1. Aurel Dumitraşcu între epifanie şi
iconoclastie
Livrescul ca stil de existenţă
Într-o analiză critică apărută mai întâi în revista Flacăra (1984), reluată în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă1 , Radu G. Ţeposu caracteriza astfel poezia lui Aurel Dumitraşcu din volumul de debut: „Prolix, cu multe incoerenţe ale discursului liric, afectat şi eteroclit este cel dintâi volum al lui Aurel Dumitraşcu, Furtunile memoriei (1984), deşi sensul
acestui amalgam poetic pare a fi prinderea, în formă genuină, a fluxului memoriei, a unei interiorităţi tulburi, agitate şi contorsionate. Poetul e însă la limita dintre confesia învolburată şi delirul suav, amestecând, într-o regie destul de confuză, referinţa culturală cu amănuntul biografic, după o logică cel puţin bizară, de suprarealism desuet. Aurel Dumitraşcu are, indiscutabil, pregnanţa
imaginii, a metaforei puternice, însă pierde mult prea uşor controlul analogiei, al asociaţiei lirice. Secvenţe admirabile sunt înecate astfel în zgura imaginaţiei, precum nuferii în pânza de alge.”
Afirmaţiile de atunci ale lui Radu G. Ţeposu ni se par şi astăzi prea apăsat negativiste, poate şi pentru faptul că după debut lirica poetului nemţean a suferit decantări, fericite limpeziri şi un
drum cât un bulevard spre baroc şi livresc.
Trecut prea devreme în lumea umbrelor, ca şi Dan David, Cristian Şişman, Horaţiu Ioan Laşcu sau Cristian Popescu, cu puţin înainte de a împlini treizeci şi cinci de ani, Aurel Dumitraşcu publicase două cărţi de poeme (Furtunile memoriei, Ed. Albatros, 1984 şi Biblioteca din Nord, Ed. Cartea Românească, 1987), pe care critica le comentase, cu câteva excepţii, destul de
favorabil, încercând să-i găsească un loc în cadrul atât de discutatei (dar nu discutabilei!) generaţii ’80.
La aceste cărţi s-au mai adăugat repede încă două, Mesagerul (1992) şi Tratatul de eretică (1995), iar în culegerea Mesagerul (Ed. Timpul, 1997), care le adună pe toate, se mai adaugă douăzeci
de texte inedite. O culegere de postume, cu titlul Fiara melancolică, apărea la Editura Axa din Botoşani, în 1998, iar o alta, cuprinzând toată opera poetică, cu titlul Scene din viaţa poemului, la Editura Conta (2004).
Născut la 21 noiembrie 1955 în Sabasa, comuna Borca de Neamţ, unde a şi urmat studii gimnaziale şi liceale, Aurel Dumitraşcu şi-a petrecut aproape toată viaţa acolo, în munţi, în ultimii ani (1977-1987) ca profesor suplinitor, după ce încercase mai multe meserii care nu i se potriveau.
Mare autodidact şi beneficiar al harului poetic, acest lungan suav, cum ar spune Nichita Stănescu, extrem de exigent cu sine şi cu ceilalţi, aflat mereu pe picior de război cu falsitatea şi impostura, a scris sute de scrisori care-i trădează o autentică vocaţie a prieteniei, prin care îşi domesticea singurătatea sau îşi clarifica, asemenea lui Voltaire în alt secol, destule probleme estetice sau etice.
„Cu o sensibilitate de tip alexandrin”, cum spunea criticul ieşean Val Condurache încă din 1984, când debuta cu Furtunile memoriei, Aurel Dumitraşcu a scris, fără însă a forţa total barierele experimentului, o poezie nonconformistă, în descendenţa unor Trakl, Kavafis sau Ezra Pound, în care îşi găsesc locul ironia, incongruenţa şi mai ales livrescul. Lumea este descoperită odată cu
scrierea poemului, iar poetul, într-o proză histrionică, este un ales al destinului:
„Faţa mea este arsă scorojită
nu s-ar uita nimeni la ea
– toate cum sunt –
carnea aceasta
ziceţi voi, ziceţi voi
nu ştiţi nimic – spun eu –, nimic nu ştiţi.
