Din antologii Poem trist pe fond roşu – Florile roşii mor încet în ferestre tu să nu spui acum că e seară îngrozitor de puţin trăiesc oamenii dulcea pribegie a cărnii prin aer şi atîtea propuneri pline de graţie pînă şi zidul rămîne cu capul întors rujul reginei pe glezna bufonului – iată aceste ţinuturi marasmul laguna convorbim împerecherea broaştelor nu-i o problemă de logică în orice poveste cineva vinde măşti mari bucăţi de jar se aud mişunînd casa plînge totul păleşte în roşu – „bărbat sînt numai din întîmplare, puteam fi nefericit ca un turn“ – pelerin în propria-ţi casă adică memoria se ascunde-n oglinzi prohibito, ce-mi spuneai despre solemnitatea creierului înainte de moarte? – şi plouă – şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc peste ceafă ca nişte datornici. Ars Doloris II, III etc. lui Geo Dumitrescu – Cu pustiul nu fraternizez. dincolo de ce-aş putea rosti o muribundă culoare aşezată pe gîtul acestei parabole sau numai o întîmplare măruntă dezordine cu un vers princiar semăna cu el! aşa era şi el! orbirea sau cina unui mare imperiu voi purtaţi doliu pentru că nu ştiţi să vă răspundeţi la întrebări în spatele cenuşei fac rînd vitraliile ioana scoruşii chiar şi o viaţă neverosimilă fîntînile umblă prin pîntecul unei stele strălucitoare prin toată moldova prăpăstiile-şi fac cuiburi în ţipete metafizica e curată neruşinare (să ne păstrăm calmul dimineţile norii) aceste trepte imitînd focul aceste alei din rasa chow-chow ceaţa aceasta umblînd prin dughenele liniştii trece peste oraş o veneţie noi am iubit veneţia şi o discrepanţă şi capul discrepanţei seamănă cu un smîrc tinereţea, conflagraţie cu biberoane în gură şi viaţa toată viaţa noastră această viaţă cu căpşor detaşabil să ne uităm unii la alţii pînă vor creşte din nou păduri în aceşti ochi hămesiţi se vor umple de lupi unii şi alţii atît de bucuroşi şi de trişti frunzele soarelui sînt negre ca o povară nu vreau să tac în pustiu (poţi încheia, tot ce proiectezi e film de duzină) punctul are o mie de cercuri prin ferestrele lui se strecoară un ţărm tu care ai jupuit o licornă în paradis tu care durerea ai cîntat-o cu har tu care ai fost împotriva cuvintelor numai tu de ce ai rămas pe istm de vorbă cu ochiul cărnii cu spinul cărnii şi mai ales cu jarul care a inventat carnea nu fraternizez cu pustiul vocile jocului şi ale frunzişului atît de aplecat în memoria noastră numit de marasm numit de frumuseţe pot fi ultima întrebare a unui cer căzător pot fi dar nu acasă în noaptea de gală tocmai atunci fericit cel care se naşte om şi nu-şi aminteşte inconştienţa luxul de a fi integrat în marea mişcare a celulelor vii şi a celulelor moarte şi iar mă trezesc într-un pat foşnitor într-o privire jilavă singur mai singur decît mijlocul acestei planete ies pe terasă eu respir tu respiri. sudalme în imponderabil aerul, bietul nostru cîştig. Inconsecvenţa amintirii lui Byron – Îmi plăcea cîteodată să mă plimb prin paris adică prin spatele casei urzicile înalte cît la tour eiffel roţile sticlele sparte pălăriile rupte gîndaci leneşi şi graşi ce plăcere să bagi două degete în ochii metalelor apucăturile creştine ale trupului, nu te strînge niciodată lumina numai memoria cuvintele latră – emigranţi inventaţi îmi plăcea cîteodată să mi se spună aiurel – eroarea de a-ţi scrie biografia – numai un coleg de liceu îmi spunea aşa mă văzuse punînd pe fotografia lui byron o bucată de lună el mi-a zis că moartea e o fereastră deschisă înlăuntrul unui turn în copilărie aforismele se uită ca şi armata ca femeile pline de ruj uneori capul omului este capătul unei străzi de fapt, eu n-am tras niciodată pisica altei cozi la missolonghi cîndva pe un zid un cuvînt scrijelea un poet. Toamna din fotografii – Răspîntii