Cristian Livescu - AUREL DUMITRAȘCU

Aurel Dumitrașcu – „Biblioteca din Nord“

N-am sublimat îndeajuns, cu prilejul primului volum al lui Aurel Dumitrasșcu, „Furtunile memoriei“ (1984), plăcerea cu totul aparte a acestui poet de a „locui“, de a se ascunde în propriul poem și de a se lăsa purtat în necunoscut de această coajă de nucă fragilă, în voia realului. În cea de a doua sa carte, „Biblioteca din Nord“ (Ed. Cartea Românească, 1986), dispoziția aceasta mi se pare divulgată aproape programatic, descriind un evantai mai larg de soluții ale sălășluirii, cu tot cu „subiectul plural“ al ființei, cum ar spune Roland Barthes, în materia lirică, în „textul“ enunțiator-poematic. De aici o anume teatralizare a imaginilor, cultivînd fie o dispunere „pe voci“ a relatării, fie scenarizînd întîmplări obișnuite, decupate de memorie, totdeauna în decorul protector al bibliotecii. Într-adevăr, lumea de fiecare zi se amestecă „fericită” printre detaliile livrești, alcătuind viziuni de o concretețe difuză ce zdruncină stereotipiile și autentifică seducțiile depreciate ale trăirii. Adăpostirea în poem intră astfel în ordinea lucrurilor, este triumful abandonării în sinceritate: „Mai ales dimineața duc de mînă o femeie-n poem/tremură adulmecă vîntul roșu cînd bate e o biată femeie/îmi zic și o duc de mînă departe-n poem…“; sau: „trupul/meu e un truc într-un peisaj ca-ntr-o carte…“; sau: „în locul unde bruma se numește înțelepciune/carnea mea este un verb“. Suportul lecturii se insinuează din ce în ce mai decis in poezia lui Aurel Dumitrașcu, mai totdeauna pentru a-i asigura o atmosfera stranie, fabuloasă. Și declară undeva că „numai provocat am trăit în fața poemului“, unde provocarea trebuie citită ca experiență pregătitoare, de angajare a sensibilității uscate de locuri comune, dar și o voință comunicativă care devine conștientă de sine numai în ambianța acelei țesături de semnificații ce se cuprind în tăcerea obscură a bibliotecii. Provocarea își are metoda sa inspirată (sau de inspirație) – așa-numita „sălbăticie din text“, proiectînd personajul liric dintre sihlele de la Borca (poetul nostru este profesor în așezarea din nordul Neamțului) în spațiul unui artefact mereu „sucit“, „pădureț”, nemulțumit cu ceea ce îi produce închipuirea și alimentînd-o cu închipuirile altora. Așa ajunge să fie „invitat la dans de ecou” sau să vadă păsări zburînd „pe cerul gurii” ori să admire „codobaturi încîlcite în perdelele negre”. Ar mai trebui adus în discuție limbajul foarte proaspăt al acestui autor, care alătură vocabule de mare intensitate sonoră altora abstracte, neologice.
Aurel Dumitrașcu își consolidează, cu a doua sa carte, vocea distinctă în rindul tinerilor poeți („textualiști”) afirmați la începutul acestui deceniu.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2611,
11 iulie 1987

O certitudine: «școala poetică de la Neamț»

Laolaltă cu înflorirea întregii vieți spirituale a județului, contribuind la impunerea originalității sale între celelalte ținuturi ale țării, Neamțul dispune astăzi și de o viață literară interesantă, în plin avînt creator. Stau mărturie în acest sens cele aproape 50 de volume – poezie, proză, critică, publiclstică-reportaj, albume de artă – apărute în marea lor majoritate în acest deceniu nouă, aducînd în atenția cititorilor peste 20 de autori.
O frumoasă ascensiune a cunoscut și cunoaște, între aceste preocupări, poezia.
Unii comentatori au numit-o, în diferite reviste literare, „școala poetică de la Neamț“, pentru a situa împreună, într-un nucleu omogen , cele cîteva voci lirice de talent, apărute în anii ’80, într-un spațiu hărăzit pînă mal ieri să conserve legenda unor autorități literare, ce și-au avut aici obîrșia ori s-au acomodat locului, de la Creangă și Conta la Hogaș și Sadoveanu.
„Școală“, în sens de apariție compactă de tineri poeți, dar și de coeziune în jurul unui mod de a rescrie trăirea, de a pune la încercare limbajul poetic, de ucenicie nesfirșită la clasici și moderni.
„Școală”, reunind nume azi cunoscute, circulate în mass-media noastră : Aurel Dumitrașcu, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Gheorghe Simon, G. Th. Calcan, dar și pe foarte tinerii: Radu Florescu, Vasile Boghiu, Constantin Acozmei, Antoaneta Dohotaru, Nicoleta Purcaru ș.a.
Am început enumerarea noastră cu AUREL DUMITRAȘCU nu întîmplător, ci pentru a atrage atenția asupra uneia din prezențele de certitudine ale „noului val” scriitoricesc impus recent in județul Neamț.
Prin volumele sale de poeme „Furtunile memoriei” (1985) și „Biblioteca din Nord“ (1987), Aurel Dumitrașcu s-a impus atenției criticii, fiind cu consecvență inclus printre poeții tineri și talentați apăruți în acești ani. Un premiu literar important, purtînd numele poetului nostru național Mihai Eminescu, a venit să confirme — la Iași — nota cu totul originală a poemelor lui Aurel Dumitrașcu, interesul său pentru înnoirea limbajului liric. Se adaugă grupajele substanțiale de poeme publicate în reviste, intervențiile sale pline de aplomb cu prilejul unor anchete și dezbateri literare.
Un poet a cărui scriitură – ca si a colegilor de „școală” lirică – merită urmărită în continuare.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2688,
30 decembrie 1988