Ce poate face poetul? Închid radioul televizorul uşile casei mă
urc în pod sunt singur mă pot distra pe-ndelete
portretul lui Blake alături de caricatura lui Stalin…
Ce-aş putea recunoaşte? Aceste jocuri sunt pentru
totdeauna făcute. Am fugit în poem vorbesc despre mine.
Asemenea morţii fiecare portret
îşi bate joc de iubire.”
(Pierdut în poem).
De remarcat biografismul textelor lui Aurel Dumitraşcu, precum şi tonul confesiv, grefat pe o tehnică a discontinuităţii, poetul se adresează mereu, fie unor personaje reale, fie imaginare sau livreşti, ca în Vedenii sau elegii:
„Alte hârtii în care morţii familiei nu-s acasă Te-am
rugat să priveşti cum stau speriaţi prin oraş să-i mai chemi
la un ceai lunea sau marţea.
Nu-s de-ai noştri mi-au spus hârtiile-s vechi decupate
din aceleaşi gazete centrale. Am plecat şi eu prin oraş
n-am văzut pe nici unul am privit hârtiile
singur. Albe, albe.”
Poezia lui Aurel Dumitraşcu este o continuă oscilaţie între epifania conţinută şi iconoclastia ostentativă. Poate că aici trebuie căutată poetica lui Aurel Dumitraşcu, şi nu întâmplător, la absolvirea Facultăţii de filologie din Iaşi, în 1987, îşi susţinea licenţa cu o teză despre doi poeţi şaptezecişti, dispăruţi şi ei prematur, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu. La acestea s-a adăugat, de multe ori în exces, livrescul. Spune poetul:
„Voi fi găsit şi eu o nouă poetică o experimentez
umblând cu mâinile în buzunare înainte de ziua
numită marţi, Fac pe nebunul de sâmbătâ până luni.
Astfel cu bucurie un pronume de politeţe
bagă poemul la apă.”
(Deştept într-o marţi).
Temele care revin cu ostentaţie şi obstinaţie în poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt cele dintotdeauna: dragostea, moartea, fericirea. La acestea se adaugă, într-o tratare absolut originală lectura (biblioteca) şi oraşul.
„Eu
nu vreau
să trăiesc
eu vreau
să citesc”,
spune poetul în Ars dolores. Sau:
„Am trăit mulţi ani fericiţi am scris ce-am vrut.
Lutul măscăricii puii de raţă au învăţat cititul în cărţi
au citit ce au vrut.
Mai ales toamna eu sunt un bărbat fericit: ies în grădină
repetându-mi încrederea nemăsurată în prieteni
le scriu lungi scrisori
fiecare cuvânt umblă tăcut prin ceea ce văd prin tot ce aud.”
(Mai ales toamna).
Şi:
„Stau noaptea ca un boţ de răşină
într-o colivie murdară
gâtul miresei ca o poliţă plătită neantului
alţii or fi minţind-o acum!
Ce să fac într-un templu? Copacul spune
că templul este orgoliul unui singur om.
Biblioteci nesfârşite m-au cerut de bărbat.
Jorgeeee borgeeees, leagă-te cu mine de întâmplări!”
(Teatru pustiu)
Una dintre marile obsesii ale lui Aurel Dumitraşcu, prezentă în majoritatea poemelor sale, este fericirea. Abordarea ei poate fi ironică, fantezistă sau tragică:
„Fericit cel care se naşte om – spune poetul – şi nu-şi aminteşte inconştienţa
luxul de a fi integrat în marea mişcare
a celulelor vii şi a celulelor moarte
şi iar mă trezesc într-un pat foşnitor
într-o privire jilavă
singur
mai singur decât mijlocul acestei planete
ies pe terasă eu respir tu respiri. Sudalme în imponderabil
aerul, bietul nostru câştig.”
(Ars doloris, II, II etc).
