Aurel Dumitraşcu, ereticul

Şase scrisori din anii ’80 şi una din februarie 1990: „Am impresia că semănăm într-un sens: trăim amîndoi foarte izolaţi“

 

Aurel Dumitrașcu mi-a trimis șapte scrisori în șase ani, din septembrie 1985 (prima) pînă în februarie 1990 (ultima). Trăia izolat, în munți, la Borca, undeva în Neamț. Nu ne cunoșteam și nu ne-am întîlnit niciodată. M-a găsit peste două rînduri de munți, spre Vest, undeva între dealurile Bihorului, în satul Hotar, ca să-mi trimită cartea lui de debut, Furtunile memoriei, apărută, în 1984, la Editura Albatros. Ne citeam prin reviste. Amîndoi eram profesori și, culmea coincidenței, predam franceză și rusă (ultima în lichidare).

Iarna, ascultam și eu și el cum trosnesc lemnele în sobă; uneori, mi se părea că aud soba lui și văd pădurea lui, deși nu am fost niciodată acolo. Amîndoi năzuiam să evadăm spre un oraș cultural: el spre Iași, eu spre Cluj. Nu am reușit nici unul, nici altul. El a evadat după un timp de zbucium la Piatra Neamț, eu la Oradea. Eram colegi de generație (el cu doi ani mai tînăr), regăsindu-ne aceleași aspirații și același frustrări, cauzate de vechiul regim. De la Borca la Hotar se transmiteau clandestin semnale despre furtunile prezentului.

Se poate întrevedea un destin în șapte scrisori? Într-un mod miraculos – da. Se conturează un portret epistolar memorabil. Scri­indu-mi la intervale mari, Aurel Dumitrașcu îmi povestea în rezumat intervalul: cum își pregătea cărțile de poezii (al doilea volum, Biblioteca din Nord, a apărut în 1986, iar al treilea, Mesagerul, numai postum, în 1992), cum se lupta cu cenzura, ce citea, care îi erau prietenii, cum era urmărit de Securitate, cum s-a alăturat grupului de disidenți ieșeni din 1988/1989, cum îl chinuia boala ce i-a devenit fatală, mult prea devreme, la 35 de ani, în septembrie 1990, în anul I al libertății noastre, pe care o așteptase cu atîta ardoare și o întîmpinase cu un elan creator incredibil pentru un om extrem de bolnav.

Nu am considerat necesar să adaug note, pentru că toate personajele și împrejurările sînt cunoscute. Nu am intervenit în nici un fel în text. Am marcat numai printr-o bară oblică (/) sfîrșitul unei pagini din scrisori.

Într-un eșantion restrîns de mărturisiri epistolare, un document uman revelator, se poate întrezări o fabuloasă solidaritate de generație, sintetizată într-un fluid de experiențe comune. Cum a reușit să se intersecteze în scurta lui viață cu atîția colegi de generație, din toate părțile țării? Borca lui natală era un centru gravitațional.

Aurel Dumitrașcu poate fi imaginat într-un simbol sacrificial al generației optzeciste, nu departe de cazul Labiș pentru generația ’60. Amîndoi, moldoveni neîmblînziți și paradoxali, se știau eretici și incomozi pentru regimul politic, iar Dumitrașcu se gîndea chiar la un „tratat de eretică“ (care era o secțiune a volumului Biblioteca din Nord). Ce era la unul lupta cu iner­ția, era la celălalt lupta cu absurdul existenței și cu expresionismul. În perspectiva sumbră din volumul proiectat în 1987 („o nouă carte, Pătrat negru pe fond negru, un fel de grad zero al amărăciunii“ – după cum afirmă în a treia scrisoare de aici), îl anticipează pe Aurel Pantea, cel mai radical dintre neoexpresioniștii optzeciști (autorul a două volume cu titlul Negru pe negru, 1993 și 2005, și al unei antologii de au­tor cu același titlu, 2009).

Prietenii exemplari Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Nicolae Sava i-au întreținut memoria, publicîndu-i poemele inedite, jurnalul (Carnete maro, două volume, în trei ediții, ultima în 2019) și scrisorile în alte volume de impact pentru postumitatea unei personalități reprezentative în cel mai înalt grad pentru generația optzecistă.