şi spaimă toamna, în timp ce pe uşile esteticii iese beat criţă un înger te apleci spre urechea mea: – ninge uşor în oasele lui, vom face devize, vom creşte în ochii sîngerii ai înţelepciunii! fără doar şi poate – murmur fără doar şi… poate e plină istoria de incunabule şi de gropi numai atît: – gura bărbatului este o fotografie muşcată de ploi gura ta este o respectuoasă crescătorie de laude vinovată se declară floarea în care ziua se crapă. din strîmbătura celui cu sîngele în declin se naşte poemul tehnicolor; vine funinginea totuşi vine ca o uriaşă burtă pe care mîini tremurătoare apar şi dispar transparenţă într-o lume smintită o întreagă poveste o fenobarbitalului numai una una una una. În rest, o binecunoscută metodă de a muri singur. Întoarcerea berzelor – Nu demult s-au întors berzele din ţinuturi străine gălăgioase stridente ca un diluviu de breşe dar n-au mai adus copii ca în acele frumoase poveşti acum berzele au adus pietre colorate multe pietre au adus berzele cîteva zile oamenii nu mai plecară de-acasă fiecare îşi număra pietrele din curte cîţiva începuseră chiar să le joace la zaruri (averea este apanajul celor uluiţi!) numai la mine nu era nici o piatră mă uitam prin livadă prin pod nici una nici una… „mai mare ruşinea – spuneau oamenii – mai mare ruşinea“ mă încuiam în casă şi aşteptam înserările citeam finnegan’s wake zorii mă găseau singur în curte nici una nici una… am încercat să cumpăr cîteva însă ei nu vindeau ştiam că disperarea e intermezzo-ul decrepitudinii) într-o zi mă rezemasem de poartă plîngînd expediasem ultimele scrisori per adio şi cum stătem acolo numai ce trecu pe deasupra un stol de berze ţipînd toţi oamenii s-au luat după ele au trecut de liziera pădurii s-au dus nici a doua zi nu s-au întors n-au mai venit niciodată am rămas singur cu pietrele tare singur uneori, seara, jucăm împreună o partidă de bridge. Sfîrşitul verii – Spre sfîrşitul verii îţi aminteşti cu tristeţe: sînt unica invenţie a părinţilor mei. Timp în care zeul se ascunde în degetele tale în limba ta în creierul tău Tu nu arăţi cu degetul înspre nimeni limba ta nu ocroteşte nici o săptămînă murdară atunci creierul tău cu nostalgie se împacă în umbra sa Şi cît de pustiu diamantul prin care tot mai singur umblă sîngele tău cît de singur şi cît de uitat lămurită fiind numai brancarda pe care tocmai este purtat un prieten sau poate numai o poveste despre un prieten de demult. Ar trebui pînă la capăt să atîrne cerul de ploi altă vrăjitorie ar triumfa cînd luna duios mucezeşte în răni Şi numai seara ne vom aminti unul de altul vom rămîne o clipă descoperiţi ruşinaţi şi vom plînge puţin pentru noi şi pentru ceilalţi. Conspiraţie într-un tratat de estetică – La capătul raftului tablă de oţel de 2 mm broaşte wertheim yale sau zeiss eu cu capul pe masă. punct. e drept că nudul inspiră teama de moarte chiar dacă ofelia cu pielea ca brînza nu mai spune prea multe din acest tom aflăm că harababura e o chestiune de gust din celălalt aflăm că judecătorii nu-s impresionaţi de vînzoleli metafizice în tomul XXXII scrie negru pe alb: „die Welt steht auf keinen Fall mehr lang“ timpul se împarte ca un zid (în bucăţi) ce este poetul viclean? sias pas léon drieux, parnasian, nu cred să fi fost la înmormîntarea prietenului meu mallarmé rugaţi sînteţi să nu mai purtaţi istoria în pijama prin grădinile publice am iubit şi eu femei ca lama cuţitului am uitat la cîteva luni după naştere fiul fratelui meu declara: „spre deosebire de hume, kant considera că ideea generală de cauzalitate este un adevăr necesar“ … eu cu capul pe masă între borcanele pline cu fierea-pămîntului ghinţură crini gentiana kochiana furtunile au înlocuit sîngele (altă memorie va continua tot ce scriu) eu