Din când în când poetul se opreşte şi spune: „fericirea mea este luciditatea” sau
„mă prefac liniştit fericit. Dar nu sunt.
Nici măcar stăpân peste umbre dincolo de care
hipnotice mâluri orbesc.”
Şi, până la urmă:
„– Vezi?
Din casă
iese
singur
un bărbat fericit.”
(Autoportret).
Dar fericirea se găseşte, ca în toate legile scrise şi nescrise ale lumii, în directă legătură cu dragostea şi moartea. Tudoriţa song, Amândoi, Pereţi goi, Merişorii sălbatici, An de graţie, Neştiutori prin grădinile hokusai sunt doar câteva dintre poemele edificatoare în acest sens. Cititorul avizat, care va citi Mesagerul, fără îndoială cea mai bine structurată şi cea mai profundă carte a lui Aurel Dumitraşcu, va observa că întotdeauna erosul se găseşte în imediata apropiere sau se amestecă cu thanatosul. Dragostea nu este decât un joc, o himeră, un text, femeia este mereu „o altă sintaxă”.
Astfel, un dramatism bine temperat traversează textele Mesagerului, unde poetul ajunge la o relativă perfecţiune a discursului şi a construcţiei.
Poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt de un baroc impresionant, cu o imagistică bogată, cu asocieri insolite, şi, asemenea labirintului regelui Minos din Knossos, au la baza construcţiei o logică perfectă. Avem de-a face, pe de altă parte, cu o întreagă instrumentaţie, cu o tehnică a asedierii lectorului prin această viziune barocă, a violentării lui prin asocieri lingvistice, prin sincope, livresc,
aparente deturnări de sens şi fragmente ale dicteului automat, în poeme cu o ideaţie clară. La Aurel Dumitraşcu noaptea poate atârna de cer ca o halcă, Dumnezeu n-a citit încă nici o carte, iarba poate fi roşie, picioarele femeilor înverzesc toamna, morţii înverzesc în lunci, nourii sunt ca nişte plămâni aprinşi, o femeie plimbă un leagăn pe cer, revoluţia se poate naşte dintr-o pitulice adormită în zaruri. Şi exemplele ar putea continua, pentru că astfel de imagini cotropesc poemele sale, dându-le prospeţime.
Aurel Dumitraşcu şi-a construit prin fiecare poem un univers insolit, în care neantul e condamnat la visare, iar moartea alungată mereu la câţiva paşi mai încolo.
Scriind Mesagerul, Aurel Dumitraşcu s-a gândit la el ca la cel care aduce un mesaj necunoscut acestei lumi, asemenea lui Gibran scriind Profetul: „Cu toţii aşteaptă ceva, ne spune Aurel. Un mesager să le spună un singur cuvânt, să le aducă un vrej de lumină.” Până la urmă lumina şi bucuria sunt două dimensiuni-simbol propuse de Aurel Dumitraşcu, pe care, chiar dacă a plecat prea
repede în lumea umbrelor, fără a-şi fi desăvârşit programul estetic, pentru care avea atâtea disponibilităţi, îl considerăm unul dintre importanţii poeţi tragici ai noştri din falanga moldavă şi o mare conştiinţă a scrisului între poeţii optzecişti:
„– Vin târziu după atâţia învingători după atâtea războaie
Şi vă propun bucuria v-o propun aproape cu ciudă
vă obişnuiesc numai cu ea
E a noastră o putem stăpâni o putem apăra. Acesta
e visul meu din fiecare noapte unicul
M-am gândit: un asemenea vis nu poate ucide.”