 

[1]

 

Borca, septembrie 1985

Iubite domnule Simuț,

 

Am găsit mai greu decît mă așteptam o adresă la care să vă pot trimite această carte primă, a mea, apărută la sfîrșitul anului trecut, după un tămbălău prelungit la Consiliul Deștepților Culturii (manuscrisul fusese premiat la concursul ALBATROS-ului pe 1981!). Bunul meu Liviu Antonesei mi-a dat adresa pe care vă scriu! Am impresia că semănăm într-un sens: trăim amîndoi foarte izolați, geografic vorbind. Am ales recluziunea în munți din diferite motive, nevoia de a avea liniște fiind cel mai important dintre ele. E drept, acuși voi avea 30 de ani și am început să sufăr enorm că nu am văzut nici o țară străină. Luca Pițu (poate cel mai bun prieten de spirit din cîți am!), însă, m-a învățat să rămîn un bun european prin lecturi. Aici, în munți, în ciuda izolării, citesc cărți pe care le au puțini în România. Sigur, totul ar fi mai greu de suportat dacă nu aș primi mereu scrisori de la prieteni, dacă ei nu ar veni din cînd în cînd în munți. Îl aștept pe Luca, acum! În septembrie, iată, am citit alte minuni de la el (De la tyrannie de Léo Strauss; dar textul lui Kojève este în primul rînd de semnalat – Sagesse et tyrannie; apoi o excelentă carte a lui Barthes – La chambre claire și un Manuel d’érotologie classique de Forberg), așa cum fac de ani de zile./ Sigur, și prietenii mei din Franța îmi trimit mereu cărți minunate (recent, Cioran – ultima sa carte, Nabokov, Sade, Bataille și un Artaud – după «Mouk» Lewis!), iar în casa aceasta sînt foarte multe cărți vechi. Trăiesc singur, predau rusă și franceză la o școală prăpădită (dar am să renunț; D.R. Popescu ține să mă scoată de aici – bibliotecar la Piatra Neamț!), ascult muzică, citesc, scriu, umblu pe aiurea. Am buni prieteni, buni camarazi, majoritatea îmi scriu mereu (Marta Petreu, Cristian Moraru, Paler, Antonesei, Stoi­ciu, Cărtărescu, Țeposu, Madi Marin, Grigurcu, Ciocîrlie, Bălăiță, Stoica, Vasiliu-Lucian, Danilov, Daniel Dimitriu, Gheorghe Achim etc.)

V-am citit întotdeauna cu interes, interven­țiile din Vatra m-au făcut să vă prețuiesc și mai mult, poate că nu întîmplător țin să mă citiți. Aș fi preferat să-mi public Divina paradoxalia așa cum o scrisesem și gîndisem eu, dar nu s-a putut. Au scos nenumărate texte, au tăiat, au abuzat. M-am certat cu toți. Majoritatea textelor sînt dinainte de 1980, foarte multe dintre ele au apărut în Tribuna în anii 1979-1980. Poate că în ’86, așa cum mi s-a promis, voi putea tipări cum doresc eu Biblioteca din Nord. La Cartea Ro­mânească. Sînt destul de amărît și nici nu pot să tac! Nu știu decît să scriu și altceva nu vreau să fac. Au ajuns să aibă toți principii (deși, vorba lui Artaud, în „Héliogabale où l’anarchiste couronné” – „les principes ne s’inventent pas, ils se gardent, ils se communiquent”) și eu nu înțeleg democrația decît în limitele bunului-simț. Îmi închipui că nu mă plîng!

Dați-mi un semn, dacă primiți Furtunile!

Vă doresc tot binele pe care-l puteți suporta!

Cu cel mai bun gînd,

Aurel Dumitrașcu

 

[2]

 

Borca, 30 octombrie 1985

Stimate domnule Ion Simuț,

 

