Jurnalul lui Aurel Dumitrașcu, publicat până acum, cuprinde perioada 1982 – 1990, considerată etapa în care tânărul scriitor dobândise conștiința de scriitor. Jurnalul lui Aurel Dumitrașcu însă este mult mai extins, el începe încă din anul 1976 și vorbește despre căutările, cu orizont cultural sau fără, ale unui tânăr care se căuta pe sine, care căuta lumea. „Carnetele maro” în discuție sunt, la fel, o lume in nuce, un destin care freamătă în cuvinte.
(Transcriere, prezentare, note, index de nume: Vlad Alui Gheorghe)
*
Liviu Antonesei (după Liviu Ioan Stoiciu) îți trimite părerile pentru fiecare poem în parte din manuscrisul tău. Entuziasmul lui este reconfortant. Îți dă încredere. Pentru că ai încredere în comprehensivitatea acestor oameni. Nu-i vei uita pentru că sînt buni și te ajută să-ți privești mai clar manuscrisul. Concluziile, desigur, le tragi singur.
Rusica nu a venit la tine, așa cum promisese. Este deranjant că ți-a stricat ziua. Nu pentru că n-a venit, ci pentru că nu te-a anunțat că nu vine. Știe că nu ești un nerod, frumusețea o fi un pericol, dar nu o scuză.
7 sept. 1980
*
Nicușor Teodorescu. Nunta. Stai și tu. Mama și Ionel au cununat. Te uiți la bețivi. Unii se mai bat. S-ar plictisi dacă n-ar face-o. Nunțile sînt locuri în care oamenii se amăgesc că sînt fericiți și mulțumiți. Ai băut vin cu niște oameni simpli; o femeie subțire, de 36-37 de ani, era tare frumoasă. Te-ai gîndit la ea ca la stele.
Revistele literare devin din nou consistente, e semn că redactorii și-au terminat concediile.
Sorin Grecu și Flavia Ionescu în TRIBUNA. Te bucuri pentru ei.
8 sept. 1980, orele 2 noaptea
*
Îngerii nu știu ce e vaginul unei femei.
*
La urma urmei, o carte publicată este o casă din care reușești să ieși.
*
Citești o proză de Manuel Scorza: „Bat tobele pentru Rancas”. Ai senzația că citești ceva de Gabriel Garcia Marquez. Se pare că e vorba de o tradiție sud-americană, nu de o asemănare propriu-zisă.
*
Ai băut cognac și cafea la d-na Gondor (doamnă, doamnă! uneori aș vrea să fim singuri!). Vin, la nuntă. N-ai somn.
8 sept. 1980, orele 2-3 noaptea.
*
Mă deranjează foarte mult faptul că poeții din generația mea, totuși, pe cît sînt de entuziaști, pe atît sînt de egoiști. Oricum, dau această senzație. Ar trebui să se bată toți pentru a ne putea întîlni undeva, în munți, pe țărm, o dată pe an, important ar fi începutul, după aceea s-ar schimba totul în tot mai bine.
*
Ieri ai făcut din nou o plimbare la Pr. Ungurului. Ai luat-o pe Marie și ați umblat pe munte. Alune, zmeură, v-ați iubit în iarbă, ați privit muți, de sus, excepționala desfășurare a naturii, era o liniște copleșitoare. Ești fericit cînd stai așa pe munte, cu liniștea, cu tine, chiar și cu Marie, cînd poți uita de toate, deși te întrebi ce se-ntîmplă cu toate.
*
Umbli mult prin manuscrise. Dar e o zi proastă. Nu-ți merge deloc mintea!
Te simți nenorocit și încrîncenat cînd nu-ți iese deloc ceea ce ai în cap dar nu poți pune și pe hîrtie așa cum simți și să fie și artă.
*
Ți-a scris Mariana Marin, în drum spre Slobozia, în tren. Exuberantă, sinceră, bună. Te-ai bucurat mult, îți vorbea și de ce fac ceilalți. Iaru, Coșovei, Cărtărescu, Stratan, Vișniec, Mera etc. Cînd primești scrisori de la oameni pe care-i stimezi, te bucuri mult! Mulțumesc, Madi! Și să nu te simți singură la Borca, unde ai să alfabetizezi (cum spui) pînă și pe primar și alte „cadre locale”!
9 sept. 1980
*
Citești multe pagini din A. Pieyre de Mandiargues („Sîngele mielului”, „Pasajul Pommeraye”, „Bărbatul din parcul Monceau”). Este o lectură stufoasă, fascinantă prin poezia unor pasaje, prin delirul minții autorului, există cuvinte pline de răzbătătoare sensuri, dar lectura, în ansamblu, nu te mulțumește. Poate că și starea de nemulțumire generală în care trăiești în aceste zile te face să nu mai „prinzi” gustul unei lecturi, totuși, remarcabile.
*
Theodore Roethke. Presimți în el un mare poet, există foarte multe versuri remarcabile, dar crezi că traducerea lui C-tin Abăluță este inexpresivă, apoetică în multe rînduri.
*
Te gîndești la sepii. La cerneala lor. Și la Sulina.
10 sept. 1980
*
Totuși, un om este mai important decît o căprioară.
*
La Varna, aseară, într-un meci de fotbal anost: Bulgaria – România 1 – 2 (0 – 1). Rezultat bun pentru încredere și palmares.
*
Cristinel Pricop ți-a scris acum zece zile, acrit, că renunță să mai scrie, că nu e pentru poezie. De zece zile, epistola sa te istovește. Azi i-ai răspuns, nefiind de acord cu el.
*
Aseară, în favoarea cinefililor, un film cu Clark Gable, Yvonne de Carlo și Sydney Poitier, „Stigmatul”, în regia lui Raoul Walsh. Dar cinematograful nu te mai convinge, este doar reconfortant. Azi gîndești mai serios, mai profund, ești mai sceptic atunci cînd ești de acord cu ceva, într-un fel ți-ai pierdut acea inconștiență zurbagie, spontană, în care-ți iroseai mult timp, chiar dacă puneai suflet în absolut orice nouă pasiune, oricît de mică ar fi fost.
*
O scrisoare către Mircea Cărtărescu. Va răspunde cu adevărat sentimentelor tale bune, absolut constructive?!
*
Ieri, cînd din nou ai fost la Pr. Ungurului, un fel de rege printre aluni și zmeură, și cînd te-ai revăzut cu Marie, ai sesizat pentru prima dată că sînii ei nu-s frumoși. Poate că ochii și gura au ceva copleșitor. Bazinul, ascunzîndu-se privirilor tale, e un fel de mitologie misterioasă.
*
„Drumuri prin memorie. Egipt. Grecia” a lui Paler. Ultimele pagini. Aceeași lectură admirabilă!
*
O minunată proză de Virgilio Piñera: „Balul”!
*
Singurătatea este un hățiș prin care trec hiene și clovni.
