Poem trist pe fond roşu

 

– Florile roşii mor încet în ferestre

tu să nu spui acum că e seară

îngrozitor de puţin trăiesc oamenii

dulcea pribegie a cărnii prin aer

şi atîtea propuneri pline de graţie

pînă şi zidul rămîne cu capul întors

rujul reginei pe glezna bufonului – iată

aceste ţinuturi marasmul laguna

convorbim

împerecherea broaştelor nu-i o problemă

de logică în orice poveste cineva vinde măşti

mari bucăţi de jar se aud mişunînd

casa plînge totul păleşte în roşu

– „bărbat sînt numai din întîmplare,

puteam fi nefericit ca un turn“ –

pelerin în propria-ţi casă

adică memoria se ascunde-n oglinzi

prohibito, ce-mi spuneai despre

solemnitatea creierului înainte de moarte?

– şi plouă –

şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc

peste ceafă ca nişte datornici.


 

Ars Doloris II, III etc.

 

lui Geo Dumitrescu

 

 

– Cu pustiul nu fraternizez. dincolo de

ce-aş putea rosti o muribundă culoare

aşezată pe gîtul acestei parabole sau

numai o întîmplare măruntă

dezordine cu un vers princiar

semăna cu el! aşa era şi el! orbirea

sau cina unui mare imperiu

voi purtaţi doliu pentru că nu ştiţi să vă răspundeţi

la întrebări

în spatele cenuşei fac rînd vitraliile ioana scoruşii

chiar şi o viaţă neverosimilă

fîntînile umblă prin pîntecul unei stele strălucitoare

prin toată moldova prăpăstiile-şi fac cuiburi

în ţipete

metafizica e curată neruşinare

(să ne păstrăm calmul dimineţile norii) aceste trepte

imitînd focul aceste alei din rasa chow-chow ceaţa

aceasta umblînd prin dughenele liniştii

trece peste oraş o veneţie noi am iubit veneţia

şi o discrepanţă şi capul discrepanţei

seamănă cu un smîrc

tinereţea, conflagraţie cu biberoane în gură

şi viaţa toată viaţa noastră

această viaţă cu căpşor detaşabil

să ne uităm unii la alţii

pînă vor creşte din nou păduri în aceşti ochi hămesiţi

se vor umple de lupi

unii şi alţii

atît de bucuroşi şi de trişti

frunzele soarelui sînt negre ca o povară

nu vreau să tac în pustiu (poţi încheia,

tot ce proiectezi e film de duzină)

punctul are o mie de cercuri prin ferestrele lui

se strecoară un ţărm

tu care ai jupuit o licornă în paradis tu care

durerea ai cîntat-o cu har tu care ai fost

împotriva cuvintelor

numai tu

de ce ai rămas pe istm de vorbă

cu ochiul cărnii cu spinul cărnii şi mai ales

cu jarul care a inventat carnea

nu fraternizez cu pustiul

vocile jocului şi ale frunzişului atît de aplecat

în memoria noastră

numit de marasm numit de frumuseţe pot fi

ultima întrebare a unui cer căzător pot fi

dar nu acasă în noaptea de gală

tocmai atunci

fericit cel care se naşte om şi nu-şi aminteşte inconştienţa

luxul de a fi integrat în marea mişcare

a celulelor vii şi a celulelor moarte

şi iar mă trezesc într-un pat foşnitor

într-o privire jilavă

singur

mai singur decît mijlocul acestei planete

ies pe terasă eu respir tu respiri. sudalme în imponderabil

aerul, bietul nostru cîştig.


Inconsecvenţa amintirii lui Byron

 

 

– Îmi plăcea cîteodată să mă plimb prin paris

adică prin spatele casei

urzicile înalte cît la tour eiffel

roţile sticlele sparte pălăriile rupte gîndaci leneşi şi graşi

ce plăcere să bagi două degete în ochii metalelor

apucăturile creştine ale trupului, nu te strînge

niciodată lumina numai memoria

cuvintele latră – emigranţi inventaţi

îmi plăcea cîteodată să mi se spună aiurel

– eroarea de a-ţi scrie biografia –

numai un coleg de liceu îmi spunea aşa

mă văzuse punînd

pe fotografia lui byron o bucată de lună

el mi-a zis că moartea e o fereastră

deschisă înlăuntrul unui turn

în copilărie aforismele se uită ca şi armata

ca femeile pline de ruj

uneori capul omului este capătul unei străzi

de fapt, eu n-am tras niciodată pisica altei cozi

la missolonghi cîndva pe un zid

un cuvînt scrijelea un poet.