Mă bucur că Furtunile mele au ajuns la dumneavoastră și că nu v-au lăsat indiferent. Vă mulțumesc și pentru că ați găsit o oră în care să-mi vorbiți. Unii, am constatat, înțeleg tare puțin din handicapul depărtărilor. Orice am spune, a trăi atît de izolat este cît se poate de inhibant. Nu atît prin faptul că, să zicem, căr­țile rare ar ajunge mai greu, cît mai ales prin anturajul ce trebuie suportat. Eu mai cred că mizeria oricărui om este anturajul, că a reuși să trăiești departe de marile centre culturale este sinonim cu a reuși să te suporți. Mi se pare scandalos că nu reușiți să vă stabiliți în Cluj, de atîția ani, mai ales că aveți familia acolo! Îmi vorbise și Marta despre Clujul cel „închis“, despre faptul că „oamenii zilei“ nu fac absolut nimic pentru cei tineri, că este sufocant să constați toate aceste lucruri. Povestea dumneavoastră este mai mult decît rea și aș vrea să-mi spuneți peste o bucată de timp că sînteți la Cluj, că Dumnezeul piticilor de pe acolo n-a mai fost inabordabil. Spunîndu-mi despre problemele dumneavoastră, mi-ați devenit o dată-n plus mai apropiat. De fapt, v-am citit întotdeauna cu interes și, din țară, vă asigur, treceți drept unul dintre cei mai inteligenți și de caracter comentatori ai furtunilor românești. Încă o dată: toată prețuirea mea! Păcat, însă, că nu ne putem întotdeauna dărui vocației noastre, lecturii, avînd nenumărate alte probleme pe care n-ar trebui să le avem. Știți, eu nu greșesc repetînd că nu înțeleg democrația decît în limitele bunului-simț, că altfel e abuz. Borca există pentru mine ca peisaj, dar cu oamenii nu mă prea împac. Profesorașii stau numai în crîșme și n-au mai citit nimic de ani de zile. Țăranii își petrec ziua muncind, furînd și înjurînd Partidul. Stau singur într-o casă în care se poate citi orice (de la Gîndirea și Kalende pînă la Paris-Match și Le Figaro littéraire, sau de la Rolling Stones și Rock/Folk pînă la Arizona highway și The Sunday Times Magazine), în care pot asculta oricînd Beethoven, sau Stravinsky, sau Lennon, sau Bacovia, o casă în care femeile vor să vină mereu și în care mă plictisesc de fiecare în parte. Singura bucurie, acum, e trosnetul lemnelor în sobă, pe fondul înserării, în timp ce prietenii de prin orașe îmi scriu că mor de frig și că vor înnebuni. Deseori se stinge și aici socialismul și atunci citesc la lumina lumînării. Îmi închipui că e o lumînare care-i arată cu degetul pe deștepții care țin discursuri. La două sute de metri de acest stilou cu care scriu (un dar de la Marta!) începe pădurea prin care umblu deseori tehui ca o bursă la Paris. În iarna trecută am reușit să supraviețuiesc citind (și amuzîndu-mă) de partea unei colecții „Bilete de papagal“. Citeam cîte una sau două pe zi! Ce-o să mai fac în iarna aceasta?! Peste cîteva zile mă duc la Iași să duc cărțile împrumutate de la Luca cel Drag, Antonesei și Lucian Vasiliu. Voi aduce altele. De la Luca voi lua în special cărți ale lui Blanchot. Inclusiv proze. Literatură erotică nu mai vreau să citesc acum. Nici măcar texte inedite de Bataille și Louÿs. Am tot citit în acești ani! De fapt, există în mine o tentație perpetuă spre literatura… crepusculară. Poate că și Luca Pițu e vinovat! Are atîtea minuni aduse din Franța!

Mi s-a comunicat că sînt în planul pe 1986 al Cărții Românești, cu toate întrebările Con­siliului Deștepților Culturii. Acum: tai și spînzur în Biblioteca din Nord. Va fi o carte care sper să vă placă mai mult!

Mi-ar face plăcere să vorbim din cînd în cînd pe marginea lecturilor sau a neliniștilor noastre, mai mult sau mai puțin metafizice. Lumea literară mă lasă cam rece! Zic asta amintindu-mi că și Emil Hurezeanu îmi scria cîndva la fel. Dacă nu aveți timp și nu găsiți oportună continuarea vorbelor iscate între noi, nu e nici o supărare, vă voi înțelege perfect. În fond, o corespondență care n-ar avea nimic constructiv în sine, ar fi inutilă. Mai ales în aceste vremuri… telefonice!

Vă doresc liniște și sănătate!

 

Cu cel mai curat gînd,

Aurel Dumitrașcu

P.S.:  Ajung la dumneavoastră revistele studențești ieșene?! Vi le-aș putea trimite eu! Chiar numere din urmă. A. Dumitrașcu

 

[3]

 

[Borca], 22 ianuarie 1987

 

Dragul meu,

 

Mi-ai umplut prima lună a anului cu o veste absolut minunată: ești la Familia! După „recluziunea“ prelungită și inhibantă de la Hotar, venirea ta la această revistă e ca o schimbare la față! Mă bucur absolut sincer pentru tine, pentru că „recluziunea“-mi de aici percepe în esență ce-nseamnă o asemenea schimbare. Îți doresc să fie cît mai bine, totul, acolo, să-ți găsești și o casă și să poți face tot ceea ce intenționezi să faci! E atît de greu să faci literatură și să trăiești izolat! De aceea mutația din viața ta mă bucură aproape frățește, curat și deschis! E minunat! Să fii sănătos și să scrii tot ceea ce vrei! Nu știu ce altceva să-ți doresc acum la început. Zău, bine c-ai scăpat de cancelariile cu filistini, bine că bobocii cei puturoși și mofturoși nu-ți mai încurcă diminețile, bine că gospodinele nu te mai salută trufașe ori indiferente, bine că te aduni cu oameni de spirit, bine că ești la Oradea! Și ești atît de dotat să faci lucruri minunate, încît nu mă-ndoiesc că vei și reuși să le faci. Din munții aceștia blestemat de frumoși, un încarcerat supărat pe lume îți dorește numai bine! Epistola ta m-a emoționat tare mult prin vestea grozavă pe care mi-a adus-o.

