu cărţile cît mai bine! Atît! Am muncit în fel de fel de locuri, dar m-am plictisit peste tot. Numai în biblioteci sînt cu adevărat fericit! Acolo nu mă irită nimeni.
Prostia mă dezarmează, chiar dacă proştii sînt expresivi. Citeşte-l pe cinicul Céline!” Uneori e… expresiv. De fapt, proşti nu-s cei care nu fac şcoli, ci numai acei care nu gîndesc. Mi se spunea uneori, referitor la cîte un imbecil: „din punctul lui de vedere, are dreptate!”, de parcă imbecilii ar avea punct de vedere!!
Tu să nu crezi că-s rău! Tonul meu e deseori intolerant, parcă, însă e vorba de cu totul altceva.
Vei înţelege, sper!
Am încredere în ceea ce scrii, îmi place, şi nu ţi-o spun ca să-ţi fac plăcere! Dar să nu-i crezi pe cei care-ţi vorbesc de parcă poezia ar fi un scop!
Să ai grijă! E bine să fii sigur că poezia ne-a ales, nu am ales-o noi. Adică: noi sîntem scopul poeziei, cei care o scriem, nu ea e scopul nostru!
Am văzut şi poze cu tine. Eşti frumos! Dar să nu porţi haine oficiale. Eşti poet! Lumea începe cu tine!
Să ai acest… tupeu.
Începe cu tine pentru că tu ești dintre cei care o pot face mai frumoasă. N-am zis c-o poți schimba, am zis c-o poți face mai frumoasă!
Acum ascult Elton John! Cred că-ți place și ție!
După ce termin de scris, mă duc să mă plimb! Pădurea începe la două sute de metri de stiloul meu! Mă-ntorc tîrziu, cu o „mîndră“ să-i traduc pasajele religioase din „Syllogismes de l’amertume“ ale lui Cioran. Apoi o voi trimite acasă (o conduc pînă la poartă), fiindcă trebuie să-i răspund la o scrisoare dragului meu domn Octavian Paler. Și am de pus și un petec la blue-jeans!
Ieri, citind din Odobescu, am rîs pe rupte dînd peste chestia aceasta: „Mare e limba boului, păcat că nu poate grăi!“ Desigur!
Dacă simți că merită, scrie-mi! Altfel să n-o faci!
Îți doresc tot binele pe care-l porți suporta! Și să fii bun!
Al tău, cu gînd curat,
Aurel Dumitrașcu
– Mîine e ziua lui NICHITA! Ce singuri ne-a lăsat! Și cît îl iubim! Mereu! Definitiv!
A. Dumitrașcu
– Comunică-i lui Patrel Berceanu (te rog!) că aș vrea să-i scriu! Unde-l pot găsi!?
A.
– Daniel (Corbu) – și-a lansat (!) cartea săptămîna trecută. Am fost toți acolo. Sava? Chiar ieri am vorbit la telefon. Încurcase traseul cu niște papuci de sport pe care mi i-a trimis pînă la urmă. Ultima dată (acum șapte zile) încă tăcea. Apoi a cîntat ceva de Maria Tănase. Cu Adrian Alui Gheorghe. Frații de aici.
A.D.
Borca, 18 mai 1984
– ziua lui Geo Dumitrescu –
Dragul meu,
Îți scriu tîrziu. Dar, din cînd în cînd, îmi stă și mie cîte o mănăstire în gît. Zid de mănăstire în mine. Nu eu în zid de mănăstire.