cu capul pe masă. punct. ham! ham! buldogul vecinei ham! ham! buldogul domnului critic şi alţii ne-au acuzat de prezumţie şi alţii au spus că d-zeu e implicat în examenele mele pierdute o, quelle erreur! quelle horreur! quel honneur! poezia e dincolo de cărţi. Neştiutori prin grădinile hokusai Tudoriţei – În grădinile hokusai ieşeam seară de seară tăcuţi. Nu-i adevărat că eram singurii saltimbanci în care vorbeau cutele oarbe ale decenţei; cîndva erai şi tu o pată galbenă în care vocalele îşi făceau cuib. dar nu s-a ştiut, natanael nimeni nu a pus cianură în ceai. Şi iar mă gîndesc la frumoasele noastre seri din grădinile hokusai gura ta ca un arcaş împînzit de săgeţi filigranînd timiditatea mimozelor solzii limbajului ce nici acest mic poem nu-i poate îndepărta de unduirile vocii Şi nici mie nici ţie nu ne-a fost drag mărul nici liliacul nici teiul năpăstuiţi fiind în alte vedenii noroc de bunele dimineţi din imperiu Într-o limbă veche atunci mă trezeai. Tahicardie cu uşa casei întredeschisă – E destul să mori altceva spune-vor oamenii despre tine şi ce dacă încerci disperarea ca pe o coajă de prună şi ce dacă eşti casanova şi ce dacă ai dus licorne de frîu sîngele pînă la urmă devine o scenă pustie un grilaj între pămînt şi pămînt adevăruri rosteşti: înţeleptul e o primejdie băltoacele din memorie ies din rînd de vină sînt ochii sălbătăciţi de cuvinte bătăile inimii – mîncătoare de stele „n-am desfăcut scrisorile de o lună“ ştiu, pe donauwellen prin cazinouri atîtea idei sinucigîndu-se văd obiecte căutîndu-şi părinţi piesele de şah sînt tot mai roase de şoareci întind mîinile trupul tău, sintagmă parazitară într-un poem de sfîrşit. Domnul paganini pleacă pe front – Curaj şi luciditate îţi trebuie cînd intri într-o încăpere prea luminată o sămînţă un măr într-o moară şi ceri o cană cu apă şi nimeni nu-ţi dă taciturni pe lîngă pereţi ochii ficşi o vioară dezacordată primejdia este un animal ilegal breşa – poate fi ea concertul pe gratis „dacă războiul e o linie dreaptă, va trece!“ – întrerupe fetiţa paracliserului nu se poate dar nu se poate cu siguranţă e o greşeală. iarăşi război?! niccolo îşi leagă şireturile bocancii seamănă cu puii de elefant tocmai a concertat în onoarea curţii din parma „pe pămînt numai heruvimii şi boii-s cuminţi… să mergem – zise niccolo – să mergem“. Săptămîna Rembrandt – Despre puiul de lup şi îngăduirea lui acum nu vorbesc nici horoscopul nici orbii nici eu cu degetul nu arăt pedeapsa ca pe o înţelepciune a cărnii poemul primeşte legea aspră a brocartului poemul se zvîrcoleşte într-un crater de care atîrnă cerul vînăt şi mult prea strîmt pentru noi căci sîngele de metal e mai dulce decît sîngele de cuvînt de privit această pădure în care groaza pune semne umbroase în timp ce am început să iubesc cu adevărat intrarea în dramă tuturor le-a fost teamă de pasărea rănii de istm – ei au rămas singuri precum vulcanii mimînd furioşi goliciunea lacrimei jalea şi mierea din care lanţuri grele se fac. fereşte-te de cîini şi de himenul ultimei laude de cămaşa umilă în care se-ntoarce femeia Puiul de lup apropiindu-se de rostul gurii cu bunăvoinţă va muri la sfîrşitul săptămînii rembrandt. Cartea de citire – Să-ţi vorbesc despre năprasnicul minutar care bate în depărtarea acestor cuvinte să te ştiu blînd purtînd o vindecare lăuntrică împotmolit într-un lan de păpădie. chiar acum se aşează ca o ispită pe malul apei aroganţa războiul chiorilor poţi învăţa odată cu mine gheara pătratului sub care se ascunde inocenţa columbei vai poete mi s-a părut că înfloreşte flaşneta în creierul tău. am auzit zgomote am vrut să ştiu merişorii mor în întunericul malurilor o nesperată izbăvire se culcă seara cu noi şi dimineaţa n-o recunoaştem încearcă să fii