Toamna din fotografii

 

 

– Răspîntii şi spaimă toamna, în timp ce

pe uşile esteticii iese beat criţă un înger

te apleci spre urechea mea: – ninge uşor în oasele

lui, vom face devize, vom creşte în ochii

sîngerii ai înţelepciunii! fără doar şi poate – murmur

fără doar şi…

poate e plină istoria de incunabule şi de gropi

numai atît: – gura bărbatului este o fotografie

muşcată de ploi

gura ta este o respectuoasă

crescătorie de laude

vinovată se declară floarea în care

ziua se crapă.

din strîmbătura celui cu sîngele în declin se naşte

poemul tehnicolor; vine funinginea totuşi vine ca

o uriaşă burtă pe care mîini tremurătoare

apar şi dispar

transparenţă într-o lume smintită

o întreagă poveste o fenobarbitalului

numai una

una una una.

În rest, o binecunoscută metodă de a muri singur.


Întoarcerea berzelor

 

 

– Nu demult s-au întors berzele din

ţinuturi străine

gălăgioase stridente ca un diluviu de breşe

dar n-au mai adus copii

ca în acele frumoase poveşti

acum berzele au adus pietre colorate

multe pietre au adus berzele

cîteva zile oamenii

nu mai plecară de-acasă

fiecare îşi număra pietrele din curte

cîţiva începuseră chiar să le joace la zaruri

(averea este apanajul celor uluiţi!)

numai la mine nu era nici o piatră

mă uitam prin livadă prin pod

nici una nici una…

„mai mare ruşinea – spuneau oamenii –

mai mare ruşinea“

mă încuiam în casă şi aşteptam înserările

citeam finnegan’s wake

zorii mă găseau singur în curte

nici una nici una…

am încercat să cumpăr cîteva

însă ei nu vindeau

ştiam că disperarea e intermezzo-ul decrepitudinii)

într-o zi mă rezemasem de poartă plîngînd

expediasem ultimele scrisori per adio

şi cum stătem acolo

numai ce trecu pe deasupra

un stol de berze ţipînd

toţi oamenii s-au luat după ele

au trecut de liziera pădurii

s-au dus

nici a doua zi nu s-au întors

n-au mai venit niciodată

am rămas singur cu pietrele

tare singur

uneori, seara, jucăm împreună

o partidă de bridge.


Sfîrşitul verii

 

 

– Spre sfîrşitul verii îţi aminteşti cu tristeţe: sînt

unica invenţie a părinţilor mei. Timp în care

zeul se ascunde

în degetele tale în limba ta în creierul tău

Tu nu arăţi cu degetul înspre nimeni

limba ta nu ocroteşte nici o săptămînă murdară

atunci creierul tău cu nostalgie se împacă în

umbra sa

Şi cît de pustiu diamantul prin care tot mai singur

umblă sîngele tău cît de singur şi cît de uitat

lămurită fiind numai brancarda pe care tocmai este purtat

un prieten

sau poate numai o poveste despre un prieten de demult.

Ar trebui pînă la capăt să atîrne cerul de ploi

altă vrăjitorie ar triumfa

cînd luna duios mucezeşte în răni

Şi numai seara ne vom aminti unul de altul

vom rămîne o clipă descoperiţi ruşinaţi

şi vom plînge puţin pentru noi

şi pentru ceilalţi.


Conspiraţie într-un tratat de estetică

 

 

– La capătul raftului tablă de oţel de 2 mm

broaşte wertheim yale sau zeiss eu cu

capul pe masă. punct. e drept că nudul

inspiră teama de moarte

chiar dacă ofelia cu pielea ca brînza

nu mai spune prea multe

din acest tom aflăm că harababura e o chestiune

de gust

din celălalt aflăm că judecătorii nu-s impresionaţi

de vînzoleli metafizice

în tomul XXXII scrie negru pe alb: „die Welt

steht auf keinen Fall mehr lang“

timpul se împarte ca un zid (în bucăţi)

ce este poetul viclean? sias pas

léon drieux, parnasian, nu cred să fi fost

la înmormîntarea prietenului meu mallarmé

rugaţi sînteţi să nu mai purtaţi

istoria în pijama prin grădinile publice

am iubit şi eu femei ca lama cuţitului am uitat

la cîteva luni după naştere fiul fratelui meu

declara: „spre deosebire de hume, kant considera că

ideea generală de cauzalitate este un adevăr necesar“

eu cu capul pe masă între borcanele pline

cu fierea-pămîntului ghinţură crini

gentiana kochiana

furtunile au înlocuit sîngele

(altă memorie va continua tot ce scriu)

eu cu capul pe masă. punct.

ham! ham! buldogul vecinei

ham! ham! buldogul domnului critic

şi alţii ne-au acuzat de prezumţie

şi alţii au spus că d-zeu

e implicat în examenele mele pierdute

o, quelle erreur!

quelle horreur!

quel honneur!

poezia e dincolo de cărţi.