Într-un război al chiorilor, e bine să fii și arogant. Am stat pe malul gîrlei și m-am uitat cum se împerechează broaștele. În fiecare am fac lucrul ăsta, de cînd am citit viața lui Bruegel (acum, sigur, treisprezece ani!). Dimineață joc fotbal. Sau stau cîte puțin cu T., ca să nu spunem că filozofia e o șoaptă. Mă și enervează, uneori, țîfna asta încîlcită. Dar o iert de fiecare dată, pentru că dinspre ea s-a iscat scrierea acelui „Tratat de eretică“. În cel aprilie, am fost la Iași. Era așa cald și fain acolo, încît am evitat literații și crîșmele. Într-un lacto-bar imens, mi-am permis o domesticire: i-am promis 10 lei unei țigănci, cu condiția să strige „Trăiască Republica!“ nefericita, schimbîndu-și urgent religia, (religia drumurilor), s-a dat în glas mare. haz! Nimeni n-a sesizat că eu, de fapt, convertisem pe cineva la noblețe. Sigur, noblețea nu se strigă, ci se afirmă – dar pe unii numai spaima îi face nobili.
Am dat cinci din cele șapte examene cîte am în fiecare an! Le-am luat toate. M-am amuzat însă pe seama unui profesor de teoria literaturii (la care țin, de ce?, să fiu cel mai bun între acei școlari!), cînd luasem un bilet cu „Teatrul lui Molière“. Am vorbit despre ce am vrut eu, înnodîndu-l, numai despre Molière nu, așa că s-a cam speriat de prea ciudatele-mi idei și lecturi și mi-a pus 10. Nu-mi folsoește la nimic, evident, dar îmi place grozav să-i încurc uneori pe indivizii ăștia scrobiți și bine-situați.
Am stat la Luca Pițu (ce nopți!) un timp, apoi m-am mutat la un alt prieten – pentru a-l putea găzdui și pe Adrian (Alui Gheorghe) dat afară de la un hotel al Partidului. Am fost și-n talcioc (pentru prima dată), cu Lucian Vasiliu, Luca, Mircea Nedelciu și Dorin Spineanu + junele de rigoare. M-am ținut aproape de Lucian, să nu mă vîndă vreunul pe acolo, fiind eu tare… stilizat! Voiam să citesc Wittgenstein și am adus în munți al său „Tractatus logico-philisophicus“. Mai am slava veche și istoria filozofiei de încins prin iulie. Venit în demența rece a munților, m-am dat numai la citit, pe rupte, amestecat – pentru odihnire. Viață de cîine într-un coltuc de pîine!
Ție-ți scriu ascultînd Vivaldi! Concertele pentru flaut, orchestră de coarde și… bas continuu. La mine abia acum au înflorit cireșii!
Azi am terminat „E frig și e noapte, seniori!“ Nu știu bine de ce mi-au plăcut obsesiile lui Fulga!? Pentru că le-am mai întîlnit?! Ieri am citit numai din „Paradoxul“ lui Solomon Marcus. Și dintr-un poet pe care-l iubesc foarte mult: Ion Mircea. De fapt, eu citesc foarte puțină poezie, vreau să spun că nu mai citesc cu nesațul dinainte de 1980. Îi iubesc, însă, pe toți cei buni. Acum nu-l iubesc pe Dan David. N-a răspuns unei scrisori mai vechi. Sînt iritat și de anunțul său din „prefața“ „Șarpelui cu clopoței…“, cum că „șarpele“ este o secțiune din „Evanghelia paradoxalia“ (?!). Nu știu de ce n-a zis „Divina paradoxalia“, că tot un drac e! Ce-nseamnă toate efuziunile lui dumitrașciene mai vechi, din moment ce preia aproape în întregime titlul cărții mele, titlu care mie mi-a fost interzis pe copertă?! Așa cum nu înțeleg democrația decît în limitele bunului-simț, nu înțeleg nici prietenia decît în limitele loialității. Ba, am observat, un deștept, în afișul „Săptămîna“, se extaziază pe seama „ingeniozității“ lui Dan privitor (privitoare?!) la adjectivul „necunoscut“ PARADOXALIA. Sigur, eu am puterea să-i „iert“ și pe hoți și pe urechiști, chiar și pe „prieteni“, dar cui folosește gustul amar al vorbelor ce, într-o zi, n-au nici o acoperire?! Dar o prietenie în care se tolerează orice, zic eu, este o greșeală. Am tupeul unei curățenii aparte, de aceea mă irită sincer lucrurile de felul celui de mai sus. Deh!