pradă a cuminţeniei inima ta este o fată violetă care se hrăneşte cu praf de puşcă ce să mai spunem? peste ogoarele blajine sîngele dropiei stropeşte obrajii cartonaţi ai nimicniciei. Micul cinematograf – În lumina difuză micul cinematograf din magazia de lemne mirosul persistent de ulei rumeguşul de plop voi proiecta un film despre lişiţe fetele vecinului bosumflate fugite pe-ascuns cu pumnii la gură aşteaptă; cuvîntul trece ca un hăitaş printr-un defileu dar eu ştiu: în capul artistului este o piramidă pe ea urcă în taină prudenţa (trebuie proiectată) – breşa! breşa! fugiţi! petele acelea de sînge eclipsele acelea dăruite de mama de tata – fericiţii pămîntului într-o noapte de lux şi măcar de-aş şti să fluier să mint a doua zi să ies din magazia de lemne să spun: gata! pînă aici! am incendiat micul cinematograf! dar nu pot nu pot – îmi repet masa de biliard e roşie atît de roşie stau lîngă ea şi tu, elena, ai picioarele aşa albe am să mai cumpăr peliculă. Elegie cu tess plecată în cătunul vecin – Nici acum şi nici mîine la micul dejun calendarul de la măr pînă la voce nu se repetă. Tu vei trece uşor prin noroiul lagunei – eclipsă pe chipul unui bărbat Dar fără împăcare macul roşu va adormi într-un pumn de cenuşă. Tot acest peisaj numit în treacăt va fugi înnebunit din poem undeva departe. Singur şi singur. Bucuria mea ar putea fi aşteptarea în faţa acestui zimţ cu aureolă – plod al zilei de mov; nu în faţa peisajului plecat aceasta nu acum şi nici mai tîrziu. Orb de mine însumi şi mut de tine însăţi în care flacără adăstînd cu victoriile mărunte? De unde şi pînă unde să fie zi şi de unde şi pînă cînd nopţile murdare de prea multă infatuare a tinereţii? Îmi făceam o grămadă de gînduri. Preajma morţii creştea ca o floare. Scrisoarea bătrînului consumator de nepenthe – De foarte mulţi ani e numai septembrie o stivă de zei am iubit o stivă de zei am uitat la cină domnul episcop („Kiries ke Kirii…“) împarte bucăţi de homar prindem curaj: să nu pierzi! să nu pierzi! un cuvînt intră în vorbă cu altul o eclipsă intră în vorbă cu sîngele doamnei apoi ne este ruşine păleşte totul în gri cîntă cocoşii în degetele prea răsfirate pianina am mutat-o în bibliotecă foarte des liza găseşte mari coţofane moarte pe clapele albe (le ia cu făraşul le-aruncă de sus de pe zid) viaţa nostră, D-ne, ca bocancii recruţilor cad atîtea frunze-n septembrie din cer din ochiul tău din ochiul colinei; şi paradisul – un teatru dărăpănat după ploile verii jucăm şah numai cu piese lucioase şi roşii într-o noapte nu am vrut să mai joc aerul nu a mai vrut să mute – nebunul nu a mai vrut să iasă din budoarul reginei regele murise pe front pe sonata lui benjamin britten l-am strigat pe tata l-am tot strigat nimeni nu mi-a răspuns cu balanţa pe care tocmai ţi-o trimit mi-am cîntărit spusele surîsurile grimasele greutatea lor mi-a părut discutabilă. Portret cu ditiramb – Ca nişte pisici sălbatice te străbat obiectele prăfuite golaşe dezonorate leprozerii pentru vînt am scris am şters iarăşi am scris: OMUL ESTE UN CORIDOR LUNG şi frumos ca o moschee primele minute dinaintea facerii lumii – ar fi fost fascinant să prinzi timpul acela să cunoşti necunoaşterea şi s-o schimbi să dai hrană la zei să-i repudiezi să-i alungi să faci altceva fiii aud tabla pocnind e o casă înaltă strălucitoare. sub streşinile creierului zace un animal onorabil umedă palma ta lîngă alt trup vaporos şi nu ştiu de ce pe titanic se prăbuşeşte un matelot cade tot cade nu mai atinge guşa sătulă a mării sînt aşa trist încît am început să orbesc cine a cărat vopsele la zei să facă doi paşi în faţă! nici o absenţă! doi paşi în faţă cine a cărat vopsele la zei pe deasupra realitatea concretă un cui ditirambul plescăitor; – fugi, fugi, urechea