Borca, 1 aprilie 1980
Bună seara, Geo Dumitrescu!
Între două lișițe care-mi primenesc sângele, între două ploi care redefinesc faptul că în fiecare om există un imperiu de cuvinte ostile, între două cărți îngâmfate, vă mai scriu. E o seară-n care-s și nemulțumit. S-ar putea să vă par chiar impertinent în ton. Dar nu doresc decât un lucru: să încerc să fiu drept. V-am mai scris, rugându-vă să nu mă mai publicați la „colțul“ Dumneavoastră[1]. Spuneam atunci că vă voi mai trimite poeme, nu pentru a și publica ceva din ele. O fac acum. Și nu pentru a lua în serios și tot ce veți spune despre calitatea lor. Nu vreau nici să teoretizez, nici să vă par lipsit de respect, dar sunt sigur că undeva în Dumneavoastră nu acceptați decât așa-zisa Dumneavoastră „frondă“, sunt sigur că „valul ‘80“ vă lasă cam rece, există ceva (simt și din răspunsurile pe care le dați unora care vă scriu; cineva mă sfătuia să nu citesc niciodată „poșta redacției“!), nu rea-intenție, ceva care (instinctual?!) vă face să negați orice valoare a unor texte „à rebours“ ale ultimilor tineri, cred că sunteți puțin nedrept (deși nu vă exprimați în mod public aceste presimțibile opinii) cu sensibilitatea aparent împrăștiată a celor care nu mai pot scrie ca înainte.
Ați fost mereu un om foarte interesant pentru mine, chiar muțenia Dumneavoastră poetică pune pe gânduri, dar încep să fiu puțin nemulțumit (și, desigur, aceasta n-are nici o importanță!) de inerția anumitor „sfaturi“ pe care le dați anumitor poeți care vă scriu numai pentru că vă știu de partea NOULUI în poezie, dezamăgiți apoi de inaderența la orice e nou. Nu vreau să spun că sunt de partea incongruenților, a celor care, însușindu-și o tehnică mai mult sau mai puțin suprarealistă, „nasc“ tot felul de monstruozități pe care le numesc poezie, nu-s de partea celor care cred că poezia e o șură în care poți îngrămădi de toate, cât mai multe, în favoarea derutei, a perplexității, dar vreau să spun că este nemulțumitoare o anumită „undă“ didacticistă, care cuprinde multe din răspunsurile pe care le dați celor care vă scriu. Și oare-s toți atât de netalentați pe cât par?! Oare-s așa mulți „neșcoliți“ și lipsiți de gust?! În acest caz, cred eu, rubrica aceea n-ar avea rost.
Vă spun sincer, tonul ușor revendicativ al acestei scrisori e datorat și răspunsului pe care-l dați lui Adrian Alui Gheorghe[2]. Nu știu ce poeme v-a trimis, cât de rudimentare erau, dar mi se pare absolut nedrept să-i spuneți atâtea lucruri nedrepte, să-i dați atâtea sfaturi. Pentru că nu-l cunoașteți! Dumneavoastră spuneți că scrie prost! De acord, dacă vreți! Veți spune că-s „de vină“ poemele trimise; calitatea lor vă poate spune cu cine aveți de a face. Dar acest băiat (POET) n-a terminat școala pentru că lipsa părinților l-a obligat să se angajeze, știți, el n-ar fi putut vagabonda ca Dimitrie Stelaru pe străzile unui oraș plin de „revoluționari“ de ocazie. S-a angajat, își termină studiile, va fi și student. Are gust rudimentar, spuneți! Doamne al altora, dar ce bine ar fi să citească toți ce citește el! Nu-s deloc de acord cu părerea Dumneavoastră despre „cultura“ lui, despre „gustul artistic“ al lui! Sunt sigur că greșiți!
În fond, fiecare are cultura lui, atât cât e, gustul lui, atât cât e, abundența „sfaturilor“ Dumneavoastră mi se pare nedreaptă! Numai un dobitoc nu ar ști că un poet există doar având o solidă cultură! Noi știm toate aceste lucruri, le știu, cred, și unii din agramații care vă scriu. Nu cred că poeții au nevoie de vreo dădacă. Dacă cei tineri scriu la o redacție, unui poet, n-o fac (cei adevărați) pentru a li se da sfaturi, pentru a fi neapărat publicați, poate că o fac numai pentru că ei mai cred în curajul poeților care au… post.
Nu vreau să vă par meschin, stima pe care v-o port rămâne, indiferent ce-mi veți răspunde (desigur, marca Dumneavoastră, cât mai caustic și „desființător“), dar în cinci ani de când citesc absolut număr de număr rubrica Dumneavoastră, constat că, într-adevăr, absolut niciun POET n-a plecat din colțul acela. Nu întâmplător atât de mulți vorbesc ironic despre calitatea textelor celor pe care-i încurajați, deși nu cred că au dreptate. Realitatea e că în acel colț se publică numai o anumită „marcă“ de poezie („marca Geo Dumitrescu“?!), iar dumneavoastră, așa cum v-am mai spus (și sper că nu mi-ați luat-o în nume de rău!), nu „pariați“ cu adevărat pe niciunul din cei pe care i-ați „vorbit de bine“ de atâtea ori. N-aș vrea ca toate aceste cuvinte să vă pară altceva decât ceea ce sunt: o părere despre oameni și poezie.
Veți spune că e o răbufnire a unor neputințe, un „spirit de gașcă“ mediocră, etc., etc.
