– Florile roşii mor încet în ferestre
tu să nu spui acum că e seară
îngrozitor de puţin trăiesc oamenii
dulcea pribegie a cărnii prin aer
şi atîtea propuneri pline de graţie
pînă şi zidul rămîne cu capul întors
rujul reginei pe glezna bufonului – iată
aceste ţinuturi marasmul laguna
convorbim
împerecherea broaştelor nu-i o problemă
de logică în orice poveste cineva vinde măşti
mari bucăţi de jar se aud mişunînd
casa plînge totul păleşte în roşu
– „bărbat sînt numai din întîmplare,
puteam fi nefericit ca un turn“ –
pelerin în propria-ţi casă
adică memoria se ascunde-n oglinzi
prohibito, ce-mi spuneai despre
solemnitatea creierului înainte de moarte?
– şi plouă –
şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc
peste ceafă ca nişte datornici.
lui Geo Dumitrescu
– Cu pustiul nu fraternizez. dincolo de
ce-aş putea rosti o muribundă culoare
aşezată pe gîtul acestei parabole sau
numai o întîmplare măruntă
dezordine cu un vers princiar
semăna cu el! aşa era şi el! orbirea
sau cina unui mare imperiu
voi purtaţi doliu pentru că nu ştiţi să vă răspundeţi
la întrebări
în spatele cenuşei fac rînd vitraliile ioana scoruşii
chiar şi o viaţă neverosimilă
fîntînile umblă prin pîntecul unei stele strălucitoare
prin toată moldova prăpăstiile-şi fac cuiburi
în ţipete
metafizica e curată neruşinare
(să ne păstrăm calmul dimineţile norii) aceste trepte
imitînd focul aceste alei din rasa chow-chow ceaţa
aceasta umblînd prin dughenele liniştii
trece peste oraş o veneţie noi am iubit veneţia
şi o discrepanţă şi capul discrepanţei
seamănă cu un smîrc
tinereţea, conflagraţie cu biberoane în gură
şi viaţa toată viaţa noastră
această viaţă cu căpşor detaşabil
să ne uităm unii la alţii
pînă vor creşte din nou păduri în aceşti ochi hămesiţi
se vor umple de lupi
unii şi alţii
atît de bucuroşi şi de trişti
frunzele soarelui sînt negre ca o povară
nu vreau să tac în pustiu (poţi încheia,
tot ce proiectezi e film de duzină)
punctul are o mie de cercuri prin ferestrele lui
se strecoară un ţărm
tu care ai jupuit o licornă în paradis tu care
durerea ai cîntat-o cu har tu care ai fost
împotriva cuvintelor
numai tu
de ce ai rămas pe istm de vorbă
cu ochiul cărnii cu spinul cărnii şi mai ales
cu jarul care a inventat carnea
nu fraternizez cu pustiul
vocile jocului şi ale frunzişului atît de aplecat
în memoria noastră
numit de marasm numit de frumuseţe pot fi
ultima întrebare a unui cer căzător pot fi
dar nu acasă în noaptea de gală
tocmai atunci
fericit cel care se naşte om şi nu-şi aminteşte inconştienţa
luxul de a fi integrat în marea mişcare
a celulelor vii şi a celulelor moarte
şi iar mă trezesc într-un pat foşnitor
într-o privire jilavă
singur
mai singur decît mijlocul acestei planete
ies pe terasă eu respir tu respiri. sudalme în imponderabil
aerul, bietul nostru cîştig.