*
Liniștea din munți nu e o liniște care face figurație.
*
O pasăre nu este o amabilitate cu aripi, ci o lecție de a nu accepta să murim fără a îndrăzni.
*
Scriu. E ca și cum aș spune: „Ieri am trecut prin piața orașului. Și caldarîmul era plin de mierle moarte, de sînge. Și eu ziceam că acelea nu-s mierle, ci elefanți!”
*
În lumea aceasta de borborigme, lumea aceasta amenințată să moară de silă, poezia este ca un cal ce ține să epateze în fața unei călugărițe extaziate de avatarurile violului.
*
Totuși, singurătatea e deseori și un semn de decență, o posibilitate de a ști să fii solidar cu ceva, cu omul, mai ales.
*
Între atîția nerozi cîți sînt pe aici, camera aceasta plină de cărți, discuri și manuscrise pare o erezie. O erezie pe care o inventez mereu și o apăr.
*
A fi revoltat înseamnă a te apăra de intoxicare.
*
Am 24 de ani. Un fel de bizon care nu vrea să fie dus la bîlci, nici să moară pînă nu-și scrie cărțile.
*
Angajații actuali ai revistei „Luceafărul”, cu mici excepții, sînt un fel de responsabili cu iresponsabilitatea. Se va alege praful de ei! Știu și muștele acest lucru.
*
A nu presimți că dintre „furioșii” valului ’80 cultura noastră va „cîștiga” cîțiva poeți excepționali e ca și cum ne-am duce la primărie și am cere să fim declarați orbi.
*
Mama, simplă și preocupată de ale ei, este dincolo de cuvintele mele, de nebunia lor.
11 sept. 1980
*
Aseară i-ai scris lui Florin Mugur. E lector la editura „Cartea Rom.” Scrie cu încredere despre colegii mei de generație, poeți. Dorisei mai demult să-i vorbești. I-ai trimis și vreo 20 de texte. Dar, acum după ce i-ai scris, nu știi bine de ce-ai făcut-o! Pentru a-i atrage atenția că exiști și tu?! Sau numai pentru a-i mulțumi în numele mai multora?! Poate că și una și alta.
*
Citești poeme de Denise Levertov, remarcabile, și ai sentimentul că scriitura ei aplică din ceea ce afirma Ch. Olson despre așa-numita „poezie proiectivă”, în care elementul de bază ar fi respirația, ea impunînd un anumit ritm, punctul în care trebuie să se sfîrșească poemul, astfel că acuratețea semantică, amplificată printr-o acuratețe ritmică, să apropie textul modern, în care forma pare a fi o continuare în exterior a esenței, de poezia cîntată, un fel de magie verbală.
*
Ai reparat puțin, cu mama, claia de la Aricioare. Se așezase cam strîmb. Bătea vînt. Apoi te-ai dus la Raveica, în „țarină”, mai avea de clădit trei căpițe, mama s-a urcat sus, tu le-ai aruncat cu furca. Ion Loghin e bolnav și bătrîn. După ce le-ai aruncat sus, căpițele, i-ai spus sfătoasei Raveica (aceeași care mulgea cîndva vaca, din cauza frigului, cu mănuși), care nu știa cum să-ți mulțumească: „Să-i spui lui Dumnezeu o rugăciune pentru mine!”. Vai, da’ cum, așa o să facă!
*
Ai furat de la poștă două reviste ale ambasadelor R.F.G. și U.S.A. la noi, „Prisma” și „Sinteza”. Le primesc niște persoane oarecare. Scrii acest lucru pentru că știi că nu citește nimeni, acum, aceste cuvinte?! Nu chiar!
Dar există și șiretenii necesare în fața nerozilor. Dacă spiritul tău ar fi mai puțin însetat, n-ai fura cărți și reviste, altfel singurele lucruri pe care le-ai furat vreodată, exceptînd fructele din copilărie.
12 sept. 1980
*
Încerci să mai scapi de babilonul hîrtiilor din casă. Trimiți la „Săptămîna” și „Filatelia” cîte un anunț, cum că vinzi colecțiile respectivelor reviste.
*
Pozele cu Marilyn Monroe te tulbură în continuare. Dacă ai întîlni o femeie care să-i semene fizic, cu siguranță că ți-ai ieși din minți. Marilyn este singurul chip al femeii ca ideal, așa cum ți-ai închipuit tu vreodată.
*
Copacii încep să rămînă repetenți. Cad frunze.
*
Pînă acum trei-patru ani, cinci chiar, atunci cînd citind ceva întîlneai cuvinte care nu știai ce înseamnă, nu le căutai în dicționare. Ți se părea o erezie să întrerupi lectura, să savurezi ceva cu sincope. Lecturile erau ca o muzică. Apoi s-au schimbat lucrurile. Dicționarele au devenit cărțile care rămîn tot timpul în preajma ta, chiar pe masa de scris. Un scriitor trebuie să-și întrerupă la timp savoarea lecturilor, altfel riscă să nu fi studiat niciodată. O anumită caducitate a limbajului tău critic (deocamdată) se datorește faptului că ai savurat mai mult decît trebuia paginile cărților.
Inima te sîcîie spre seară, de cîteva zile. A declarat că vrea să se facă toboșar. Tu, în timp ce scoteai fusta unei fete, ți-ai amintit de Ioana D’Arc din Domrémy. Și ai continuat să nu lași pădurea singură…
13 sept. 1980
*
BITTER HARVEST
Adică „Recolta amară”. Este titlul unui film văzut aseară la TV. Un film despre fetele acelea simple și frumoase, care știu că-s frumoase, dar cred că tot ce zboară se mănîncă. În acest film, o asemenea fată vrea să ajungă cineva, treptat dînd cu piciorul tuturor celor care au fost tare buni cu ea, oameni simpli de asemenea. Dar sfîrșește prin a lua o doză apreciabilă de somnifere, după ce nu mai rezistă remușcărilor, faptului că a devenit un obiect și nimic altceva. În rolul principal o actriță nespus de frumoasă, absolut minunată: Janet Munro. Totul îți amintea de Marilyn. Și Ana Fenoghen, uneori, îți amintește de Marilyn.
*
Știi cum vei intitula primul tău volum: „Plictiseala vulturilor”. „Breșa”, în ciuda multiplelor sensuri, poate că n-ar spune nimic prea multor capete seci care se mai plimbă prin literatură, prin viață.
*
Lecturi din „Caiete”-le lui Eugen Barbu, publicate prin 1973 în revista „Săptămîna”. Interesant! Și începi „Le procès-verbal” de J.M.G. Le Clézio. De asemenea interesant.
*
Ai stat cu Lungu la restaurant, mai erau și spectatori acolo. Ați discutat mult despre literatura veche franceză și despre Eminescu. Dar din momentul în care interlocutorii vorbesc despre oamenii din literatură cu formule gen „cel mai mare”, „mai mare decît”, „ajungea mai mare decît dacă…”, discuția pare a se purta între niște servitoare.