Emil Brumaru era la „Convorbiri“, în biroul dragului meu Daniel Dimitriu. N-am știut să-l bat cu floarea ta peste gură. Eram plecat cînd venea mesajul tău. Precizare: Brumaru era treaz!
I-am comunicat lui Daniel cele zise! Dar e cam uituc de cînd s-a tipărit și joacă teatru cu Victor Socaciu! N-a mai dat niciun semn de două luni. Și eu n-am mai trecut prin tîrgul lor. Prefer Piatra Neamț. Acolo sînt Radu Florescu ( care, aici la Borca, stă enșpe case mai la vale de mine!), mai multe femei dragi, prietenii pictori și arhitecți, străzile, fetele care-mi dau toate cărțile care apar (evident, inclusiv „Cel mai iubit…“; dl. Bălăiță mi-a promis la telefon încă un exemplar de făcut cadou; ce porc poate fi Eugen Barbu în afirmațiile sale din acea revistă școlară la adresa minunatului Marin Preda! – reacția lui Păunescu – vezi FLACĂRA – mi se pare necesară și admirabilă!).
Ia să văd la ce scrisori trebuie să mai răspund: N. Băciuț, Ileana B., Viorica L., Lămîița A., Corrine B. (Dijon), Liviu Ioan Stoiciu, Octavian Paler, Adriana A., Alexandru Mușină, Vasilica Ț., Lucian Vasiliu. Și sînt invitat la o nuntă. Dar nu suport deloc nunțile, aceste ritualuri degradate. Nici înmormîntările, de paisprezece ani, de cînd mon père s-a dus nu știu unde! Stau numai cu mama în acest paradis – din care voi pleca, totuși! Mi-e bine încă!
După Bioy Casares („Dormind la soare“) – care-mi amintește de San Antonio, Ken Kesey (neterminat; nu-mi place!) și texte de D.D. Roșca, de mîine am să citesc „Jurnal“-ul lui Kafka. Mi-e lene acum să reiau „Le rire“ a lui Bergson („essai sur la signification du comique“). Primăvara nu trebuie violentată. Trebuie lăsată să curgă!
Tu cu ce te ocupi?! Și cîți zei ai repudiat pînă azi?!
Transmite-i lui Aurelian gîndul meu bun! Țin la el, cel mai des, mai mult decît poate ști. Chiar și numai prietenia cu Nichita mi l-ar face foarte drag! Dar îl iubesc și ca poet, eu i-am spus-o acum trei ani, cînd încă nu devenise „antipatic“. Da, și Nichita mă-ntreba „Ce are toată lumea cu Titu?!“ Și-i spuneam că nu toată lumea. Că numai unii, și că e bine să nu te iubească toți cînd ești tînăr!
Asta-i, boierule! Bucurie și liniște!
Și, din nou, tot binele pe care-l poți suporta!
Prețuirea mea!
Aurel Dumitrașcu
P.S. O să apară în curînd și cartea mea! O mai citesc (încîntați) cei de pe la Consiliul Culturii. Ei și madame Bovary.
Deci, zic: Trăiască Republica!
A.D.
Borca, 20 iunie 1984
Dragule,
Să mă ierţi sau să nu mă ierţi! Ţine minte un singur lucru: dacă uneori tac, e pentru că mi-e rău de tot! Să nu ai sentimentul că tac din indiferenţă! Te rog mult!
Tevatura cu cartea m-a prăfuit din nou. Nu mi se mai fac „reproşuri ideologice” (cică), în schimb „s-au luat“ de stilul meu „pe muchie de cuţit”, „insinuant”, „tonul prea trist”. Cuvintele între ghilimele le aparţin. În acest an trebuie să fie numai veselie. „Dumneata, şi cînd trebuie să scrii despre frunze, eşti trist şi scrii de rău!”. O-ho, de-aş fi ştiut că structura interioară a unui poet poate fi hotărîtă oficial – m-aş fi „făcut” culme de munte. Ce vină or fi avînd textele mele de acum 4-5 ani că în 1984 e Congresul!? Cel mai mult mă deranjează că mi se pune la îndoială buna-credinţă, deşi nu e deloc cazul! Dacă vor să mă orienteze, am mai spus-o, eu unul mă declar aprioric dezorientat. Pentru că nu suport fumul! Sînt tare mîhnit. Te saturi şi de aşteptat. Am conştiinţa scrisului, am conștiință de om al scrisului, de aceea mi-e destul de rău. Un om cu psihicul la pămînt este un om în care bombăne silnicia. De fapt, scriam de mulţi ani că nu putem crăpa decît de silă.