Inconsecvenţa amintirii lui Byron
– Îmi plăcea cîteodată să mă plimb prin paris
adică prin spatele casei
urzicile înalte cît la tour eiffel
roţile sticlele sparte pălăriile rupte gîndaci leneşi şi graşi
ce plăcere să bagi două degete în ochii metalelor
apucăturile creştine ale trupului, nu te strînge
niciodată lumina numai memoria
cuvintele latră – emigranţi inventaţi
îmi plăcea cîteodată să mi se spună aiurel
– eroarea de a-ţi scrie biografia –
numai un coleg de liceu îmi spunea aşa
mă văzuse punînd
pe fotografia lui byron o bucată de lună
el mi-a zis că moartea e o fereastră
deschisă înlăuntrul unui turn
în copilărie aforismele se uită ca şi armata
ca femeile pline de ruj
uneori capul omului este capătul unei străzi
de fapt, eu n-am tras niciodată pisica altei cozi
la missolonghi cîndva pe un zid
un cuvînt scrijelea un poet.
– Răspîntii şi spaimă toamna, în timp ce
pe uşile esteticii iese beat criţă un înger
te apleci spre urechea mea: – ninge uşor în oasele
lui, vom face devize, vom creşte în ochii
sîngerii ai înţelepciunii! fără doar şi poate – murmur
fără doar şi…
poate e plină istoria de incunabule şi de gropi
numai atît: – gura bărbatului este o fotografie
muşcată de ploi
gura ta este o respectuoasă
crescătorie de laude
vinovată se declară floarea în care
ziua se crapă.
din strîmbătura celui cu sîngele în declin se naşte
poemul tehnicolor; vine funinginea totuşi vine ca
o uriaşă burtă pe care mîini tremurătoare
apar şi dispar
transparenţă într-o lume smintită
o întreagă poveste o fenobarbitalului
numai una
una una una.
În rest, o binecunoscută metodă de a muri singur.
– Nu demult s-au întors berzele din
ţinuturi străine
gălăgioase stridente ca un diluviu de breşe
dar n-au mai adus copii
ca în acele frumoase poveşti
acum berzele au adus pietre colorate
multe pietre au adus berzele
cîteva zile oamenii
nu mai plecară de-acasă
fiecare îşi număra pietrele din curte
cîţiva începuseră chiar să le joace la zaruri
(averea este apanajul celor uluiţi!)
numai la mine nu era nici o piatră
mă uitam prin livadă prin pod
nici una nici una…
„mai mare ruşinea – spuneau oamenii –
mai mare ruşinea“
mă încuiam în casă şi aşteptam înserările
citeam finnegan’s wake
zorii mă găseau singur în curte
nici una nici una…
am încercat să cumpăr cîteva
însă ei nu vindeau
ştiam că disperarea e intermezzo-ul decrepitudinii)
într-o zi mă rezemasem de poartă plîngînd
expediasem ultimele scrisori per adio
şi cum stătem acolo
numai ce trecu pe deasupra
un stol de berze ţipînd
toţi oamenii s-au luat după ele
au trecut de liziera pădurii
s-au dus
nici a doua zi nu s-au întors
n-au mai venit niciodată
am rămas singur cu pietrele
tare singur
uneori, seara, jucăm împreună
o partidă de bridge.
– Spre sfîrşitul verii îţi aminteşti cu tristeţe: sînt
unica invenţie a părinţilor mei. Timp în care
zeul se ascunde
în degetele tale în limba ta în creierul tău
Tu nu arăţi cu degetul înspre nimeni
limba ta nu ocroteşte nici o săptămînă murdară
atunci creierul tău cu nostalgie se împacă în
umbra sa
Şi cît de pustiu diamantul prin care tot mai singur
umblă sîngele tău cît de singur şi cît de uitat
lămurită fiind numai brancarda pe care tocmai este purtat
un prieten
sau poate numai o poveste despre un prieten de demult.
Ar trebui pînă la capăt să atîrne cerul de ploi
altă vrăjitorie ar triumfa
cînd luna duios mucezeşte în răni
Şi numai seara ne vom aminti unul de altul
vom rămîne o clipă descoperiţi ruşinaţi
şi vom plînge puţin pentru noi
şi pentru ceilalţi.