*
Stevan, după o lună și jumătate de tăcere, îți scria că a fost operat în două rînduri de apendicită și că e posibil să fie operat a treia oară, deoarece nu i se face bine. Asta nu-ți place! E o veste foarte proastă. O veste care mă mîhnește profund. Dar mă lasă neputincios în fața neplăcerilor sale. Poate că stupezenia de aici începe. În toate cazurile.
*
Admirabile poeme de Theodore Roethke: „Meditațiile unei bătrîne”. Crezi că acestea sînt cele mai profunde texte pe care le-a scris Roethke.
BALADĂ PENTRU FĂRĂMIȚĂ LAMBRU
Acesta e titlul unei balade tulburătoare, scrisă și cîntată de Radu Gheorghe, actor, baladă ale cărei versuri le transcriu mai jos:
„Am plecat acum măi am plecat măi și m-am duuus
încolo-n jos țărînă sau încolo-n suuus
Măi nu c-aș fi măi nu că nu c-aș fi măi c-aș fi vruuut dar mi-a spus hai
și să-i spun nu n-am putuuut
o steluță o priveam
și-n jos s-a duuus
tot mai jos iar iar tot mai suuus
A venit măi sigur c-a venit și m-a luaaat
din picioare nu din stînd și nici din paaat
Eu i-am spus măi eu i-am spus să stea măcar un piiic
să văd grîul
cum mai dă o dată-n spiiic
dar n-a vrut păi sigur că n-a vrut și mi-a sfărmaaat
cîntecul
că mai bine-mi da în caaap
și mi-am zis atunci
atunci mi-am zis
mi-am zis așaaa
nu mai sînt acum
dar tot voi mai cîntaaa.
Fie-n jos sau sus
Oriunde-n cer sau în pămîîînt
voi găsi eu și acolo
cui să-i cîîînt
voi găsi eu și acolo
cui să-i cîîînt”.
*
Am binecuvîntat întotdeauna faptul că sînt bărbat și nu femeie.
*
Sînt apărate și proliferate atîtea prezențe de prost-gust, încît în muzica și literatura actuale cel mai des ți-e silă decît jubilezi.
*
Singurele valori ale muzicii populare de la noi, de la Maria Tănase încoace, se numesc fără doar și poate numai așa: Sofia Vicoveanca, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcașu, Ioana Radu, frații Petreuș – oșenii în general, Radu Simion, Ion Lăceanu (ca instrumentist) și Irina Loghin (care poate că e mai mult o perpetuă plăcere decît o valoare propriu-zisă). Sper că n-am uitat pe niciunul din cei demni! Deși am senzația că da!
*
Nu-mi pot închipui viața altfel decît trecînd prin scris. Încerc s-o iau de pe la 14 ani, cînd încă nu începusem să scriu poezie propriu-zis, cînd citeam, cînd încă mă mai descopeream. Oricum aș lua-o, nu-mi pot închipui anii trecuți decît dedicați poeziei.
*
Aceste emoții trîntite la pămînt, cufundate-n mările hîrtiei.
*
A cunoaște un om înseamnă a-l întîlni cînd e trist, cînd e descumpănit, cînd surîsul lui este pe punctul de a fi pus la îndoială, în nici un caz nu înseamnă a cunoaște un om culcîndu-te cu el, luînd masa cu el. Și poate că trebuie să te și cerți cu un om ca să-l cunoști.
*
Spiritul este îndrăgostit de breșe, dar el nu-și linge niciodată rănile. Pentru că o breșă cu cît e mai adîncă acesta e semn că întrebare care se naște e mai profundă, deci și mai sinceră, mai dureroasă, mai „autorizată” să se nască.
*
Georgette e una din puținele fete la care ții dezinteresat. Poate că, din acest motiv, și cu adevărat. Există în tine o dorință de a-i face daruri. Poate și fiindcă de fiecare dată îți excită spiritul. Ei nu i-ai scris niciodată scrisori complezente. Nu știi dacă e o fată frumoasă, dar e sigur că are o expresivitate care place bărbaților.
*
Mă gîndesc uneori că voi scrie într-adevăr niște cărți care să pună pe gînduri, dar voi muri, voi muri pentru că am „irosit” tot ce era viu în mine în aceste cărți.
*
Un film românesc: „Iarba verde de acasă”. Pe noi ne atinge la suflet. Nu-l discut ca realizare cinematografică. Am reținut replica unui elev, în clasă: „Tovarășe profesor, eu nu stau cu fete că-s niște prăpădite”. Și-n alt rînd, în timp ce era ședință de consiliu în cancelarie și un puști pîndea pe fereastră, un altul îl întreabă: „Spiridoane, ce fac acolo?!” „Nu știu, da’ fumează ca turcii”.
*
Claritatea dă siguranță. Ca și seninătatea.
Chiar dacă se spune: „Ce-i un om? Nimic!”, trebuie să trăim cu sentimentul că totuși sîntem făpturi distincte în devălmășia Universului, pentru că numai astfel putem clădi realitatea, putem conta pe ea, putem porni de la ea.
*
Cred că tîrfa nu e cea care se culcă cu tot felul de „hăndrălăi”, ci aceea care-ți dă sentimentul că asta face.
*
Octavian Paler – acest admirabil om de spirit și iubire.
*
Prefer să fiu împușcat, dar nu jignit sau defăimat.
*
Cîntecele lui Zoe Alecu sînt niște bice cu care doresc mereu să fiu bătut.
Merită!
*
Marie, în seara aceasta, era tot tare frumoasă. Mîine va pleca la școală, la P. Neamț. Scrisorile vor rezolva lucruri puține. Așa e-ntotdeauna. Dar ne amăgim că nu e așa.
*
Marilyn, Marilyn, unde ești?!
14 sept. 1980
*
La 7 și ceva mai erai în pat. Ai auzit vocile copiilor care se duceau la școală. Ți s-au umezit ochii. Totuși, faptul că poate anul acesta n-o să mai fii cu ei te doare.
*
Ai post, totuși. Bate vînt. Ai revăzut-o pe Ionica. Era tot frumoasă. La Mădei ai post.
*
Întîlnirea, adică reîntîlnirea, cu elevii, deși entuziastă, nu te-a mai mișcat ca-n ceilalți ani. oare de ce?!
15 sept. 1980
*
Ești anunțat de la Sighetul Marmației că primești un premiu acolo. Și să fii acolo pe 22 septembrie. Te bucură numai gîndul că poate ai să vezi Săpînța. În rest…
O piesă interesantă la TV, după nuvela „Peron” a lui D.R. Popescu (scenariu TV – Dan Tărchilă): „Cine vine la gară?”, în regia artistică a lui Silviu Jicman. Ai privit cu mama. I-a plăcut. A rîs. A privit îngîndurată.