vulturului e un monarh surd! dinspre zid vine totuşi o toamnă aşa o pădure o polcă. un domn. pis! pis! zice el, pis-pis! la muzeul central tu el noi voi comprehensivi şi pragmatici – ei da, moartea pisicile doamnele… Tînărul artist crede că are dinţii ascuţiţi şi curaţi – Alege aceste somnoroase maluri mi se spunea sau nu alege nimic plimbă-te închipuie-ţi că ai tot acest pămînt în priviri că e bine să faci singur jocurile îţi poţi lăsa mîinile în faţă sau la spate bine că le ai ziceau mutilaţii bine că dinţii tăi stră- lucesc ziceau cîrceii eclipsei voiam să cunosc măştile spuneam numai măştile prea multe convorbiri despre rîuri despre corpul omului în formă de lişiţă carnea ca supremă indiferenţă; atîţia mulţumiţi că pe burta melcului nu se vede nimic atît de mulţi cei înconjuraţi de ecluze poate fi viaţa ta un mit? întrebam te poţi tu întoarce în propriii ochi? poţi începe din nou? da îmi spuneam toate le pot face cu siguranţă le pot face pe toate numai că cineva nu există sau există sau se frămîntă sau se plimbă în aceleaşi autobuze aglomerate sau e pe dig sau doarme cu mine sau… cine mizează pe noi? & – această paradoxalie scăpată din frîu în lumea cea mare nu trebuie crezută nu trebuie citită acum nu trebuie arsă nu trebuie s-o păstraţi tinerii zei sînt programatici şi aspri inventă lumea apoi o reneagă un locuitor mai puţin se va ascunde-n bazarele tainei uimirea îşi va pune ochi mai docili la ce foloseşte înţelepciunea-n pustiu (?) o metaforă idioată este viaţa artistului Poem în ploaie singur şi deghizat I. – Faţa mea este arsă scorojită neînvăţată cu frumuseţea nu s-ar uita nimeni la ea; şi voi spuneţi: minţi! a plouat tot anul orb eşti şi nesimţitor ca o pălărie de fetru ca un oraş construit într-un deget eşti pasărea paradisului cu penele-n chaos etc. alte voci II. o, pamphletele voastre scrise-n bucătărie îngeri coborîţi din cuvîntul rugină în ochii voştri se văd cîrceii eclipsei dacă profeţii seamănă cu iarba nevătămată uşor am putea preschimba îndoiala-n surîs III. prezentarea vopselelor n-o să înceteze curînd homo aestheticus se asfixiază în cărţi afişe ciudate lipesc melcii pe sfincşi mai singuri decît lutul înnebunind pe degete într-o singură glorie asistăm la palingeneza poemului IV faţa mea este arsă scorojită nu s-ar uita nimeni la ea – sînt toate cum sînt – gata gata ziceţi voi ştim ştim ziceţi voi nu ştiţi nimic – spun eu – nimic nu ştiţi Secunda de geniu – Furişată vine secunda de geniu bate în uşa celui care tocmai se uită cu ochii ficşi la o bucată de plumb el nu aude el nu ştie cine îl caută el se uită la o bucată de plumb el nu se gîndeşte la nimeni casa e un tobogan pe care s-a aruncat muţenia lumii numai cerneluri otrăvitoare bezmetică singurătate mirosind a alcool om necăpătuit cu lumeştile daruri pe deasupra prin cer umblă grăunţe şi roţi şi îngeri uzaţi şi mătuşi prea fardate amintiri încovoiate ca dealurile – plînsul-laguna-fetiţa-coruptă-n-copilărie ‑ dar în carnea lui intră o herghelie de sunete dar pe creierul lui stropi de ploaie cad istoviţi se deschid uşile; amnezia confuziei nopţile par nişte mituri greşite – nothing must be overlooked ‑ şi deodată cîrceii luminii îi străpung inima. Peisaj domestic cu tata – Cîteodată se uita şi prin lăzi nu se ştie ce mai poţi găsi pe acolo domnul derain oferind gravuri în lemn pentru orbi urechile blegi ale cîte unui sfînt întors prea tîrziu de la birt picturalitatea cuvîntului în trupul ideii totuşi singurătatea e un zid răvăşit nu scrii scrisori dealului o geografie hai-huie prin capul ţăranului luna cade pe roţile morii se face făină ţăranul urcă sacii în pod cidrul se scurge pe bărbia copiilor „lumea ei de lume“ fiule, pe picioarele femeii păianjenii mor otrăviţi de