Depinde de Liviu Călin (autor! al unor „cărţi” mucegăite), nu ştiu ce prin Consiliul Culturi intrarea cărții mele (jupuite) prime în tipografie… De luni de zile se tot pun vize şi supravize, se joacă mereu de-a „azi e albă, mîine e neagră”, sînt sincer sătul de toată povestea aceasta!
Acum trei zile am vorbit cu domnul D.R. (Dumitru Radu Popescu, n.r.) la telefon! Preferam să-mi spună că-mi rezolvă el toată tărăşenia cu cartea, decît că i-i dor de mine! Cred că săptămîna viitoare sînt la Bucureşti!
N-am învăţat nimic pentru examenele din 16 şi 20 iulie şi habar n-am cît mă mai poate salva de data asta inteligenţa! Nu mă pot apuca de nimic serios, sînt tehui şi supărat! Am primit o scrisoare de la Gheorghe Grigurcu. M-a înseninat oarecum. Dar nu ştiu cum s-o mai scot la capăt!
Prăpăditul acela de ulcer îmi cauzează probleme încă! Deoarece Ioana Dinulescu (poetă congeneră din Craiova, n.r.) nu mai dă semne, te rog caută în farmaciile craiovene ceva pentru mine: gel antiulceros T. A. Se găseşte numai pe la voi – invenţie a farmacistului Alexandru Torjescu. Mi-ai face un posibil mare serviciu!
De s-ar termina şcoala! Joc fotbal în fiecare zi, pentru a uita de toate măgăriile. Azi am şi cosit. Sigur, e un fel de distracţie. Nu abuzez. Eu nu contractez nimic cu… statul. Mă simt bine aşa! Dar trebuie cosită iarba pantagruelică din livada casei. Ca să vezi ce nobleţuri mă gîtuie uneori!
Recitesc epistola ta! Doamne al tău, dar tu-i vizitezi pe toţi scriitorii cînd treci prin Bucureşti! Eu – ştii ce fac?! Trec numai pe la cîţiva pe care-i iubesc mult ca scriitori (D. R.-ul, Bălăiţă, don Cezar, cei tineri etc.), obişnuind să stau cu oameni care nu-s scriitori. E drept, mă duc des la fotbal cu Radu Călin Cristea! Drumurile mele se bifurcă cel mai des spre Sulina! Acolo e un capăt lume în care mă simt tare liniştit şi mulţumit!
Citeşti multă poezie, observ! Eu de ce-oi fi pierdut acest gust? În ultima vreme, am citit (cît am citit) mai mult texte filozofice, plus „La ville de sable” a lui Marcel Brion.
Alte veşti:
– lui Radu Florescu i-a murit bunica (născută în Austria), dar Radu n-a venit; M-a deranjat acest lucru, chiar dacă nu era bunica mea.
– Nicolae Sava! I s-a comunicat că nu i se trimite cartea în tipografie! Congresul! Este penibil, desigur! Textele lui sunt absolut nevinovate. La mine, e drept, paradoxurile-mi poetice pot fi răstălmăcite.
– Adrian Alui Gheorghe. Are examene mai repede. Tocmai mi-a scris enervat de ce mi-au mai comunicat cei de la ALBATROS. Îl găsesc la Iaşi. Într-un fel, Adrian e cel mai vechi prieten poet al meu.