16 sept. 1980
*
Cu copiii la zmeură, la fundul Pietroasei, pe culmea aceea pe care a umblat cîndva Petru Rareș. De partea cealaltă, coborînd în Sabasa, pîrîul Căpețîni (inițial se numea Pîrîul Căpeteniei, referindu-se tot la Petru Rareș). Nu departe, este „piatra scrisă”, acea ciudată piatră pe care sunt scrise cuvinte cu niște semne ce par a fi chirilice, deși se spune că nu sînt. Ca de obicei, muntele te încîntă și umple de sensuri. Pe munte ești întotdeauna un om fericit. Cu profesorii Doroftei și Surpat Dorel, plus un pădurar (Țuțuianu), discuți despre Atlantida, piramide, biblioteca din Alexandria, genetică și enigme ale Pămîntului. La vale, plecînd înaintea celorlalți, vii cu bicicleta.
Minunată zi!
*
Scrisoarea către Mircea Cărtărescu s-a întors înapoi. Adresa nu e completă.
*
Ți-e dor de Viorica, tare dor! Așa va fi cît vei trăi!
*
La Sighetul Marmației te vei duce cu Nicolae Sava. A fost chemat și el.
*
În primul tur al „Cupelor Europene”: Internazionale Milano – „U” Craiova 2 – 0; Celtic Glasgow – „Poli” Timișoara 2 – 1; Standard Liége – Steaua 1 – 1; F.C. Argeș – F.C. Utrecht 0 – 0 (Radu a ratat un 11 m în min. 88-89).
*
Dacă poemele pe care le scriu au vreun „interes personal”, acela nu e decît de a se întîlni cu oamenii.
*
Pe Ion Mircea nu-l iubesc pentru că aș tinde (la rîndu-mi) spre concretețea excepționalelor sale poeme, ci pentru că el EXISTĂ!
18 sept. 1980
*
Femeile frumoase nu pot trăi mult cu oamenii (bărbații) buni.
Am ajuns să iubesc Grecia ascultîndu-i, mai întîi, muzica. Paradoxal, dar așa-i!
Borca, 19 sept. 1980
*
P. Neamț. Te-ai dus pentru banii de drum. Drumul la Sighet. Ai trecut pe la Adrian. Cartierul Lenin. Blocul 8. Ap. 45. S-a aranjat singur. Te bucuri. Stai toată după-amiaza cu el, ați vorbit mai mult despre femei. Fusese în schimbul de noapte. Era obosit. Totuși v-ați dus la un film pe care tu-l mai văzusei: „Abba”. Dar muzica era reconfortantă!
*
Ai citit antologia lui Mircea Dinescu, apărută în col. „Hyperion”, „Teroarea bunului simț”. Fără îndoială, M.D. este unul din excepționalii poeți ai acestui popor. Crezi, însă, că e virtuos în poemele în vers clasic, decît în cele în vers liber.
*
Mîine dimineață pleci la Sighet. Singur. Sava nu merge. Nu crezi că în semn de protest!
*
Mergînd pe străzile orașului ai avut sentimentul că oamenii orașelor sînt fantastic de egoiști. E suficient să-i privești!
*
Oare pe la Comitetele județene de cultură sînt numai nerozi cu post?!
*
Ai văzut niște poze cu lesbiene. Parcă priveai salivă. Ce ți-e și cu silnicia accea care devine publicitate a obscenității!
20 sept. 1980
*
În „Luceafărul” de ieri, la „Cartea de debut”, Nicolae Ciobanu vorbește despre cartea lui Nichita Danilov, „Fîntîni carteziene”. Iată cum începe:
„Prin cel mai recent dintre concursurile ei de debut, Editura „Junimea” ne face o mare surpriză propunînd atenției un debut poetic cu totul ieșit din comun. Este vorba de Nichita Danilov, a cărui primă carte, „Fîntîni carteziene”, reprezintă fără îndoială unul din evenimentele de marcă înscrise în, așa-zicînd, istoria tinerei noastre poezii raportată la dinamica ei din ultimii ani”.
Păcat că, în continuare, nu și argumentează convingător aceste afirmații, deși, cred, Nichita merită aceste cuvinte.
Bistrița, 21 sept. 1980
Ai simțit din nou nevoia să fumezi. Pentru că erai singur. Pentru că voiai să și fii așa în acest oraș. Îți amintești că ai mai simțit nevoia să fumezi atunci cînd îți era frig. Poate că vei reuși să te abții.
Beclean, 21 sept. 1980
*
BECLEAN
Din cauza legăturilor proaste spre Sighetul Marmației ești nevoit să stai în acest oraș între orele 13 și 17. Un oraș care nu-ți lasă aproape nici o amintire, uniform, parcă lipsit de orice trecut. O catedrală (așa le zici tu tuturor bisericilor înalte) aparent veche (1909) te face să intri. Catolică. Pustie. Umbli singur prin ea. Sfinții erau puțini, excelau cele cu Iisus. Dar toate erau neconvingătoare. Cele 15 minute cît te-ai învîrtit prin ea te-au lăsat tot cum erai. Ai umblat singur pe străzi. Cu toate că nu prea aveai ce vedea. Casele erau aproape toate noi. Spre deosebire de Bistrița, Prundul Bîrgăului, etc., care păstrează multe case vechi, cu ziduri și porți înalte, după care bănuiești un anume caracter ascuns al maghiarilor, pentru că românii nu-și împrejmuiesc casele cu ziduri dincolo de care nu se vede nimic. Te-ai dus la Someș. Ai stat cu doi puști care vorbeau superb ardelenește. Ți-au cerut țigări. Și, desigur, nenea le-a dat. Apa aceea, în care puștii spuneau că se prinde somn, scobar, avat, știucă și mreană, părea tare a tuturor și nu ai avut nici o clipă în care s-o găsești și foarte frumoasă.
Ai sunat la Sighet și ți s-a spus că va veni și Ulici, deseară, ceea ce te-a bucurat între măruntele celelalte lucruri. Ai stat în parc și n-ai vrut să te gîndești la nimic serios pînă la ora 17.
Beclean, 21 sept. 1980
SIGHETUL MARMAȚIEI
(SEPTEMBRIE 1980)
Profitînd de Concursul de poezie de la Sighet, ai mers în Maramureș.