Figura emblematică a noii grupări poetice

Poezia se află în prim-planul acestei acțiuni de „ruptură” și, totodată, de recuperare „altfel” a propriei identități culturale, într-o confluență a trei promoții succesive de autori – unii lansați în anii ’70 (Emil Nicolae, Liviu Ioan Stoiciu), alții în anii ’80 (Aurel Dumitrașcu, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Strochi, Radu Florescu, Nicolae Sava), la care se adaugă ultimii veniți, în anii ’90 (Dorin Ploscaru, Vasile Baghiu) și, cîțiva „restanțieri” (între ei, Mihail Merticaru). Fiecare dintre aceste prezențe poetice își are o individualitate bine conturată, cu dorința de a explora, printr-o abordare fără complexe a limbajului, sensurile poeziei, dar și de a vedea în aceasta o soluție de refugiu (de salvare socială?), prin sinceritate și dogoare sceptică. Este interesant de observat că, deși provin de pe paliere de vîrstă diferite, cei unsprezece poeți nemțeni menționați mai înainte și-au construit fiecare un fel particular de a vedea în poezie o stare de atitudine virtuală și nu una de încercuire într-o construcție vizionară, cum cerea o anume „modă” literară de apogeu al modernismului. Cu cîteva excepții, pornind din zone închis-rurale, ei vor, cu orice preț, să scape de obsesia unei poeticități tradiționale, ironizînd chiar recuzita marginalizării în anonimatul „bibliotecii” din livezi și crînguri, în favoarea altei eredități, eventual cea mitteleuropene, cu nostalgia unei drame intens încifrate, în care eul trăiește și se distinge în propria scriitură.

Figura în bună măsură emblematică a noii grupări poetice nemțene este, neîndoielnic, Aurel Dumitrașcu, intrat în legenda locului, după dispariția sa prematură (35 de ani neîmpliniți, la cîteva luni după revoluția din decembrie ’89), printr-un concurs de debut ce-i poartă numele, dar mai ales prin moștenirea literară bogată pe care a lăsat-o, confirmînd metafora melcului care lipește neobosit „afișe ciudate” pe chipul sfinxului (greu erodabila veșnicie). Creator de „erezii” în cultul pentru poezie (un volum postum al său se intitulează „Tratat de eretică”), el cultivă gustul parabolei cu personaje livrești rătăcite în plin peisaj idiomatic, poezia însăși devenind siluetă a discursului, plutind pe marginea subțire de abis a cuvîntului, „într-un morman de spasme/ în care zace/ un androgin împușcat”. Există în poezia lui Aurel Dumitrașcu o versiune postmodernă a imaginii poetului, considerat „fiară melancolică” rătăcită în pustiul timpului, colindînd parcurile orașelor cu o coroană de spini pe creștet, ca un „fulger strecurat între gropi”, aruncînd în trecători cu „cuvinte care pufnesc în rîs”, apogeu al unei disperări susținute în registru grotesc.

În jurul lui Aurel Dumitrașcu s-a conturat, în anii ’80, nucleul de la Neamț care a produs saltul spre o poetică flămîndă de real „a autenticității”, pe de o parte, și pe de altă parte a cuvintelor apocaliptice, cu ultima lor folosire înainte să se piardă în neantul beznei finale.

Fragment din Prefața la Sprijinit pe o carte înflorită. Poeți contemporani din Neamț.

(Antologie, în același volum cu Încercare de a cînta un nor.

Autori liguri contemporani, Ed. Nona),

Campanotto Editore, ediție bilingvă româno-italiană, 2001