Conspiraţie într-un tratat de estetică
– La capătul raftului tablă de oţel de 2 mm
broaşte wertheim yale sau zeiss eu cu
capul pe masă. punct. e drept că nudul
inspiră teama de moarte
chiar dacă ofelia cu pielea ca brînza
nu mai spune prea multe
din acest tom aflăm că harababura e o chestiune
de gust
din celălalt aflăm că judecătorii nu-s impresionaţi
de vînzoleli metafizice
în tomul XXXII scrie negru pe alb: „die Welt
steht auf keinen Fall mehr lang“
timpul se împarte ca un zid (în bucăţi)
ce este poetul viclean? sias pas
léon drieux, parnasian, nu cred să fi fost
la înmormîntarea prietenului meu mallarmé
rugaţi sînteţi să nu mai purtaţi
istoria în pijama prin grădinile publice
am iubit şi eu femei ca lama cuţitului am uitat
la cîteva luni după naştere fiul fratelui meu
declara: „spre deosebire de hume, kant considera că
ideea generală de cauzalitate este un adevăr necesar“
…
eu cu capul pe masă între borcanele pline
cu fierea-pămîntului ghinţură crini
gentiana kochiana
furtunile au înlocuit sîngele
(altă memorie va continua tot ce scriu)
eu cu capul pe masă. punct.
ham! ham! buldogul vecinei
ham! ham! buldogul domnului critic
şi alţii ne-au acuzat de prezumţie
şi alţii au spus că d-zeu
e implicat în examenele mele pierdute
o, quelle erreur!
quelle horreur!
quel honneur!
poezia e dincolo de cărţi.
Neştiutori prin grădinile hokusai
Tudoriţei
– În grădinile hokusai ieşeam seară de seară tăcuţi.
Nu-i adevărat că eram singurii saltimbanci
în care vorbeau cutele oarbe ale decenţei; cîndva
erai şi tu o pată galbenă în care vocalele
îşi făceau cuib.
dar nu s-a ştiut, natanael
nimeni nu a pus cianură în ceai. Şi iar mă gîndesc
la frumoasele noastre seri din grădinile hokusai
gura ta ca un arcaş împînzit de săgeţi
filigranînd timiditatea mimozelor
solzii limbajului ce nici acest mic poem nu-i poate
îndepărta de unduirile vocii
Şi nici mie nici ţie nu ne-a fost drag mărul
nici liliacul nici teiul
năpăstuiţi fiind în alte vedenii
noroc de bunele dimineţi din imperiu
Într-o limbă veche atunci mă trezeai.
Tahicardie cu uşa casei întredeschisă
– E destul să mori
altceva spune-vor oamenii despre tine
şi ce dacă încerci disperarea ca pe o coajă
de prună şi ce dacă eşti casanova
şi ce dacă ai dus licorne de frîu
sîngele pînă la urmă devine o scenă pustie
un grilaj între pămînt şi pămînt
adevăruri rosteşti: înţeleptul e o primejdie
băltoacele din memorie ies din rînd
de vină sînt ochii sălbătăciţi de cuvinte
bătăile inimii – mîncătoare de stele
„n-am desfăcut scrisorile de o lună“
ştiu, pe donauwellen prin cazinouri
atîtea idei sinucigîndu-se
văd obiecte căutîndu-şi părinţi
piesele de şah sînt tot mai roase de şoareci
întind mîinile
trupul tău, sintagmă parazitară
într-un poem de sfîrşit.
Domnul paganini pleacă pe front
– Curaj şi luciditate îţi trebuie
cînd intri într-o încăpere prea luminată
o sămînţă un măr într-o moară
şi ceri o cană cu apă
şi nimeni nu-ţi dă
taciturni pe lîngă pereţi
ochii ficşi
o vioară dezacordată
primejdia este un animal ilegal
breşa – poate fi ea concertul pe gratis
„dacă războiul e o linie dreaptă,
va trece!“ – întrerupe fetiţa paracliserului
nu se poate dar nu se poate cu siguranţă
e o greşeală. iarăşi război?!
niccolo îşi leagă şireturile
bocancii seamănă cu puii de elefant
tocmai a concertat în onoarea
curţii din parma
„pe pămînt numai heruvimii şi boii-s
cuminţi…
să mergem – zise niccolo – să mergem“.