Acest ținut cu ritmuri ciudate și seninătatea neinventată ci păstrată. În tren, după Vișeu, te-ai întîlnit cu Lucian Vasiliu. Mare bucurie! Tot acolo mergea. Ai lipsit patru zile de la școală. Duminică era-n 21. Luni – 22, marți – 23, miercuri – 24. Zile în care te-ai simțit foarte fericit, foarte mulțumit de jur. Pe 21, seara, cu Lucian și Luca Onul, te-ai dus la hotelul „Marmația” unde ați stat o oră și ceva de vorbă cu Laurențiu Ulici, un om pe care-l stimați foarte mult. El era și președintele juriului. Ați discutat și despre recenta cuvîntare a președintelui Ceaușescu, în care a spus că anumiți poeți scriu pentru elită, nu pentru popor. Desigur, se făceau aluzii și la valul ’80. Dar Ulici ne-a liniștit spunînd ironic că „la noi eternitatea ține numai trei luni”. Cred că poeții trebuie să scrie cum vor ei. Fiindcă poeții adevărați nu vor scrie niciodată pentru pereți, ci pentru oameni, cu profund respect pentru țara în care trăiesc, simțindu-se însă, normal, ai lumii; știut fiind, durerile nu se-mpart pe zone geografice, ele există peste tot și întotdeauna. Curios, Ulici și-a schimbat tonul foarte prietenos peste o zi-două. Poate și din cauza unei femei urîte care cu siguranță că l-a indispus. În gașca noastră erau, în afară de Lucian: Ioana-Dana Nicolae (o dulce anonimă, de care te-ai și îndrăgostit; la o zi, un puști din Buc., posibil prieten al ei, a venit să vadă ce face ea acolo; asta nu te-a împiedicat ca miercuri seara, la întoarcere, în tren, între Sighet și Vișeu, s-o ții în brațe și s-o săruți în timp ce individul acela insignifiant te-o fi înjurat în toate modurile posibile), Ioana Dinulescu (de la Radio-Craiova; își amintea de o scrisoare foarte frumoasă pe care i-ai scris-o cîndva lui Marin Sorescu; o femeie care s-a îndrăgostit de Lucian, o femeie – ți s-a părut – puțin frivolă), George Papp (un băiat din Rîșnov, care v-a amuzat așa mult încît vă dureau maxilarele de atîta rîs), Augustin Frățilă (bucureșteanul cu chitară, simpatic; îți plăceau tare mult cîntecele lui!) și prietena lui, Luminița (o femeie nespus de minunată, la Desești ai citit în public un poem, „Moartea la gater”, știi că le-ai citit pentru ea; ți-a rămas în suflet!), Luca Onul (are 30 și ceva de ani, un ardelean așezat, nu crezi că poezia pe care o scrie merita Premiul Uniunii Scriitorilor; un băiat simpatic, altfel), Ozolin Dușa (un puști din Botoșani, „valetul” – cum îi ziceam, lipsit de personalitate, singurul individ neplăcut din gașcă), Sorin Roșca (din Constanța; un băiat de treabă; e fratele lui Adi Cristi; era cu soția). Ceilalți din acele zile: Gheorghe Pârja („exponentul nihilismului universal” – cum îi zicea Mircea Șerban, un sculptor care băuse prea multă horincă și fusese jignit; erai de partea acestui Mircea), Ion Burnar (crezi că e din familia celor de genul: Nicolae Dragoș, Nicolae Dan Fruntelată), Ion Bogdan (un maramureșean simpatic), Teohar Mihadaș (nu toți bătrînii spun ceva), Damian Necula (un om antipatic și prin comportamentul distant; ți-a cerut poezii pentru „Viața Românească”), etc.
Patru zile minunate.
Ați fost la Bogdan-Vodă și ați văzut o biserică foarte veche. Și la Ieud. Luni seara v-ați oprit la Echim Vancea acasă (metodistul de la Casa de cultură din Sighet) și ați băut horincă, ați mîncat slană și sarmale, ați cîntat toate cîntecele Maramureșului. Ce ritmuri ciudate! La Desești ați mers la o biserică veche, de lemn, apoi la un învățător care avea o livadă cu meri impresionantă și, pînă la orele 24, la Căminul cultural, după un recital de poezie al vostru și un spectacol dat de copiii din Desești – emoționant de frumoși, ați continuat cu horincă, gulaș, slană, cîntece, dans, noi prietenii. A fost o seară minunată. O seară în care George Papp s-a îmbătat, pașnic. La un moment dat (sus la învățătorul acela), George, în loc să arunce chiștocul a aruncat paharul. Ai reținut un om foarte frumos și plin de viață, un om amdirabil: directorul școlii din Desești, Andrei Făt. La Săpînța te-ai dus numai cu Lucian, Sorin Roșca și soția. A fost foarte interesant. „Cimitirul vesel” nu ți s-a părut o vulgarizare a unor sentimente decente, ci o detașare ciudată de moarte. Textele de pe cruci, aparent vulgare, nu-s decît sinceritatea țăranilor aceia dintr-o bucată. Maramureșenii ți s-au părut oameni foarte deschiși – asta în primul rînd. La Săpînța, în cofetărie, pe un perete, era următoarea „atenționare” care v-a amuzat foarte mult: „Cîntatul interzis”. Și cîte nu s-ar putea spune! Îți plăcea mult să-i auzi cum vorbesc, cu accentul lor grozav, cu acele expresii gen „lasă-l în prilej” care-ți sunau așa nostim!
Lucian spunea că, totuși, odată plecați, veți reține numai oamenii.
Și poate că avea dreptate.
Ți-amintești cînd voi doi ați coborît în Vișeu pentru a lua de acolo acceleratul Timișoara-Iași și fetele acelea frumoase erau la fereastră, cu ochii lacrimogeni și frumoși, în clipa aceea ați simțit cel mai bine că în cele patru zile cît ați stat împreună ați devenit nespus de prieteni, credeați că nu se va mai sfîrși starea aceea. Ioana, atît de dulce și fină – pleca în altă provincie. Și cine știe cînd o vei mai revedea!? În seara aceea, în tren, George Papp a fost irezistibil, ne-a amuzat pînă la lacrimi.
Logica acordării premiilor a fost cam ciudată, cam după zone geografice. Dar ce importanță avea acest lucru!? Cei de la CRONICA (N. Turtureanu) au cerut la telefon ca premiul lor să-ți fie dat ție. Dar asta nu e o onoare, mai ales că n-ai nici o stimă pentru CRONICA. Lucian a luat Premiul Uniunii Scriitorilor – el fiind, crezi, singurul care a luat premiul pe care-l merita. Spui aceasta știind că, oricum, voi doi scrieți mult mai bine decît toți ceilalți care erau acolo. Și sînteți și mai confirmați în plan public. Joi dimineața ai coborît din autobuz la Mădei. Și ai dormit două ore acasă la directorul Bondar. Apoi ai făcut o oră. Și acasă.
Borca, 28 sept.1980
*
Cristina Felea ți-a scris gri, parcă ți-ar fi trimis o casă pustie. Ce să pricepi?!
*
Duminica a refuzat să fie știrbă. Trupul fecioarei e nebunia care-ți surîde.
*
Te simți foarte rău, n-ai chef de nimic de cîteva zile. Despărțirea de Maramureș te-a făcut așa.
Borca, 28 sept.1980
*
Ai fost pe la nenea D-tru Ana, poate singura ta rudă la care ții cu adevărat.