Ca să nu pic într-un soi de sentimentalism dunărean, am să continuu pe marginea celorlalte cuvinte pe/ care mi le spui. Faptul că nu mi-ai scris din diverse motive nu mă putea deranja, întrucît știu bine cît de întortocheate și negre ne sînt zilele. Vestea adusă anulează toate celelalte inconsecvențe omenești.

Evident, eu nu am putut pleca de aici. Sau am plecat doar pentru o vreme. Sufăr în continuare că nu pot pleca, însă nu pot rezolva toate… șaradele. D.R.-ul, care, în ciuda bîlciului în care s-a „logodit“, se mai interesează din cînd în cînd dacă nu am sucombat, mi-a spus pe la mijlocul lui decembrie că Săceanu (cel care se „angajase“ să mă „mute, apere etc.“) e „un porc și un mincinos“ și că nu știu de cîte ori l-a sunat pentru a fi mutat. Deh! Acum sînt în anul V și-mi pregătesc licența cu „poezia lui Mazilescu“ și influența sa (evidentă) asupra poeziei optzeciste. În august, după defilare, Luca Pițu a venit iar în munți și am mai uitat împreună de faraoni. Tot în acele zile, un domn pe care nu-l cunoșteam personal, convins că aș fi „cineva în poezie“ (cîte nu zice omul la beție!), după ce-mi citise un manuscris, mi-a scris entuziasmat ca un bizantin. Domnul se numește Florin Mugur. Mă chema la Bu­cu­rești urgent etc. Eu îmi făceam cartea (știam) cu Mircea Ciobanu. Din septembrie și pînă-n decembrie (cînd am făcut prima corectură), am fost de șase ori. Ideea de a schimba ceva în Biblioteca din Nord mă scandalizase din capul locului. La un moment dat, Consiliul Deștepților Culturii a scris pe manuscris: „ex-trem de depresiv; de refăcut!“ M-am dus la București din nou, ca să constat cine e depresiv. Manuscrisul meu? Sau ei, care citesc ideologic poezia?! Nu vreau să spun că n-am avut niciodată noroc. Eu nici nu vreau să fiu „un om norocos“. Dar după toate aventurile cu Fur­tunile memoriei, povestea aceasta nouă m-a scos din minți. Mi s-a cerut să mai „luminez“ manuscrisul. N-am acceptat compromisuri. Am scos unele texte și am admis să pun la loc altele „mai neutre“, fără a distruge structura cărții. Nu mă interesează că Mugur se entuziasmează mereu cînd mă citește. Aș fi preferat să nu-l văd făcînd jocul cuiva. M-a plimbat trei ore într-o seară, pentru a se explica, după ce-l mîhnisem cu ideea că „mi s-a spus că obiș­nuiți să falsificați textele“. Cînd am făcut corectura, se confirma acest lucru. Mai scosese un text, poate cel mai important din carte, și-mi umblase prin multe titluri. Am pus la loc ce era de pus etc. Cartea încă n-a apărut. Ar trebui să apară. De-ar ieși așa cum era-n 15 decembrie! Nu e deloc rea, chiar dacă  nu e așa cum o dorisem eu. Eu am fost mîhnit mereu că lumea nu mă citește cu atenție, în ciuda atîtor „specialiști“ care-mi scriu cu entuziasm. Și mai ales se știe cîte probleme am cu acei culturnici. Mă-ntreb uneori ce se ascunde în spatele faptului că Grigurcu, Ion Mircea, M. Martin, Țe­posu, Cristian Moraru, Livius Ciocîrlie etc. mi-au scris și-mi scriu epistole prolalice, însă nu s-au pronunțat și în presă/ în marginea textelor mele?! Poate că la prima carte le „alunecam“. Poate că o vor face acum, cînd o să apară „Biblioteca“. Este interesant, de asemenea, că toți, citindu-mă, mărturisesc că sînt tulburați la a doua lectură, că textele mele au structură dramatică, mai multe voci intersectîndu-se „pe parcursul“ discursului. Sînt convins că tu, care ai stat izolat atît timp, înțelegi „lamentațiile“ mele corect. Eu am înțeles mai greu că e important să fii comentat mai des cînd scrii cărți. Visez să fiu citit cu competență. Și țin la opiniile oamenilor serioși. Aici în munți nu am un singur om cu care să vorbesc atunci cînd mă-ndoiesc de toate. Am terminat, de asemenea, o nouă carte, Pătrat negru pe fond negru, un fel de grad zero al amărăciunii, și numai la Iași pot vorbi în marginea ei. Liviu Antonesei și Luca Pițu o vor citi mai întîi. Ei îmi sînt cei mai apropiați acolo. Mă împăcam bine cu Lucian Vasiliu, dar unele din oportunismele sale recente (a se vedea și ultima-i carte!) m-au cam dezarmat. Eu nu pot despărți ideea de scriitor de aceea de caracter. Poate că de aceea Stoiciu și Marta Petreu îmi seamănă temperamental atît de mult. Ne place să „întindem coarda“, să rămînem „izolați“, dar cinstiți.