– Despre puiul de lup şi îngăduirea lui acum
nu vorbesc nici horoscopul nici orbii
nici eu cu degetul
nu arăt pedeapsa ca pe o înţelepciune a cărnii
poemul primeşte legea aspră a brocartului
poemul se zvîrcoleşte într-un crater de care atîrnă
cerul vînăt şi
mult prea strîmt pentru noi
căci sîngele de metal e mai dulce decît sîngele de cuvînt
de privit această pădure în care groaza pune semne
umbroase
în timp ce am început să iubesc
cu adevărat intrarea în dramă
tuturor le-a fost teamă de pasărea rănii
de istm – ei au rămas singuri precum vulcanii
mimînd furioşi goliciunea lacrimei
jalea şi mierea din care lanţuri grele se fac.
fereşte-te de cîini şi de himenul ultimei laude
de cămaşa umilă în care se-ntoarce
femeia
Puiul de lup apropiindu-se de rostul gurii
cu bunăvoinţă va muri
la sfîrşitul săptămînii rembrandt.
– Să-ţi vorbesc despre năprasnicul minutar
care bate în depărtarea acestor cuvinte
să te ştiu blînd purtînd o vindecare lăuntrică
împotmolit
într-un lan de păpădie. chiar acum se aşează
ca o ispită pe malul apei aroganţa
războiul chiorilor
poţi învăţa odată cu mine gheara pătratului sub care
se ascunde inocenţa columbei
vai poete mi s-a părut că înfloreşte flaşneta
în creierul tău. am auzit zgomote
am vrut să ştiu
merişorii mor în întunericul malurilor
o nesperată izbăvire se culcă seara cu noi
şi dimineaţa n-o recunoaştem
încearcă să fii pradă a cuminţeniei
inima ta este o fată violetă
care se hrăneşte cu praf de puşcă
ce să mai spunem?
peste ogoarele blajine sîngele dropiei
stropeşte obrajii cartonaţi ai nimicniciei.
– În lumina difuză micul cinematograf
din magazia de lemne
mirosul persistent de ulei rumeguşul de plop
voi proiecta un film despre lişiţe
fetele vecinului bosumflate fugite pe-ascuns
cu pumnii la gură aşteaptă; cuvîntul trece
ca un hăitaş printr-un defileu
dar eu ştiu: în capul artistului este o piramidă
pe ea urcă în taină prudenţa
(trebuie proiectată)
– breşa! breşa! fugiţi! petele acelea de sînge
eclipsele acelea dăruite de mama
de tata – fericiţii pămîntului
într-o noapte de lux
şi măcar de-aş şti să fluier
să mint a doua zi să ies din magazia de lemne
să spun: gata! pînă aici! am incendiat
micul cinematograf!
dar nu pot nu pot – îmi repet
masa de biliard e roşie atît de roşie
stau lîngă ea
şi tu, elena, ai picioarele aşa albe
am să mai cumpăr peliculă.
Elegie cu tess plecată în cătunul vecin
– Nici acum şi nici mîine la micul dejun
calendarul de la măr pînă la voce nu se repetă.
Tu vei trece uşor prin noroiul lagunei –
eclipsă pe chipul unui bărbat
Dar fără împăcare macul roşu va adormi într-un
pumn de cenuşă. Tot acest peisaj numit în treacăt
va fugi înnebunit din poem
undeva departe. Singur şi singur.
Bucuria mea ar putea fi aşteptarea în faţa acestui
zimţ cu aureolă – plod al zilei de mov; nu în faţa
peisajului plecat aceasta nu acum şi nici mai tîrziu.
Orb de mine însumi şi mut de tine însăţi
în care flacără adăstînd cu victoriile mărunte?