E operat. Ulcer. Dar se pare că ficatul e cel care-i creează probleme. Ai stat vreo două ore cu el. Slăbit, trist, omul acesta pare schimbat. Îl simți amenințat, ochii lui sînt lacrimogeni, dar blînzi și curați; îți povestea tot calvarul durerilor sale, operația, frînturi din viața sa. Un om pe care-l ascultai, de obicei nu-i asculți pe oameni pînă la capăt, îi lași să vorbească.
Nenea D-tru Ana e dintre cu totul alții, dintre cei pe care-i asculți fiindcă-i iubești. Desigur, acum un singur fapt e important și de dorit: să se vindece.
Păstrezi în suflet blîndețea ochilor săi, o blîndețe sfîșiată dar încă demnă, păstrezi în minte mersul său liniștit, ciudat parcă – dacă te gîndești la cum era cînd nu-l atinseseră durerile.
Borca, 29 sept. 1980
*
Emil Hurezeanu ți-a trimis cu o dedicație sinceră prima lui carte: „Lecția de anatomie”. Un emoționant gest de prietenie.
*
În ORIZONT, ultimul număr: excepționale „Scrisori de dragoste” ale lui Nichita Stănescu. Stoiciu, Antonesei, Lucian, Sorin Grecu – ei sînt cam împotriva lui Nichita. Iată două pagini de poezie care le contestă părerile.
*
Marie nu ți-a scris de cînd a plecat la P. Neamț. Zilele acestea a trecut pe acasă. Dar nu te-a anunțat, nici nu te-a căutat. Ți-e dor de ea. Dar nu o pricepi în cazul de față. Te gîndești că ai dreptate să te plictisești de orice femeie; aproape nici una nu știe să se bată pentru o întîmplare frumoasă. Poate că ele se bat numai din egoism, nu din generozitate.
*
Cînd privești pozele cu Marylin ai sentimentul că te-ai născut prea tîrziu.
*
Inima continuă să te doară. O bănuiești bolnavă. De reumatism. Pentru că numai cînd ți-e frig te doare, cînd respiri prea mult timp pe gură.
*
Pe zeul muștelor îl chema Myagrus.
29 sept. 1980
*
Oamenii nu vor înțelege niciodată de ce mor. Pentru că e singurul lucru pe care nu vor să-l înțeleagă.
*
Citești volumul de debut al Ioanei Ieronim, „Vară timpurie”, foarte bine primit de critici. Nu te-ncîntă, nu-ți spune mai nimic.
*
E seară. Plîngi că ești părăsit de poezie, că încă nu te poți aduna, că de mult timp n-ai mai scris texte demne.
*
Și totuși, ai o oră bună, o oră binecuvîntată. Și scrii o „Ars doloris” care te-a emoționat. O să-ți mai placă și mîine?!
30 sept. 1980
*
Dorința de a publica des nu poate fi decît dorința de a fi un om public. Prea mulți pierd din vedere că poezia e altceva, că altele-i sînt rosturile.
*
Fata aceea blondă din clasa a 8-a B, Maria Gavrilă, subțire și frumoasă, de o expresivitate copleșitoare, ți-a dăruit azi o cochilie mare de melc, frumoasă. Ai să-i faci și tu daruri acestei fete minunate.
*
Iolanda, cu egoismul ei greu de ținut în frîu. Ea crede că nu e egoistă, că e bună. O fi, în felul ei. Dar o privești și în cancelaria aceea de la Mădei. Felul ei de a se purta spune clar că-i dezaprobă pe toți cei de acolo, că-i consideră insignifianți, că nu are sentimente pentru ei. Iolanda nu știe că a fi generos înseamnă și a accepta. Mai ales cînd e vorba de oameni. Pentru că acceptarea nu este un semn de nihilism găunos.
*
Un cal mort pe marginea șoselei naționale. Bucăți de parbriz risipite pe caldarîm. E sfîșietor să treci spre școală, să te duci la copii deci, și să vezi un cal mort, un cal, un cal…
*
Citești multe povestiri de Stephen Crane. Întotdeauna ți-a plăcut să citești așa ceva. Ele se numeau: „Oameni în viscol”, „Cinci șoricei albi”, „Un episod de război”, „Cu fața în sus” și „Dacă vrea el, trebuie să murim”. Le-ai citit și copiilor.
*
Returul turul II în Cupele europene la fotbal. Privești la TV: Steaua – Standard Liège 1 – 2 (în tur: 1 – 1); „Poli” Timișoara – Celtic Glasgow 1 – 0 (1 – 2 în tur). Mare succes al Politehnicii! O calificare de răsunet. Cu Dumitru în formație. „U” Craiova – Internazionale Milano 1 – 1 (în tur: 0 – 2). Deseară, la Utrecht, va juca și F.C. Argeș. Nu crezi că are șanse.
*
Miercurea trecută, în seara cînd plecai din Sighet, ai văzut la TV prima repriză a primului meci susținut de echipa României în preliminariile C.M. din 1982. La Oslo: Norvegia – România 1 – 1.
*
Ți-e dor de Marie de la Roumanie!
1 oct. 1980
*
10 OCTOMBRIE 1980, VINERI
La TV, de trei săptămîni, vinerea, o emisiune incitantă: „Poezia de care avem nevoie”. În această seară a fost interpelat pe această temă și Nichita Stănescu. Cu chipul răvășit, vizibil suferind, Nichita a spus lucruri grave, drepte, uimitoare. Dar pe măsura lui. Cred că orice om care a privit în seara aceasta la TV și l-a auzit pe Nichita vorbind, s-a culcat cu o neliniște în plus. Poezia, după astfel de luări de cuvînt, poate deveni o căutare și mai insistentă a omului copleșit de real, a omului pentru care ÎNTREBAREA este hoțul prins și scăpat, chipul care monologhează în favoarea uimirii.
10 oct. 1980
*
Premiul este o ambiție a unor emoții refulate.
*
Cînd sînt prea liber n-am timp să citesc prea mult. Paradoxal, dar așa e!
*
Îmi dau seama de ceva îngrozitor: pe mine nu m-a căutat niciodată o fată pentru că n-ar fi putut trăi fără să mă vadă în acea clipă, într-un anumit moment.
*
O frază emoționantă scrisă de Georgette despre un inginer pe care-l considera demn de milă pentru că: „E mulțumit că-i merg bine cazanele, că sînt toți muncitorii la muncă, că poate dormi două ore acasă la el”.
Evident, aceasta e o definiție despre fericirea acelui inginer. Curios, Georgette crede cu totul altceva. Dar poate că nu-i de mirare la o fată „pretențioasă” – atribut al cochetăriei, decît al seriozității.
*
Oamenii știu cu adevărat cine sînt numai cînd pot rămîne puțin singuri, curați, nepriviți.