Acum, recent, după Anul Nou, am stat o săptămînă la Iași. La Liviu. Dar mai mult m-am plimbat cu Luca. Acesta din urmă mi-a făcut cadou cîteva numere din La Quinzaine littéraire. De la Liviu am luat O zi din viața lui Ivan Denisovici. Și altele, pentru examene. Eu i-am lăsat ultimele două cărți ale lui Cioran (Exer­cices… am primit-o în vară din RFG). Luca și Antonesei mi se par cei mai culți dintre ieșeni. Luca, cel puțin, e un „caz“. Nu vorbesc unul cu celălalt. Dar eu nu pot ține cont de animozitățile dintre ei, plecate în aproape toate cazurile de pe la 2 Mai, de la mare.

Îți voi transcrie adresele lor. Cred că la Antonesei poți găsi anumite lecturi freudiste. Mai ales că a terminat psihologia și e la un Centru de cercetări. Luca este mai rezervat, nu prea împrumută cărți, el este mai dificil. Voi vorbi, totuși, cu el. Îi poți scrie, desigur.

Nichita Danilov e la Convorbiri, corector. Îi poți scrie pe adresa revistei. Eu nu am decît noul lui număr de telefon. Ne-am văzut în treacăt și mi l-a dat ca să-l sun să mai stăm de vorbă. Și vrea mult să vină și prin munți. Lucian e la Muzeul de Literatură. Casa Pogor, str. I.C. Frimu, nr. 4.

Îți trimit ultimul număr apărut din Opinia și alte cîteva numere pe care le am în dublu exemplar. Ți le voi trimite mereu de acum, dacă n-o va face Antonesei. Eu le iau de la el de obicei, fiindcă e bun prieten cu Valeriu Gherghel.

N-am văzut Familia nr. 12, dar am să mă abonez de acum, pentru a te citi fără întreruperi.

Ești bun și îți mulțumesc că nu mă uiți! Am să-ți trimit și cîteva poeme!

Mihai Dinu Gheorghiu e-n Franța. O bursă. Maria Mailat, fosta soție a lui Constantin Pricop, a rămas în Franța. Cu copilul lui Pricop. Nici nu știu dacă acestea sînt vești.

Am să merg la București din nou, săptămîna viitoare. Iaru se oferise să supravegheze a doua mea corectură. Îl omor dacă nu a fost… atent!

Colocviile de poezie de la Tîrgu Neamț au fost interzise după ultima lor ținere. Mă uit la pozele color pe care mi le-a făcut Florin (Iaru) cu Magda Ghica. E atît de frumoasă prin pădurea de la Cetatea Neamțului!

La București nu mă duc niciodată prin redacții. Mă văd cu Eugen Suciu în primul rînd și cu Helmut Britz. Apoi cu Iaru, Șora, Petre Stoica et compania. Dinu Flămînd mi se pare cel mai coerent cînd stăm de vorbă ore în șir. Nu le duc dorul, dar cînd sînt acolo stau cu ei și ne mai uităm de drumuri.

Cam asta ar fi acum. Să-mi comunici dacă ai primit revistele. Îți voi trimite în curînd (sper) și cartea mea.

Iată adresele: [urmează adresele și numerele de telefon pentru Liviu Antonesei, Luca Pițu, Nichita Danilov – n.n.]

Punct, deci.

Mult succes acolo, sănătate și numai bine!

 

Te îmbrățișez cu cel mai bun gînd!

Aurel Dumitrașcu

 

[4]

 

Borca, 30 mai 1987

 

Dragul meu,

Îți trimit, în sfîrșit, Biblioteca! Sper să-ți placă. Ar fi fost mult mai bine dacă „Tratatul de eretică“ ar fi cuprins mai multe texte (erau „40 de zile“) și dacă nu mi s-ar fi umblat încă prin texte. Am făcut „modificările“ de rigoare. Schimbările nu-mi aparțin și nici n-am fost de acord cu ele. De fapt, de unele nici nu mi s-a spus nimic. Mă bucur (în măsura în care știu eu să mă bucur) că primele lecturi n-au dezamăgit. Îmi doresc să fiu citit de oameni serioși. Pentru că numai cei serioși realizează și contextul în care apar cărțile noastre (și poate că mai ales cele de poezie). Îmi continuu amărăciunile și textele pe care le scriu poartă și însemnele acestor amărăciuni. Să-ți mai spun că mi-ar fi de real folos opiniile tale în marginea Bibliotecii?