De unde şi pînă unde să fie zi şi de unde şi pînă cînd
nopţile murdare de prea multă infatuare a tinereţii?
Îmi făceam o grămadă de gînduri. Preajma morţii
creştea ca o floare.
Scrisoarea bătrînului consumator de nepenthe
– De foarte mulţi ani e numai septembrie
o stivă de zei am iubit o stivă de zei am uitat
la cină domnul episcop („Kiries ke Kirii…“)
împarte bucăţi de homar
prindem curaj: să nu pierzi! să nu pierzi!
un cuvînt intră în vorbă cu altul
o eclipsă intră în vorbă cu sîngele doamnei
apoi ne este ruşine păleşte totul în gri
cîntă cocoşii în degetele prea răsfirate
pianina am mutat-o în bibliotecă
foarte des liza găseşte mari coţofane
moarte pe clapele albe (le ia cu făraşul
le-aruncă de sus de pe zid)
viaţa nostră, D-ne, ca bocancii recruţilor
cad atîtea frunze-n septembrie din cer din ochiul
tău din ochiul colinei; şi paradisul –
un teatru dărăpănat după ploile verii
jucăm şah numai cu piese lucioase şi roşii
într-o noapte nu am vrut să mai joc aerul
nu a mai vrut să mute – nebunul nu a mai vrut
să iasă din budoarul reginei regele murise pe front
pe sonata lui benjamin britten
l-am strigat pe tata l-am tot strigat
nimeni nu mi-a răspuns
cu balanţa pe care tocmai ţi-o trimit
mi-am cîntărit spusele surîsurile grimasele
greutatea lor mi-a părut discutabilă.
– Ca nişte pisici sălbatice te străbat obiectele
prăfuite golaşe dezonorate leprozerii pentru vînt
am scris am şters iarăşi am scris:
OMUL ESTE UN CORIDOR LUNG
şi frumos ca o moschee
primele minute dinaintea facerii lumii – ar fi
fost fascinant să prinzi timpul acela
să cunoşti necunoaşterea şi s-o schimbi să dai hrană
la zei să-i repudiezi să-i alungi să faci altceva
fiii aud tabla pocnind e o casă înaltă
strălucitoare. sub streşinile creierului zace un
animal onorabil
umedă palma ta lîngă alt trup vaporos
şi nu ştiu de ce pe titanic se prăbuşeşte un matelot
cade tot cade nu mai atinge
guşa sătulă a mării
sînt aşa trist încît am început să orbesc
cine a cărat vopsele la zei să facă doi paşi în faţă!
nici o absenţă! doi paşi în faţă cine a cărat vopsele
la zei
pe deasupra realitatea concretă un cui ditirambul
plescăitor; – fugi, fugi, urechea vulturului
e un monarh surd!
dinspre zid vine totuşi o toamnă aşa o pădure
o polcă. un domn.
pis! pis! zice el, pis-pis!
la muzeul central tu el noi voi
comprehensivi şi pragmatici
– ei da, moartea pisicile doamnele…
Tînărul artist crede că are dinţii ascuţiţi şi curaţi
– Alege aceste somnoroase maluri mi se spunea
sau nu alege nimic plimbă-te închipuie-ţi că ai
tot acest pămînt în priviri că e bine să faci singur
jocurile îţi poţi lăsa mîinile în faţă sau la spate
bine că le ai ziceau mutilaţii bine că dinţii tăi stră-
lucesc ziceau cîrceii eclipsei
voiam să cunosc măştile spuneam numai măştile
prea multe convorbiri despre rîuri despre corpul omului
în formă de lişiţă carnea ca supremă indiferenţă;
atîţia mulţumiţi că pe burta melcului nu se vede nimic
atît de mulţi cei înconjuraţi de ecluze
poate fi viaţa ta un mit? întrebam te poţi tu întoarce
în propriii ochi? poţi începe din nou? da îmi spuneam
toate le pot face cu siguranţă le pot face pe toate
numai că cineva nu există sau există sau se frămîntă
sau se plimbă în aceleaşi autobuze aglomerate
sau e pe dig sau doarme cu mine sau…
cine mizează pe noi?