11 oct. 1980
*
Foarte slab ultimul volum de poezii al lui Nicolae Prelipceanu: „Un civil în secolul douăzeci”. N-ai reușit să-l termini.
12 oct. 1980
*
„N. LABIȘ” – 1980
Pe 5 oct., la Suceava, s-au dat premiile pe anul 1980 la Concursul național de poezie „N. Labiș”. Ai fost chemat împreună cu Daniel. Ai plecat sîmbătă, pe 4. Te oprești la Tg. Neamț. La Daniel. Eviți să te
întîlnești și cu soția lui, după întîmplările stupide petrecute între ei, în august. Erai mîhnit că n-a fost chemat și Adrian. Simțeai că e frustrat de ceva din nou. La rîndu-ți, dacă ai fi fost pus la îndoială, deci dacă ți s-ar fi dat un premiu nerod, erai hotărît să părăsești sala.
Abia coborîți din autobuz (era ora 21 și ceva), după cîțiva pași, cineva dintr-un grup din față se întoarce și strigă arătînd cu degetul înspre tine: „Aureeeel!”. Era Sorin Grecu. Cu Alexandru Hălmăgean, Adi Cristi și Vasile Tudor. Îmbrățișări. Erați cazați la hotelul „Suceava”. Ați început noaptea destul de tîrziu, după ce ați mai umblat pe străzile orașului. Alex Hălmăgean, cu un maxilar puțin umflat, nu se simțea prea bine. În „Napoca universitară”, ultimul număr, ai citit un poem de-al lui, excepțional. Te-ai culcat tîrziu, în aceeași cameră cu Daniel. 207. A doua zi, la Casa de cultură, noii veniți, necunoscuți cam toți.
Exceptîndu-i pe Tudor Cristian Roșca (e student la medicină), Val Guraliuc, Gellu Dorian (botoșenenii), Victor Ionescu. Lucrurile s-au petrecut repede. La ora 9, după ce-ați umblat puțin prin librării, la Galeria de artă, cu un public numeros, înmînarea premiilor. Înainte de începere, o deosebit de plăcută surpriză: l-ai cunoscut personal pe Anghel Dumbrăveanu. Bucuria a fost reciprocă. Un bărbat înalt, mai frumos decît în fotografii, un bărbat născut în aceeași zi cu tine. N-a uitat să spună și celor din jur cuvinte frumoase despre tine. El ți-a spus că ai Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Era singurul premiu pe care ai fi vrut să-l primești, dacă e că trebuie să se dea premii pentru poezie.
Prima și marea surpriză minunată la anunțarea premiilor: „Marele Premiu Nicolae Labiș: Adrian Alui Gheorghe (Grumăzești-Neamț)”. Nu ți-ai putut reține bucuria, ai ridicat brațele sus și ai aplaudat înaintea celorlalți. Păcat că Adrian n-a fost chemat!
Sorin Grecu a luat premiul II. Hălmăgean – premiul „Cronica”. Vasile Tudor – al „Conv. literare”. Adi Cristi – al „Tribunei”. Tudor Cristian Roșca – al „Rom. literare” (împreună cu Ștefan Mitroi – neprezent).
Surpriza neplăcută: Daniel n-a primit nici un premiu. Pentru că două din poemele trimise la Suceava apăruseră în „Luceafărul”. Și Ion Gheorghe s-a supărat.
Mai erau acolo: Nicolae Prelipceanu, Turtureanu, Marian Popa, Dragoș Vicol (președintele juriului; nechemat – ți s-a părut ție!), Ion Țugui și alții.
Ai cunoscut o fată frumoasă din Mangalia, Mioara Dristaru. A luat premiul revistei „Ateneu”. Astfel că nu te-ai plictisit deloc mergînd spre Fălticeni (unde ați vizitat „Casa oamenilor de seamă” și muzeul „Ion Irimescu” – excepționale lucrări de Irimescu!) și Mălini. La Mălini ai fost cumplit de emoționat. Intrînd în casa lui Labiș, te-a izbit, în primul rînd, aerul acela de casă veche, copleșitor. Ai privit totul cu emoție, era fantastic de simplu totul, de aceea și mai plin de semnificații. Labiș este o bucată din fiecare din noi, sau noi sîntem bucăți din el. O profesoară frumoasă a vorbit pe măsură. Dar nu în casă. Pentru că am vrut să nu ni se dea explicații, să fie numai liniștea și emoțiile noastre. Ați plecat tîrziu de la Mălini, erai emoționat. Mioara, care te-a întrebat ce crezi despre sinucidere, era una din acele întîmplări curate pe care le-a dori repetate. Vați întors la Suceava și ați poposit într-o cramă. Vă era foame și ați potolit cîte o friptură. Gellu Dorian s-a îmbătat cu votcă. Sorin Grecu continua să
se întrebe dacă a luat un premiu destul de bun! Ți s-a părut stupid că se întreabă așa ceva. Ai simțit că-l stimezi mult pe Hălmăgean, după ce-ai citit acel poem grozav din „Napoca”. De Mioara te-ai despărțit frumos, sărutînd-o în mijlocul unei străzi.
Ai ajuns tîrziu, cu Daniel, la Tg. Neamț. Împreună cu Nicolae Sava ați „vizitat” un restaurant. Ai dormit la Daniel. Ai încercat să-l consolezi, el, practic, n-a fost pus la îndoială, valoric vorbind.
A doua zi, pe 6, luni, pe la 10, ați plecat toți trei la P. Neamț, la Adrian. El nu știa. Vestea l-a copleșit. S-a lăsat totul cu o beție. Dar te bucurai așa mult pentru el, avusese atîta nevoie de o mare victorie, o
victorie pentru încredere! Ai fost întotdeauna singurul care a crezut cu înrăire în forța talentului lui Adrian! Si ești fericit pentru că nu se mai simte frustrat, pentru că toamna aceasta i-a dat lumină, pentru că 1980 este și anul lui.
Cu autobuzul de 18 plecai la Borca. Condus de Georgette. Minunea asta de fată era într-o cofetărie. Frumoasă, tandră. Ți-a fost dragă, îi dusesei dorul. Totuși, sînt mulți oameni cu care te simți grozav știindu-i aproape.
Mama era bucuroasă. La Poiana Teiului ai urcat și pînă la Ionel. Sa bucurat mult și el. totul este o poveste despre toamnă, despre încredere.
*
În CRONICA nr. 41/ din 10 oct. 1980, ai două poezii și poza. „Întoarcerea berzelor” și o poezie mai veche, de prin 1977, „Ploaie”. Mulțumesc, d-le Turtureanu! Numai atît!
*
Descoperi un poet grozav, o carte de poezie excepțională, apărută în 1970: „Omul fără voie” – Vasile Vlad. De reținut! Se reține oricum!