Prin ianuarie ți-am răspuns la epistolă și ți-am trimis și cîteva numere din reviste ieșene. Vor fi ajuns, sper.

În lunile din urmă am citit zi de zi, ore în șir. În ultima vreme a trebuit să consult și medici. Am dat toate cele opt examene din anul V în aprilie. Le-am luat toate. Ținusem să fiu bun la cel de franceză cu Al. Călinescu. Mi-a pus 10, mulțumit de mine. La celelalte fusesem oricum pe aceeași linie. Dar Al. Călinescu este unul dintre puținii profesori foarte buni de la filologia ieșeană. Îi place ceea ce scriu, dar țineam să știe și că… știu. Mi-am continuat zilele și nopțile cu Luca Pițu și Liviu Antonesei. Vor veni în vară aici. Liviu o să stea o săptămînă. Luca vine, de obicei, după 2 Mai-ul marin. Pe 20 iunie o să susțin, cred, examenul de diplomă. Mai am puțin de lucru la „povestea“ mea despre Mazilescu, Turcea și Vasile Vlad.

Marți a fost la Piatra Neamț domnul Alexandru Paleologu. Mi-a făcut plăcere să-l aud vorbind despre Mircea Vulcănescu și Nae Ionescu, ba chiar și despre Cioran.

Altceva? O vreme am fost negru și neînduplecat. A murit o fată de 18 ani, nespus de frumoasă, pe care o iubeam foarte mult, cu care am înnebunit de multe ori. Numai un disc cu Eric Clapton în concert m-a mai făcut să uit.

Fusesem la Tîrgu Mureș, la începutul acestei luni, invitat de cei de la Vatra. Au fost două zile minunate. Și nici nu știam că am prieteni și cititori serioși și acolo. Dragul de Ion Mircea tocmai mi-a scris că în nr. 5 al Transilvaniei am niște poeme. Marta Petreu e mută și zdruncinată de moartea lui Pierre, soțul (sau fostul soț), un mare prieten se pare. Dar ei îmi scriu, pentru că știu cît de pierdut sînt și eu aici în munți. O vizită (în absența mea) a tovarășilor… civili m-a enervat peste măsură. Îi voi da cu capul de pereți! Pesemne că au ceva pe conștiință.

M-ai rugat să-ți trimit și poezii. Acum tot nu am timp. O să-ți trimit prin iulie, poate. Mă bate gîndul să ajung în vara aceasta și pe la Oradea. La Sibiu, Tîrgu Mureș și Cluj voi merge neapărat. Aș vrea să merg la Budapesta, într-o excursie, și nu știu dacă voi putea.

Deci, cam asta e! Mă bucur că-ți pot trimite Biblioteca! Și, repet, sper să găsești și lucruri bune în ea.

Îți pun în acest plic și o carte pentru domnul Cistelecan. Nu știu cui ar fi bine să-i mai trimit acolo. Pe ceilalți nici nu-i cunosc și nici nu i-am citit prea mult. Lui Radu Călin Cristea i-am dat-o la București (i-a dus-o dragul de Bu­du­ca!). Știi, cred, că el a scris la prima mea carte un pamflet în Familia. Eram tare buni prieteni și eu nu mi-am schimbat sentimentele, dar a fost modul lui de a-mi spune că n-aveam voie să umblu cu Madi după ce divorțaseră. Dar Madi era o minunată (și a rămas la fel) și după ruptura lor a crezut (ea) un timp că-i sînt între cei mai apropiați și uneori umblam tehui prin zile și nopți. Nu mă pot supăra pe oamenii inteligenți. Neplăcută a fost doar constatarea că un prieten se folosea de rubrica sa dintr-o revistă pentru a discuta probleme conjugale. Era în zilele în care tocmai îi apăruse excelenta carte despre Emil Botta. Cînd voi mai juca fotbal cu el în Tei, voi juca în echipa lui Suciu și îi voi da mingea numai printre picioare! Cum să fiu ranchiunos, din moment ce sînt atît de singur și (se spune) atît de bun! Numai politrucii spun că-s bun de-mpușcat! Iartă-mi aceste răsfățuri! Mă întorc la Turcea. Îți doresc numai bine, mereu, și să fii sănătos!

 

Cu toată dragostea prieteniei,

Aurel Dumitrașcu

P.S.: Eram la București. M-am dus cu Nedelciu și Gogea la o vodcă la A. Palace. I-am spus [lui Nedelciu – n.n.] că i-a citit obosit pe Mauron, Jung, Freud și Lacan și că-i amintești și tu în Steaua nr. 2. Nu știa. A zis că va citi. Și Mihai Dinu Gheorghiu îi spusese cîteva lucruri în Opinia studențească. Dar Mircea e un prozator excelent între cei tineri. O știm toți. Și e minunat că nu-l deranjează „observațiile“.