&
– această paradoxalie
scăpată din frîu în lumea cea mare
nu trebuie crezută nu trebuie citită acum
nu trebuie arsă nu trebuie s-o păstraţi
tinerii zei sînt programatici şi aspri
inventă lumea apoi o reneagă
un locuitor mai puţin se va ascunde-n bazarele
tainei uimirea îşi va pune ochi mai docili
la ce foloseşte înţelepciunea-n pustiu (?)
o metaforă idioată este viaţa artistului
Poem în ploaie singur şi deghizat
I.
– Faţa mea este arsă scorojită
neînvăţată cu frumuseţea
nu s-ar uita nimeni la ea; şi voi spuneţi:
minţi! a plouat tot anul orb eşti şi
nesimţitor ca o pălărie de fetru
ca un oraş construit într-un deget
eşti pasărea paradisului cu penele-n chaos
etc. alte voci
II.
o, pamphletele voastre scrise-n bucătărie
îngeri coborîţi din cuvîntul rugină
în ochii voştri se văd cîrceii eclipsei
dacă profeţii seamănă cu iarba nevătămată
uşor am putea preschimba îndoiala-n surîs
III.
prezentarea vopselelor n-o să înceteze curînd
homo aestheticus se asfixiază în cărţi
afişe ciudate lipesc melcii pe sfincşi
mai singuri decît lutul
înnebunind pe degete într-o singură glorie
asistăm la palingeneza poemului
IV
faţa mea este arsă scorojită
nu s-ar uita nimeni la ea
– sînt toate cum sînt –
gata gata ziceţi voi ştim ştim ziceţi voi
nu ştiţi nimic – spun eu – nimic nu ştiţi
– Furişată vine secunda de geniu
bate în uşa celui care tocmai se uită
cu ochii ficşi la o bucată de plumb
el nu aude el nu ştie cine îl caută
el se uită la o bucată de plumb el nu se
gîndeşte la nimeni
casa e un tobogan pe care
s-a aruncat muţenia lumii
numai cerneluri otrăvitoare
bezmetică singurătate mirosind a alcool
om necăpătuit cu lumeştile daruri
pe deasupra prin cer umblă grăunţe
şi roţi şi îngeri uzaţi şi mătuşi prea fardate
amintiri încovoiate ca dealurile
– plînsul-laguna-fetiţa-coruptă-n-copilărie ‑
dar în carnea lui intră o herghelie de sunete
dar pe creierul lui stropi de ploaie
cad istoviţi
se deschid uşile; amnezia confuziei
nopţile par nişte mituri greşite
– nothing must be overlooked ‑
şi deodată cîrceii luminii
îi străpung inima.
– Cîteodată se uita şi prin lăzi nu se ştie
ce mai poţi găsi pe acolo domnul derain
oferind gravuri în lemn pentru orbi
urechile blegi ale cîte unui sfînt întors
prea tîrziu de la birt
picturalitatea cuvîntului în trupul ideii
totuşi singurătatea e un zid răvăşit
nu scrii scrisori dealului o geografie hai-huie
prin capul ţăranului
luna cade pe roţile morii se face făină
ţăranul urcă sacii în pod
cidrul se scurge pe bărbia copiilor
„lumea ei de lume“
fiule, pe picioarele femeii păianjenii mor
otrăviţi de lumină… lecţie de estetică
(ieri azi veşnicia-n flacoane) puţin respect
pentru animalele fără miros
într-o seară baudelaire plîngea
că nu-l ştie pe vermeer din delft
umbra penumbra pe mobile au rămas
– şi dacă încercăm o convorbire
despre apocalips?
o bucată de fericire ca o bucată de carne
nu ştim bine de ce place anatomia
tată, cînd a venit potopul nr. 2
au murit numai bărbaţi.