Publicat în revista „Vatra“
nr. 04+05/2007
Poetul Aurel Dumitrașcu
Poezie și prietenie
În această toamnă poetul și prietenul nemțean Aurel Dumitrașcu ar fi împlinit 63 de ani. De curînd s-au numărat 28 de ani de la plecarea sa prin satele cerului, la poporul stelelor, unde ne vom revedea curînd. Trăitori în același spațiu mirific nemțean, am visat și ne-am format cultural umăr la umăr. Coletele cu cărți circulau frecvent între Târgu Neamț și Borca, ideile culturale erau prezente în scrisori (deținem, fiecare, peste 400!) și la întîlnirile / microcenaclurile, cum le numisem, de la Borca sau de la Târgu Neamț. Ne cunoscusem în 1978 (ajutase la cunoașterea noastră și rubrica ”Debut-Poșta redacției” a lui Geo Dumitrescu, unde ni se publicau primele poeme), în octombrie 1979 luam împreună premii la cel mai important concurs național de poezie pentru debutanți, ”Nicolae Labiș”, Suceava: Aurel, Premiul revistei ”România literară”, eu ”Premiul Uniunii Scriitorilor din România”. Tot în acel octombrie 1979 debutam cu poeme pe aceeași pagină de revistă ”Tribuna”, girați de Dumitru Radu Popescu. Curând, le-am făcut cunoștință cu Aurel poeților prieteni Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, George Calcan și Gheorghe Simon. Pe urmă, mai precis din 1984, fiind instructor de teatru și poezie la Casa de cultură din Târgu Neamț, organizam dese întîlniri cu lecturi de poeme, cu dezbateri pe teme literare, ceea ce l-a făcut pe criticul literar Laurențiu Ulici să numească grupul de poeți în discuție (la care-l adăugam și pe Radu Florescu) Școala de Poezie de la Târgu Neamț. Mai pe urmă, am organizat (entuziasmul netrucat al lui Aurel era de neoprit!) Colocviile Naționale de Poezie de la Târgu Neamț, prin care am reușit să adunăm, în orașul de sub Cetatea Neamțului, nod cultural al zonei, toți poeții importanți ai generației noastre.
Proniile au făcut ca primele două cărți să le edităm la aceleași edituri, cu aceeași lectori: Intrarea în scenă și Furtunile memoriei, la Ed. Albatros, 1984 – lector Gabriela Negreanu, iar Plimbarea prin flăcări și Biblioteca din Nord, la Cartea Românească, 1988 – lector Florin Mugur. Drumurile noastre la București, întîlnirile cu prietenii comuni (între ei, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Vișniec, Traian T. Coșovei, Zubașcu, George Stanca, pictorul Mihai Bandac) sînt aventuri boemice de tinerețe care ar putea acoperi multe pagini.
Trecut prea devreme în lumea umbrelor, ca şi Dan David, Cristian Şişman, Horaţiu Ioan Laşcu sau Cristian Popescu, cu puţin înainte de a împlini treizeci şi cinci de ani, Aurel Dumitraşcu publicase, cum am și precizat, două cărţi de poeme (Furtunile memoriei, Ed. Albatros, 1984 şi Biblioteca din Nord, Ed. Cartea Românească, 1988), pe care critica le comentase, cu câteva excepţii, destul de favorabil, încercând să-i găsească un loc în cadrul atât de discutatei (dar nu discutabilei!) generaţii ‘80. La aceste
cărţi s-au mai adăugat repede încă două, Mesagerul (1992) şi Tratatul de eretică (1995), iar în culegerea Mesagerul (Ed. Timpul, 1997), care le adună pe toate, se mai adaugă douăzeci de texte inedite. O culegere de postume, cu titlul Fiara melancolică, apărea la Editura Axa din Botoşani, în 1998, iar o alta, cuprinzând toată opera poetică, cu titlul Scene din viaţa poemului, la Editura Conta, P. Neamț –director Adrian Alui Gheorghe (2004).