Aurel D.

 

[5]

 

Borca, 11 august 1988

Dragul meu,

 

Îți scriu din pat, traversînd o vară absolut rea, de aici, din munți. O hemoragie internă m-a ținut la secția chirurgie a spitalului din Piatra Neamț într-o stare gravă. Săptămînile de acolo au fost chinuitoare. Am refuzat operația, am refuzat transfuziile (de teama unei hepatite, care m-ar fi făcut praf în halul în care eram), considerînd că pot fi și alte soluții. Am fost adus aici în munți, într-o stare lamentabilă. Încerc să mă refac. Nu mi-e bine deloc. Abia-n ultimele două zile am reușit să fac mai mulți pași. Îți scrisesem că de la 1 martie am fost mutat, pe neașteptate, la Muzeul de Istorie din Piatra Neamț, ca muzeograf. Ieșirea mi-a făcut bine, dar provizoratul în care am trăit după aceea m-a stresat cumplit. Lucrul la Mesagerul și multe alte complicații, inclusiv sentimentale și… mai ales ideologice, m-au dărîmat psihic, am clacat și s-a declanșat acea hemoragie. Medicamentele străine necesare nu se găseau. Generozitatea unui doctor inginer, directorul Centrului de cercetări Săvinești, m-a salvat. S-a ocupat de totul ca să fiu iarăși un om viu. Sper să-mi revin. Toată luna august voi continua să rămîn aici, în convalescență. Ca să nu-mi pierd încrederea în totul, mă ra-/portez numai la cărți și la oamenii pe care-i prețuiesc. De aceea îți scriu și ție. Nu ai mai dat nici un semn. Ți-am trimis Biblioteca din Nord și nu mi-ai spus nici dacă ai primit-o. Oricum, pre­zen­ța ei în lume n-a fost semnalată în Familia. Îmi solicitaseși poeme și nu ți-am mai trimis. O să încerc să-ți trimit acum cîteva. Ar trebui să-mi dai un semn. Dar numai dacă vei considera că merită. Știu și fără observațiile celor din jur că mi-e rău și că mi-e și puțin teamă de zilele care vin. Ar fi stupid să crăp acum, cînd n-am tipărit încă Mesagerul. La spital, în zilele cînd nu puteam ridica deloc capul din pat, aveam sentimentul că estetica nu face uneori două parale. Nu erau decît respirația rară, tavanul și, poate, Dumnezeu. Încercam să continuu lecturarea lui Le docteur Jivago și nu prea reușeam. Acum, aici, pot cel puțin să citesc. Și Volkoff și Ionesco și alte lucruri ce nu pot fi date… publicității. Scrisorile continuă să fie un balsam acum. N. Steinhardt și Adrian Marino fac mai mult decît medicamentele și injecțiile. Deh! Asta e!

Îți doresc, ca și-n alte dăți, tot binele pe care-l poți suporta!

 

Cu dragoste și amărăciune,

Aurel Dumitrașcu

P.S.: Adresa de la Piatra Neamț este: A.D. Str. G. Coșbuc, bl. A4, ap. 23

 

[6]

 

Aurel Dumitrașcu

Str. G. Coșbuc, bl. A4, ap. 23

5600 Piatra Neamț

16 octombrie 1989

 

Dragul meu,

Îți scriu după mult timp, dar oarecum justificat, întrucît n-ai mai dat nici un semn. Pe fondul acestei tăceri, constat, am făcut și o gafă. În ce sens?! Pe 10 august 1988, ți-am trimis un grupaj de poezii. Ele nu au apărut nici anul trecut și nici în acest an. După un an, eu nu consider că mai are sens să țin vreo evidență a textelor trimise și nepublicate, așa că, în acest septembrie, la solicitarea lui Ștefan Oprea, am dat la Cronica un grupaj. Constat că două din poeziile apărute, totuși, între timp, în Familia, apar și-n Cronica, semn că ți le trimisesem și ție. Îmi pare rău pentru această „reluare“! Sigur, nu am a-ți reproșa ceva! Știu perfect că textele mele apar mai greu, în special din motive ideologice, chiar dacă nu am făcut și nu fac politică prin poezie. Probabil că tonul lor amar le… marginalizează. Eu, însă, nu-mi schimb sufletul după cum bat vînturile. Pentru că bat cu totul anapoda și mie mi-e foarte silă. Cred că în urmă cu doi ani vorbeam ca și acum, așa că nu-ți comunic noutăți. Aș vrea să laud Familia, mai întîi! Semnăturile din paginile ei o pun în prima linie a celor mai bune reviste românești. De fapt, revistele de dincolo de munți sînt, în general, cele mai bune. Sînt tare mulțumit să-l aflu și pe Ioan Moldovan la Familia și aș vrea să-i transmiți gîndul meu cel mai bun, în acest sens!