*
În ultimul „Luceafărul”, în antologia aceea „Bibl. Luceafărului” și trei prieteni de-ai tăi: Cristinel Pricop, Steluța Ispas, Sorin Roșca (cu un poem foarte frumos; avea două acolo).
*
Petrică Loghin are un băiat. Vestea te-a emoționat. I-ai scris cîteva cuvinte de suflet.
*
Ți-e dor de trupul Gabrielei, e ora 10,30, cad frunze din paltinii de afară.
*
Te vizitează Sandală B. era frumoasă. Dar nu-nțelegi femeile frumoase și reci. Și o casă în care ești numai cu o fată frumoasă dar fata aceea te iubește și nu-ți dă voie s-o atingi prea mult, e o casă care nu se respectă.
Timpul petrecut cu femeile pe care nu le atingi este un fel de irosire inutilă. Ele înțeleg asta?!
Binecuvîntați fie toți oamenii pe care-i întîlnesc în zilele cînd scriu! În seara aceasta, de exemplu. Se spune des, eu însumi am spus, că cei mai nefericiți oameni sînt totuși poeții, artiștii în general. Dar ei sînt și cei mai fericiți! Pentru că nu există bucurie mai mare, mai copleșitoare ca atunci cînd simți c-ai scris lucruri care te răvășesc pe tine însuți. Un poet este un fericit. Orice i s-ar întîmpla, fără picioare, în pușcărie, dacă poate să scrie poeme alese atunci totul e depășit de bucurie, de încredere, de izbîndă. În seara aceasta, eu sînt fericit! Mîine poate fi cu totul altfel. Dar ce contează, pe lîngă această seară!
*
O vizită: Brăescu, inspectorul de la județ (cultură), a venit pe la tine și ți-a cerut poezii pentru nu știu ce culegere. Era cu mașina. E inspector… Atît!
*
Curios fiecare motiv care „te pune” să scrii. De exemplu, în seara aceasta, coperta unei reviste „Le film soviétique”, cu o actriță în rochie albă, rezemată cu o mînă de o masă, cu cealaltă mînă în șold, te-a „mobilizat” brusc.
12 oct. 1980
*
Nu demult ai doborît un plop uscat de la Aricioare. Crestat de jur împrejur fusese de tata. Au trecut atîția ani… De mai multe zile, nu în fiecare din ele, iei toporul și un lanț. Tai ramuri din plopul foarte uscat și le aduci acasă. Adică le tragi cu lanțul, le tîrăști. Nu prea aveți lemne. Oare care poet din deceniul acesta, te întrebi, mai cară lemne cu lanțul pe cărările unui munte?!
*
Cît de plăcut e să adormi în sunetul ploii!
13 oct. 1980
ROMÂNIA – ANGLIA 2 – 1. Ai așteptat această miercure. Un meci mare în preliminariile campionatului mondial. București. Soare. Tu, în fața televizorului. Fotbalul este o mare emoție, o mare bucurie, o „ciumă”.
Superbă victorie! Au înscris: Marcel Răducanu și Iordănescu din 11 m.
Cîți oameni n-au fost tare fericiți în seara aceasta!! După atîta ceață în fotbalul nostru, o astfel de victorie ne redă liniștea pînă la primăvară. Nici nu știi ce să scrii; din cauza bucuriei.
*
Ieri, la Ploiești, în meciul de tineret: România – Anglia 4 – 0. Răsunătoare victorie!
Războiul dintre Iran și Irak este detestabil ca orice război.
*
Ai constatat că, după un an și ceva de totală întrerupere, îți este aproape imposibil să mai faci o analiză gramaticală, sintactico-morfologică. E stupid! Și va trebui să le predai copiilor aceste lucruri! Este stupid, absolut stupid. Și trebuie să te apuci de-nvățat serios. Ți-e rușine de tine, de halul în care ajungi să uiți unele lucruri! De fapt, plictisindu-te ușor de orice, constați că deseori nu ești de acord cu unele reguli ale limbii române, cu unele virgule – în special; deruta lingvistică, nebunia ta? Ce să fie?!
*
Ion Loghin se simte foarte rău, pare a fi aproape de moarte. Cînd erai puști, cînd făceai toate drăciile posibile, omul acesta spunea că „ai să ajungi scriitor”. Ca „Ion Creangă” – mai spunea el. Ceva se adeverește! Se duc bătrînii… Acest om a presimțit realitatea actuală cu mulți ani în urmă.
Foarte ciudat!
15 oct. 1980
*
Nu, poezia nu e grafie, e cu totul altceva.
*
Grecii spun la tramvai „metafora”.
*
Școala e un loc unde se adună mulți din potlogarii republicii.
*
Licorna este o îndoială care nu știe să umble ca o lady.
*
Nu vreau niciodată să uit teritoriile prin care a umblat ciuda, chiar dacă ea se numește și moarte.
*
Acești munți, de fapt, nu suferă de sălbăticie, ci de profunzime.
*
Exuberanța este certitudinea că și celălalt acceptă (ceva).
*
Maramureșul – un fel de înjurătură la o masă cu sfinți.
*
Mălini – despre emoții nu știu bine să vorbesc!
*
În poezie totul se ascunde pentru a se reinventa.
Absolut nici o clipă nu te raportezi la nivelul intelectual al comunei Borca.
Oamenii de bun-simț și cultură sînt fantastic de rari aici, aproape inexistenți.
*
Ai foarte multe poeme pe care nici o revistă nu ți le publică. „De frică”.
Deși nu scrii strîmb despre patrie (doar nu iubești nimic mai mult decît această țară în care te-ai născut!), nu scrii decît ceea ce se simte eliberat, spus lumii întregi. Este deranjant sentimentul că ai multe poeme remarcabile, dar „nu merg” la revistele noastre literare. Augustin Buzura, în ultimul nr. al revistei VATRA, are dreptate spunînd anumite lucruri despre cei care scriu cu adevărat și cei care se pierd în ședințe în care judecă în necunoștință de cauză pe cei adevărați.
*
Îți amintești ceva de la Cluj. Faptul că Sorin Grecu mergea săptămînal (de două ori pe săptămînă, se pare) la o profesoară de engleză și făcea pregătire. Cu 50 de lei ora. Pregătire la engleză. Foarte nobilă intenția lui de a învăța engleza! Dar te-a gîndit cum ar arăta viața lui dacă n-ar fi „de bani-gata”?! Și nu ți-o poți închipui. Vremea va alege toate pulberile…
*
Există atîția imbecili pe aici, încît, foarte des, în ciuda bunului-simț pe care crezi că-l ai și-l probezi des, simți nevoia să scuipi. Și o faci. Parcă te-ai apăra de prețioasa-le ridiculozitate.
*
Vei scrie mîine despre ciorile de la orele 14. Despre cier. Și o oaie mîncată de lup. La acel șipot. Sfîrtecată. Coaste. Sînge. Iarba încă verde. Tu acolo.
16 oct. 1980