– Omul e marginea de cer în care stelele plîng.
Pămîntul e numai cuvînt.
Și mă prezint în zori la poarta unui spital.
„Ai și tu o femeie, ai putea fi acasă cu ea!” îmi spune
portarul roșcovan care urăște ploile și-i bătrîn
precum cimitirul din borca.
Eu nu port ochii ei la această poartă închisă îi spun
eu nu zîmbesc niciodată pionilor de pe tabla de șah
lasă-mă să intru eu iubesc numai regina.
„Ai și tu o femeie, ai putea să fii acasă cu ea!” continua
portarul roșcovan care urăște ploile și-i bătrîn
precum cimitirul din borca.
Mică și țeapănă se arată o păpușă acolo. Mică și
țeapănă îndatoritoare singură. Lasă-mă să intru îi spun
eu iubesc numai regina.
„Ai și tu o femeie, ai putea fi acasă cu ea!” zice.
Cîte unul pe rînd ies din casă și-s tineri
cu drăgălășenie moartea-i privește lăsîndu-i în pace
o vreme.
Înstrăinat colbul se lasă pe sînii tăi și minciuna
repede își face semnul crucii. Nu te sperii
privești mai departe profetul (după el întotdeauna
aleargă o piele de cîine).
Notez pe o carte: latinescul ambiens cînd țipa totul în
tine. Ce fericiți sînteți voi
și domestici și practici – nici măcar nu mi-e milă! Ca și
cum
cioara sau albatrosul ar fi preferate.
O sonată de mozart curînd după cină.
Notez pe o carte: un bărbat norocos pînă mîine.
– Toate cărțile de care-mi vorbești
încet încet se prefac în păsări de pradă. La fel
într-un port vechi toate femeile pe care le cunoșteam
ajungeau după o vreme regine. „Era un bărbat singur și
la colțul străzii îl aștepta o trăsură”, niciuna din ele
nu o să spună. Le-aș putea descrie pe rînd
într-un peisaj cu șorțuri verzi ori soioase
fericite între detalii livrești.
Un duh trist peste o carne tristă acum.
De aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă
un lac de cuvinte-ntre tine și mine oricît am crede
că ducem o existență reală.
Vine seara și tu ești hămesită tot ce am spus
devine neînsemnat intru în casă.
Portocala pe care o vom împărți se rotește buimacă.
Cîte ceva tot am spus și înainte de naștere
călătorind trist între vorbele mamei și cele ale tatălui meu
în nopțile lungi cînd lupii nu mai urlau în munți. Pentru că
nu pleci de la bîlciul pe care îl fac prietenii zgomotoși
într-un mare oraș
întotdeauna pleci de la viața ta cu neștiute sălbăticiuni.
O prăvălie cu fete moarte! Frigul și toamnele din fiecare
sărut; pînă am găsit în portul sulina un grec negricios
ce m-a dus la femei. Am privit doar / Și sîngele lor
se ridica deasupra acelei prăvălii ca un steag
pentru morți și orfani / Un portret* în acele zile sau poate
numai wagner ascultat în derîdere.
Și repet: cîte ceva tot am spus și înainte de naștere
călătorind trist între vorbele mamei și ale tatălui meu.
-Mai ales dimineața duc de mînă o femeie-n poem
tremură adulmecă vîntul roșu cînd bate e o biată femeie
îmi zic și o duc de mînă departe-n poem.
Ce zici de un ceai!? mă întreabă și eu mă gîndesc liniștit
la jose lezama lima. Ce zici de un film!? întreabă și eu
mi-l amintesc pe tata citind viața lui bonaparte în dimineața
în care s-a dus.
Dar nimeni nu poate fi pînă la capăt străin. Cine mai
crede că macul se ceartă cu mine nu știe nimic.
Și ce dimineață prin care zboară veioze ce dimineață
îmi zic. Și ce liniștită merge acum femeia aceasta-n
poem.