– De Ion Vieru să nu mă întrebi niciodată. Un ins cu 10 clase, mincinos pînă la a irita pe om cu elementar bun-simț, peste toate turnător la miliție, hoț de cărți de la oameni distinși și care-l primesc în casele lor cu încredere. Îți închipui: lumea care constată dubla-i atitudine poate crede că toți poeții sînt așa.
Eu unul nu suport nici un talent care nu e dublat de caracter. Pentru cu nici un alt îndivid decît cel talentat nu poate deveni mai uşor canalie. Talentul lui, ezrapoundian, pe care mă feresc să-l discut, nu mă mișcă! Dar, repet, caracteru-i (adică absența caracterului!) absolut discutabil mă obligă să-l uit. De fapt, acum vreun an, cînd l-am întîlnit ultima dată, i-am și spus-o! Eram cu Adrian (sigur) și parcă și cu Radu Florescu! Nu suport oamenii necinstiți în preajma mea, indiferent cine sînt ei. Unui om pot să nu-i convină opiniile mele estetice, dar este necesar să fii cinstit în relațiile omenești, toate celelalte fiind inexpresive altfel!
– Veronica Micle! Eşti nebun! Vino pînă la mine, tot mi-e dor de Văratec, şi mergem împreună pînă la ea! M-aş duce cu cei de la „Confluenţe, între 23-29 iulie în zona Severinului – Tg. Jiu, pentru că n-am fost niciodată pe acolo. Dar numai dacă aş avea un prieten bun, ştiut dinainte, cu mine. Tu n-ai putea merge?! Comunică-mi acest lucru!
– Pe 12-13 plec la Iaşi. Pe 20 iulie am ultimul examen. Apoi aş putea veni la Bucureşti!
– Telefoanele din București, unde sînt de găsit cînd sînt acolo (aparțin aceleiași familii ambele numere): 75.27.34 – 75.94.16.
– Dan Giosu. Joc fotbal și cu el la Iași. Relații normale. Dar trece drept un incult pe la Iași. Știu că e prietenul de pahar al lui Brumaru (și trăiește cu soția lui Mihai Ursachi, cel plecat!) De fapt, ne știm bine acolo la Iași, dar prietenii mei de acolo rămîn Luca Piţu, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Dorin Spineanu, Daniel Dimitriu, Constantin Pricop, Turtureanu etc.
– Pe Constantin Ștefuriuc nu-mi amintesc să-l fi citit.
– Giosu nu mi-a dat cartea lui (tocmai apăruse) în schimb mi-a cerut 20 de lei să-și plătească masa. Veniseră atunci Dinescu, Alex. Ștefănescu, Doina Uricariu și Mircea Nedelciu.
– Nu ştiu de ce-ţi scriu toate chestiile astea exterioare literaturii, dar m-ai rugat să-ţi scriu „mai concret” şi nu ştiu încă ce înseamnă pentru tine „concret” pentru tine!
– Ţi-am citit poemele din Supliment (Supliment literar şi artistic al „Scânteii tineretului” – SLAST, coordonator Ion Cristoiu, n.r.) şi mi-au plăcut fără excepţie! Te găsesc atît de fericit în ceea ce scrii! Eu mi-am pierdut seninătatea de acum cîţiva ani! Poate mi-o voi regăsi, deşi nu ştiu dacă e bine!
I-am dat şi Tudoriţei (prietena din acei ani a lui Aurel Dumitraşcu, n.r.) poemele tale şi le-a citit, i-au plăcut, te salută!
Duminică a venit la mine, am stat cu ea, am supravieţuit, am vrut să nu mai plece. A plecat. Pînă cînd?!
Mai scrie-mi şi tu! Şi nu uita, la rîndu-ţi, să-mi răspunzi la ce te întreb!
Bucurie şi linişte! Şi să ai grijă de tine!
Preţuirea mea, dragule!
Aurel Dumitraşcu
P.S. Pe ultimul plic ai scris Bloc 19!
Cum e, 13 sau 19!
Notă: Prima și ultima din aceste epistole au fost publicate, cenzurat, în revista „Scriptor“ condusă de Lucian Vasiliu.