În Moldova, din păcate (sau din fericire), se-ntîmplă tot mai multe năstrușnicii. Cea mai execrabilă, cel puțin în ultimele luni, rămîne excluderea lui Luca Pițu de la Universitate, pe motive absolut inventate, „firești“ la urma urmei. Nici Al. Călinescu nu se bucură de „privilegii“, acum. A fost cel mai bun profesor pe care l-am avut în facultate. Luca Pițu este, însă, cel mai cult de acolo. Țin foarte mult la ei și nu mă voi dezice sub nici o formă de prietenia ce ne leagă. La fel și cu Antonesei. Este inadmisibil ca milițienii să hotărască, la Universitate, competența profesorilor. Mi-e greață numai cînd mă gîndesc. Firește, am protestat prin scrisori adresate decanului și rectorului. Nimeni nu-mi poate interzice să-mi declar acest dezacord. Și chiar de mi-ar interzice, tot nu aș tăcea. Voi fi de partea inteligenței în absolut orice context. În vara aceasta, am primit scrisori de amenințare de la tovarășii colonei, am fost și sînt șicanat etc. Nu voi renunța, însă, la bun-simț, la caracter. Eu nu am aptitudini de slugă. Și-mi mențin supărarea pînă la capăt, pînă la… doliu.

Îmi pare rău că nu ne mai putem scrie firesc, de partea culturii doar, îmi pare rău că sîntem hăituiți și anatemizați abuziv, în numele unei mistificări naționale. Să înțelegi corect înverșunarea mea, nu ca pe o fanfaronadă puș­tească. N-are cum să fie așa ceva. Europa e tot mai departe de noi, de zece ani n-a mai apărut nici o carte care să ne ia piuitul, prieteni scriitori n-au drept de semnătură, tineri dintre cei mai dotați sînt marginalizați și acuzați, iar fericirea lozincardă a luat proporții cu totul inimaginabile. Am ajuns de rîsul lumii și nu din cauza noastră neapărat, deși eu cred că toți sîntem vinovați. Așa, cîte puțin.

Ai grijă de tine! Să fii sănătos! Te citesc întotdeauna cu bucurie!

Salutări curate lui Ioan Moldovan! Îți mul­țumesc!

 

Cu dragoste,

Aurel Dumitrașcu

 

[7]

 

Aurel Dumitrașcu

Str. G. Coșbuc, bl. A4, ap. 23

5600 Piatra Neamț

Anul I, 2 februarie

 

Dragul meu,

Te îmbrățișez în acest prim an al Facerii Lumii! De-am ști ce să facem cu libertatea! O vreme vom continua să nu reușim să ieșim din zăpăceală. Bine, deocamdată, că sîntem vii! S-au întîmplat multe în ultimele luni. Semna­sem și alături de cei 18, eram tot timpul supravegheat etc., am reușit să fac din nou hemoragie digestivă cu o zi înainte de congresul debil etc. Acum sîntem pe altă lume. Toți sîntem foarte solicitați. Nu voi merge la Convorbiri literare. Acum, din motive de sănătate. Poate mai încolo. Rămîn la Muzeul de Artă, deocamdată.

Dragule, scoatem și aici o revistă lunară, Antiteze! În ea nu va publica nici un autor compromis. Avem numai semnături de calitate. O revistă trebuie gîndită la nivel european ca să poată fi o bună revistă… națională. Ce te rog?! Aștept o colaborare, eventual permanentă, de la tine. Scrie-mi dacă poți, dacă ești de acord, ca să știm pe cine putem conta! Te rog! Transmite-i și lui Ioan Moldovan dragostea mea! Și să-mi trimită un grupaj consistent de poeme, pentru o pagină întreagă!

De asemenea, transmite-i și domnului Radu Enescu prețuirea mea! Scrisoarea aceea a domniei sale nu se poate uita! Dacă ar putea și dumnealui să ne trimită texte, ar fi minunat!

Deci aștept vești! Antiteze va fi o revistă bună. Și cam în răspăr, cu timpul! Avem texte multe, inedite, de N. Steinhardt. Vor semna aproape permanent Luca Pițu, Stoiciu, Anto­nesei, ieșenii în general (dar numai cei de gradul I!), Paler, Blandiana, Grigurcu, Mircea Martin și în special optzeciști. Magda Cîrneci, de exemplu. Vor veni și clujenii. Și alții!

Dă-mi un semn, prin urmare!

Și să o duci bine!

Nimeni nu ne mai poate ucide. Chiar dacă ar trage în noi. Ce să mai spun?! Să fii sănătos!

Te îmbrățișez!

Aurel Dumitrașcu