Născut la 21 noiembrie 1955 în Sabasa, comuna Borca de Neamţ, unde a şi urmat studii gimnaziale şi liceale, Aurel Dumitraşcu şi-a petrecut aproape toată viaţa acolo, în munţi, în ultimii ani (1977-1987) ca profesor suplinitor, după ce încercase mai multe meserii care nu i se potriveau. Mare autodidact şi beneficiar al harului poetic, acest lungan suav, cum ar spune Nichita Stănescu, extrem de exigent cu sine şi cu ceilalţi, aflat mereu pe picior de război cu falsitatea şi impostura, a scris sute de scrisori care-i trădează o autentică vocaţie a prieteniei, prin care îşi domesticea singurătatea sau îşi clarifica, asemenea lui Voltaire în alt secol, destule probleme estetice sau etice Cu o sensibilitate de tip alexandrin”, cum spunea criticul ieşean Val Condurache încă din 1984, când debuta cu Furtunile memoriei, Aurel Dumitraşcu a scris, fără însă a forţa total barierele experimentului, o poezie nonconformistă, în descendenţa unor Trakl, Kavafis sau Ezra Pound, în care îşi găsesc locul ironia, incongruenţa şi mai ales livrescul. Lumea este descoperită odată cu scrierea poemului, iar poetul, într-o proză histrionică, este un ales al destinului: „Faţa mea este arsă scorojită/ nu s-ar uita nimeni la ea/ – toate cum sunt -/ carnea aceasta ziceţi voi, ziceţi voi/ nu ştiţi nimic – spun eu -, nimic nu ştiţi./ Ce poate face poetul? Închid radioul televizorul uşile casei mă/ urc în pod sunt singur mă pot distra pe-ndelete portretul lui Blake alături de caricatura lui Stalin…/ Ce-aş putea recunoaşte? Aceste jocuri sunt pentru/ totdeauna făcute. Am fugit în poem vorbesc despre mine. / Asemenea morţii fiecare portret/ îşi bate joc de iubire.” (Pierdut în poem). De remarcat biografismul textelor lui Aurel Dumitraşcu, precum şi tonul confesiv, grefat pe o tehnică a discontinuităţii, poetul se adresează mereu, fie unor personaje reale, fie imaginare sau livreşti, ca în Vedenii sau elegii: „Alte hârtii în care morţii familiei nu-s acasă Te-am/rugat să priveşti cum stau speriaţi prin oraş să-i mai chemi/ la un ceai lunea sau marţea./ Nu-s de-ai noştri mi-au spus hârtiile-s vechi decupate/ din aceleaşi gazete centrale. Am plecat şi eu prin oraş/ n-am văzut pe nici unul am privit hârtiile/ singur. Albe, albe.”
Poezia lui Aurel Dumitraşcu este o continuă oscilaţie între epifania conţinută şi iconoclastia ostentativă. Poate că aici trebuie căutată poetica lui Aurel Dumitraşcu, şi nu întâmplător, la absolvirea Facultăţii de filologie din Iaşi, în 1987, îşi susţinea licenţa cu o teză despre doi poeţi şaptezecişti, dispăruţi şi ei prematur, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu. La acestea s-a adăugat, de multe ori în exces, livrescul.
Spune poetul: „Voi fi găsit şi eu o nouă poetică o experimentez/ umblând cu mâinile în buzunare înainte de ziua/ numită marţi, Fac pe nebunul de sâmbătâ până luni./ Astfel cu bucurie un pronume de politeţe/ bagă poemul la apă.” (Deştept într-o marţi). Temele care revin cu ostentaţie şi obstinaţie în poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt cele dintotdeauna: dragostea, moartea, fericirea. La acestea se adaugă, într-o tratare absolut originală lectura (biblioteca) şi oraşul. „Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ eu vreau/ să citesc”, spune poetul în Ars dolores. Sau: „Am trăit mulţi ani fericiţi am scris ce-am vrut./ Lutul măscăricii puii de raţă au învăţat cititul în cărţi/ au citit ce au vrut./ Mai ales toamna eu sunt un bărbat fericit: ies în grădină/ repetându-mi încrederea nemăsurată în prieteni/ le scriu lungi scrisori/ fiecare cuvânt umblă tăcut prin ceea ce văd prin tot ce aud.” (Mai ales toamna). Şi: „Stau noaptea ca un boţ de răşină/ într-o colivie murdară/ gâtul miresei ca o poliţă plătită neantului/ alţii or fi minţind-o acum!/ Ce să fac într-un templu? Copacul spune/ că templul este orgoliul unui singur om./ Biblioteci nesfârşite m-au cerut de bărbat./ Jorgeeee borgeeees, leagă-te cu mine de întâmplări!” (Teatru pustiu) Una dintre marile obsesii ale lui Aurel Dumitraşcu, prezentă în majoritatea poemelor sale, este fericirea. Abordarea ei poate fi ironică, fantezistă sau tragică: „Fericit cel care se naşte om – spune poetul – şi nu-şi aminteşte inconştienţa/ luxul de a fi integrat în marea mişcare/ a celulelor vii şi a celulelor moarte/ şi iar mă trezesc într-un pat foşnitor/ într-o privire jilavă/ singur/ mai singur decât mijlocul acestei planete/ ies pe terasă eu respir tu respiri. Sudalme în imponderabil// aerul, bietul nostru câştig.” (Ars doloris, II, II etc). Din când în când poetul se opreşte şi spune: „fericirea mea este luciditatea” sau „mă prefac liniştit fericit. Dar nu sunt./ Nici măcar stăpân peste umbre dincolo de care/ hipnotice mâluri orbesc.” Şi, până la urmă: „- Vezi?/ Din casă/ iese/ singur/ un bărbat fericit.” (Autoportret).