Asta nu are nicio importanță. Poate că numai POEZIA e importantă. Citesc și aflu că poezia lui Stelaru (și cât de mult suntem alături de el! – noi, cei fără „geniu“!) vă plăcea mult, etc. Oare calitatea textelor unora din „valul ‘80“ nu se ridică peste cele ale lui Stelaru – pe care Dumneavoastră le apreciați?! S-ar putea să existe o evoluție a gusturilor, dar valoarea nu poate fi o modă. Am tupeul să cred că nu scriu prea rău, deși merue n-o să fiu mulțumit de aproape nimic. Oricum, eu cred că n-am s-o duc tare mult, se pre că-ntr-adevăr am „paișpe cancere“, dar mi s-a părut nedrept, în seara aceasta, ce spuneți despre un om deosebit; aș vrea ca această scrisoare să nu-I facă vreun rău, aș vrea să nu știe niciodată că v-am scris aceste rânduri. Vorbesc de Adrian Alui Gheorghe. Și, cred, de toți cei care nu-s „mediocri“, „fără gust“, „fără școală“, ci POEȚI, mai buni, mai răi, dracu’ știe!
Virgil Mazilescu, Ion Mircea, sunt sigur, vă par pseudo-poeți! Noi credem că, de fapt, sunt doi mari poeți. Oare „dezordinea“ din unele poeme ale unor tineri este neapărat mediocritate fiindcă-s tineri?! Dar nu mai putem scrie ca Dumneavoastră, ca Păunescu, ca Augustin Doinaș, ca M. R. Paraschivescu, ca Ioan Alexandru, etc. Nu contestăm valoarea acestor poeți, dar simțim altfel anumite lucruri, nu le putem spune „în metru antic“, povestind sau „făcând“ textele. Scriem! Atât doar! Nici măcar nu ne intresează ce se alege de noi! Dar credem că nu scriem maculatură, că scriem în spiritul sfârşitului de veac tulbure, nebun! Nu mă fac purtătorul de cuvânt al ultimilor poeți veniți, sunt alții mai talentați și autorizați, nu vreau să dau explicații, dar nu-mi place un anume didacticism care nu vrem să se instaleze în cei pe care-I iubim și stimăm! Ar trebui să fiți tot pe baricadă, desigur nu ca Păunescu, dar mai aproape de cei care vă seamănă; și care nu-s chiar deloc mediocri, cum ni se par uneori (poate de neplăceri și singurătate!)
Nu vreau să cred că n-aveți nicio stimă pentru, de exemplu, poezia „echinoxiştilor“! Nu-s un locuitor care a aderat la o mișcare, așa, într-o zi, neavând ce face, dar trăiesc în acest timp, nu vreau să țin (vorba lui Céline) „discursuri viermilor“.
Vă trimit câteva poeme! Orice răspuns, pe orice „temă“, vă rog (dacă nu cer prea mult, după cuvintele acestei epistole!), sub pseudonimul (nu suport acest cuvânt!) DAUREL.[3]
Vă doresc o primăvară curată! Și liniște!
Dincolo de unele neînțelegeri de ocazie,
cu aceeași stimă,
Aurel Dumitrașcu
P.S. Mulțumesc! Voi pleca în Ardeal!
Aurel
Din volumul în curs de apariție
Aurel Dumitrașcu – „Opere. Corespondență“, vol. 2
[1] Este vorba de rubrica „Atelier literar – poșta redacției“, semnată de Geo Dumitrescu în revista „Luceafărul“.
[2] În numărul 13 (935) din 29 martie 1980 al revistei „Luceafărul“, Geo Dumitrescu scria despre textele expediate de Adrian Alui Gheorghe: „Încercarea cu «respirația mai largă și diversificarea» dă, deocamdată, rezultate lamentabile (efect, fără doar și poate, al unei pregătiri școlare insuficiente, al unui orizont de cultură precar, al unui gust artistic neformat, rudimentar, etc.). Desenul a devenit stufos, dezordonat, confuz, s-au înmulțit «vorbele-n vînt», în dodii, «făcătura» de eprubetă, trucajele și mimările fără acoperire, găunoase, în doi peri (gen «cenușa ațipită a brizei de primăvară» – ?! – sau «vișinii care sparg ferestrele de emoție», etc., etc.). Nu putem cita, din păcate, nici o pagină mai ca lumea și nu mai are rost să vă dăm sfaturi – știți foarte bine ce-avețl de făcut (…dar anii trec, cum zice poetul…). Pe viitor, texte dactilografiate.“
[3] În numărul 16 (938) din 19 aprilie 1980 al revistei „Luceafărul“ Geo Dumitrescu îi va răspunde lui DAUREL: „Scrisoare plină de probleme (firește nu se pot dezbate aici în acest spațiu restrîns). Reținem starea de fervoare intelectuală și frumoasele planuri (din care sperăm să nu lipsească și de loc inexpugnabilul „mare hop!“). Felicitări pentru succese și promisiuni. E, într-adevăr, o veche și mare tristețe să nu-i putem ajuta mai mult (în sensul în care ne sugerați) pe tinerii cu adevărat talentați care frecventează acest „atelier” (am încercat, fără prea mari rezultate și, firește, nu vom renunța). Desigur, frecventează „atelierul” numai cine (și atâta vreme cât) simte nevoia, simte că-i este sau îi poate fi de folos. Rostul acestei rubrici și ambiția ei n-au fost niciodată de a-și păstra cu orice preț corespondenții și, cu atât mai puțin, de a-i „dăscăli” până ce ies la pensie!… Mâhnirea despărțirii (de unii) e compensată cu surplus de bucuria de a-i vedea zburând de-a binelea pe cont propriu… Vom mai discuta, eventual, despre celelalte (proiectul reuniunii din vară ?…) când veți avea drum prin București.