lumină… lecţie de estetică (ieri azi veşnicia-n flacoane) puţin respect pentru animalele fără miros într-o seară baudelaire plîngea că nu-l ştie pe vermeer din delft umbra penumbra pe mobile au rămas – şi dacă încercăm o convorbire despre apocalips? o bucată de fericire ca o bucată de carne nu ştim bine de ce place anatomia tată, cînd a venit potopul nr. 2 au murit numai bărbaţi. Aprilie 1971 – Omul e marginea de cer în care stelele plîng. Pămîntul e numai cuvînt. Poemele în care nu sînt Și mă prezint în zori la poarta unui spital. „Ai și tu o femeie, ai putea fi acasă cu ea!” îmi spune portarul roșcovan care urăște ploile și-i bătrîn precum cimitirul din borca. Eu nu port ochii ei la această poartă închisă îi spun eu nu zîmbesc niciodată pionilor de pe tabla de șah lasă-mă să intru eu iubesc numai regina. „Ai și tu o femeie, ai putea să fii acasă cu ea!” continua portarul roșcovan care urăște ploile și-i bătrîn precum cimitirul din borca. Mică și țeapănă se arată o păpușă acolo. Mică și țeapănă îndatoritoare singură. Lasă-mă să intru îi spun eu iubesc numai regina. „Ai și tu o femeie, ai putea fi acasă cu ea!” zice. Un bărbat norocos pînă mîine Cîte unul pe rînd ies din casă și-s tineri cu drăgălășenie moartea-i privește lăsîndu-i în pace o vreme. Înstrăinat colbul se lasă pe sînii tăi și minciuna repede își face semnul crucii. Nu te sperii privești mai departe profetul (după el întotdeauna aleargă o piele de cîine). Notez pe o carte: latinescul ambiens cînd țipa totul în tine. Ce fericiți sînteți voi și domestici și practici – nici măcar nu mi-e milă! Ca și cum cioara sau albatrosul ar fi preferate. O sonată de mozart curînd după cină. Notez pe o carte: un bărbat norocos pînă mîine. Păsări de pradă – Toate cărțile de care-mi vorbești încet încet se prefac în păsări de pradă. La fel într-un port vechi toate femeile pe care le cunoșteam ajungeau după o vreme regine. „Era un bărbat singur și la colțul străzii îl aștepta o trăsură”, niciuna din ele nu o să spună. Le-aș putea descrie pe rînd într-un peisaj cu șorțuri verzi ori soioase fericite între detalii livrești. Un duh trist peste o carne tristă acum. De aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă un lac de cuvinte-ntre tine și mine oricît am crede că ducem o existență reală. Vine seara și tu ești hămesită tot ce am spus devine neînsemnat intru în casă. Portocala pe care o vom împărți se rotește buimacă. Prăvălia cu fete moarte Cîte ceva tot am spus și înainte de naștere călătorind trist între vorbele mamei și cele ale tatălui meu în nopțile lungi cînd lupii nu mai urlau în munți. Pentru că nu pleci de la bîlciul pe care îl fac prietenii zgomotoși într-un mare oraș întotdeauna pleci de la viața ta cu neștiute sălbăticiuni. O prăvălie cu fete moarte! Frigul și toamnele din fiecare sărut; pînă am găsit în portul sulina un grec negricios ce m-a dus la femei. Am privit doar / Și sîngele lor se ridica deasupra acelei prăvălii ca un steag pentru morți și orfani / Un portret* în acele zile sau poate numai wagner ascultat în derîdere. Și repet: cîte ceva tot am spus și înainte de naștere călătorind trist între vorbele mamei și ale tatălui meu. Departe-n poem -Mai ales dimineața duc de mînă o femeie-n poem tremură adulmecă vîntul roșu cînd bate e o biată femeie îmi zic și o duc de mînă departe-n poem. Ce zici de un ceai!? mă întreabă și eu mă gîndesc liniștit la jose lezama lima. Ce zici de un film!? întreabă și eu mi-l amintesc pe tata citind viața lui bonaparte în dimineața în care s-a dus. Dar nimeni nu poate fi pînă la capăt străin. Cine mai crede că macul se ceartă cu mine nu știe nimic. Și ce dimineață prin care zboară veioze ce dimineață îmi zic. Și ce liniștită merge acum femeia aceasta-n poem.