Dar fericirea se găseşte, ca în toate legile scrise şi nescrise ale lumii, în directă legătură cu dragostea şi moartea. Tudoriţa song, Amândoi, Pereţi goi, Merişorii sălbatici, An de graţie, Neştiutori prin grădinile hokusai sunt doar câteva dintre poemele edificatoare în acest sens. Cititorul avizat, care va citi Mesagerul, fără îndoială cea mai bine structurată şi cea mai profundă carte a lui Aurel Dumitraşcu, va observa că întotdeauna erosul se găseşte în imediata apropiere sau se amestecă cu thanatosul. Dragostea nu este decât un joc, o himeră, un text, femeia este mereu „o altă sintaxă”. Astfel, un dramatism bine temperat traversează textele Mesagerului, unde poetul ajunge la o relativă perfecţiune a discursului şi a construcţiei.
Poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt de un baroc impresionant, cu o imagistică bogată, cu asocieri insolite, şi, asemenea labirintului regelui Minos din Knossos, au la baza construcţiei o logică perfectă.
Avem de-a face, pe de altă parte, cu o întreagă instrumentaţie, cu o tehnică a asedierii lectorului prin această viziune barocă, a violentării lui prin asocieri lingvistice, prin sincope, livresc, aparente deturnări de sens şi fragmente ale dicteului automat, în poeme cu o ideaţie clară. La Aurel Dumitraşcu noaptea poate atârna de cer ca o halcă, Dumnezeu n-a citit încă nici o carte, iarba poate fi roşie, picioarele femeilor înverzesc toamna, morţii înverzesc în lunci, nourii sunt ca nişte plămâni aprinşi, o femeie plimbă un leagăn pe cer, revoluţia se poate naşte dintr-o pitulice adormită în zaruri. Şi exemplele ar putea continua, pentru că astfel de imagini cotropesc poemele sale,
dându-le prospeţime.
Aurel Dumitraşcu şi-a construit prin fiecare poem un univers insolit, în care neantul e condamnat la visare, iar moartea alungată mereu la câţiva paşi mai încolo. Scriind Mesagerul, Aurel Dumitraşcu s-a gândit la el ca la cel care aduce un mesaj necunoscut acestei lumi, asemenea lui Gibran scriind Profetul: „Cu toţii aşteaptă ceva, ne spune Aurel. Un mesager să le spună un singur cuvânt, să le aducă un vrej de lumină.” Până la urmă lumina şi bucuria sunt două dimensiuni-simbol propuse de Aurel Dumitraşcu, pe care, chiar dacă a plecat prea repede în lumea umbrelor, fără a-şi fi desăvârşit programul estetic, pentru care avea atâtea disponibilităţi, îl considerăm
unul dintre importanţii poeţi tragici ai noştri din falanga moldavă şi o mare conştiinţă a scrisului între poeţii optzecişti.
Publicat în „Expres cultural“
nr. 11, noiembrie 2018