Neştiutori prin grădinile hokusai

 

Tudoriţei

 

 

– În grădinile hokusai ieşeam seară de seară tăcuţi.

Nu-i adevărat că eram singurii saltimbanci

în care vorbeau cutele oarbe ale decenţei; cîndva

erai şi tu o pată galbenă în care vocalele

îşi făceau cuib.

dar nu s-a ştiut, natanael

nimeni nu a pus cianură în ceai. Şi iar mă gîndesc

la frumoasele noastre seri din grădinile hokusai

gura ta ca un arcaş împînzit de săgeţi

filigranînd timiditatea mimozelor

solzii limbajului ce nici acest mic poem nu-i poate

îndepărta de unduirile vocii

Şi nici mie nici ţie nu ne-a fost drag mărul

nici liliacul nici teiul

năpăstuiţi fiind în alte vedenii

noroc de bunele dimineţi din imperiu

Într-o limbă veche atunci mă trezeai.


Tahicardie cu uşa casei întredeschisă

 

 

– E destul să mori

altceva spune-vor oamenii despre tine

şi ce dacă încerci disperarea ca pe o coajă

de prună şi ce dacă eşti casanova

şi ce dacă ai dus licorne de frîu

sîngele pînă la urmă devine o scenă pustie

un grilaj între pămînt şi pămînt

adevăruri rosteşti: înţeleptul e o primejdie

băltoacele din memorie ies din rînd

de vină sînt ochii sălbătăciţi de cuvinte

bătăile inimii – mîncătoare de stele

„n-am desfăcut scrisorile de o lună“

ştiu, pe donauwellen prin cazinouri

atîtea idei sinucigîndu-se

văd obiecte căutîndu-şi părinţi

piesele de şah sînt tot mai roase de şoareci

întind mîinile

trupul tău, sintagmă parazitară

într-un poem de sfîrşit.


Domnul paganini pleacă pe front

 

 

– Curaj şi luciditate îţi trebuie

cînd intri într-o încăpere prea luminată

o sămînţă un măr într-o moară

şi ceri o cană cu apă

şi nimeni nu-ţi dă

taciturni pe lîngă pereţi

ochii ficşi

o vioară dezacordată

primejdia este un animal ilegal

breşa – poate fi ea concertul pe gratis

„dacă războiul e o linie dreaptă,

va trece!“ – întrerupe fetiţa paracliserului

nu se poate dar nu se poate cu siguranţă

e o greşeală. iarăşi război?!

niccolo îşi leagă şireturile

bocancii seamănă cu puii de elefant

tocmai a concertat în onoarea

curţii din parma

„pe pămînt numai heruvimii şi boii-s

cuminţi…

să mergem – zise niccolo – să mergem“.


Săptămîna Rembrandt

 

 

– Despre puiul de lup şi îngăduirea lui acum

nu vorbesc nici horoscopul nici orbii

nici eu cu degetul

nu arăt pedeapsa ca pe o înţelepciune a cărnii

poemul primeşte legea aspră a brocartului

poemul se zvîrcoleşte într-un crater de care atîrnă

cerul vînăt şi

mult prea strîmt pentru noi

căci sîngele de metal e mai dulce decît sîngele de cuvînt

de privit această pădure în care groaza pune semne

umbroase

în timp ce am început să iubesc

cu adevărat intrarea în dramă

tuturor le-a fost teamă de pasărea rănii

de istm – ei au rămas singuri precum vulcanii

mimînd furioşi goliciunea lacrimei

jalea şi mierea din care lanţuri grele se fac.

fereşte-te de cîini şi de himenul ultimei laude

de cămaşa umilă în care se-ntoarce

femeia

Puiul de lup apropiindu-se de rostul gurii

cu bunăvoinţă va muri

la sfîrşitul săptămînii rembrandt.


Cartea de citire

 

 

 

– Să-ţi vorbesc despre năprasnicul minutar

care bate în depărtarea acestor cuvinte

să te ştiu blînd purtînd o vindecare lăuntrică

împotmolit

într-un lan de păpădie. chiar acum se aşează

ca o ispită pe malul apei aroganţa

războiul chiorilor

poţi învăţa odată cu mine gheara pătratului sub care

se ascunde inocenţa columbei

vai poete mi s-a părut că înfloreşte flaşneta

în creierul tău. am auzit zgomote

am vrut să ştiu

merişorii mor în întunericul malurilor

o nesperată izbăvire se culcă seara cu noi

şi dimineaţa n-o recunoaştem

încearcă să fii pradă a cuminţeniei

inima ta este o fată violetă

care se hrăneşte cu praf de puşcă

ce să mai spunem?

peste ogoarele blajine sîngele dropiei

stropeşte obrajii cartonaţi ai nimicniciei.


Micul cinematograf

 

 

– În lumina difuză micul cinematograf

din magazia de lemne

mirosul persistent de ulei rumeguşul de plop

voi proiecta un film despre lişiţe

fetele vecinului bosumflate fugite pe-ascuns

cu pumnii la gură aşteaptă; cuvîntul trece

ca un hăitaş printr-un defileu

dar eu ştiu: în capul artistului este o piramidă

pe ea urcă în taină prudenţa

(trebuie proiectată)

– breşa! breşa! fugiţi! petele acelea de sînge

eclipsele acelea dăruite de mama

de tata – fericiţii pămîntului

într-o noapte de lux

şi măcar de-aş şti să fluier

să mint a doua zi să ies din magazia de lemne

să spun: gata! pînă aici! am incendiat

micul cinematograf!

dar nu pot nu pot – îmi repet

masa de biliard e roşie atît de roşie

stau lîngă ea

şi tu, elena, ai picioarele aşa albe

am să mai cumpăr peliculă.


Elegie cu tess plecată în cătunul vecin

 

 

– Nici acum şi nici mîine la micul dejun

calendarul de la măr pînă la voce nu se repetă.

Tu vei trece uşor prin noroiul lagunei –

eclipsă pe chipul unui bărbat

Dar fără împăcare macul roşu va adormi într-un

pumn de cenuşă. Tot acest peisaj numit în treacăt

va fugi înnebunit din poem

undeva departe. Singur şi singur.

Bucuria mea ar putea fi aşteptarea în faţa acestui

zimţ cu aureolă – plod al zilei de mov; nu în faţa

peisajului plecat aceasta nu acum şi nici mai tîrziu.

Orb de mine însumi şi mut de tine însăţi

în care flacără adăstînd cu victoriile mărunte?

De unde şi pînă unde să fie zi şi de unde şi pînă cînd

nopţile murdare de prea multă infatuare a tinereţii?

Îmi făceam o grămadă de gînduri. Preajma morţii

creştea ca o floare.


Scrisoarea bătrînului consumator de nepenthe

 

 

– De foarte mulţi ani e numai septembrie

o stivă de zei am iubit o stivă de zei am uitat

la cină domnul episcop („Kiries ke Kirii…“)

împarte bucăţi de homar

prindem curaj: să nu pierzi! să nu pierzi!

un cuvînt intră în vorbă cu altul

o eclipsă intră în vorbă cu sîngele doamnei

apoi ne este ruşine păleşte totul în gri

cîntă cocoşii în degetele prea răsfirate

pianina am mutat-o în bibliotecă

foarte des liza găseşte mari coţofane

moarte pe clapele albe (le ia cu făraşul

le-aruncă de sus de pe zid)

viaţa nostră, D-ne, ca bocancii recruţilor

cad atîtea frunze-n septembrie din cer din ochiul

tău din ochiul colinei; şi paradisul –

un teatru dărăpănat după ploile verii

jucăm şah numai cu piese lucioase şi roşii

într-o noapte nu am vrut să mai joc aerul

nu a mai vrut să mute – nebunul nu a mai vrut

să iasă din budoarul reginei regele murise pe front

pe sonata lui benjamin britten

l-am strigat pe tata l-am tot strigat

nimeni nu mi-a răspuns

cu balanţa pe care tocmai ţi-o trimit

mi-am cîntărit spusele surîsurile grimasele

greutatea lor mi-a părut discutabilă.

 


Portret cu ditiramb

 

 

– Ca nişte pisici sălbatice te străbat obiectele

prăfuite golaşe dezonorate leprozerii pentru vînt

am scris am şters iarăşi am scris:

OMUL ESTE UN CORIDOR LUNG

şi frumos ca o moschee

primele minute dinaintea facerii lumii – ar fi

fost fascinant să prinzi timpul acela

să cunoşti necunoaşterea şi s-o schimbi să dai hrană

la zei să-i repudiezi să-i alungi să faci altceva

fiii aud tabla pocnind e o casă înaltă

strălucitoare. sub streşinile creierului zace un

animal onorabil

umedă palma ta lîngă alt trup vaporos

şi nu ştiu de ce pe titanic se prăbuşeşte un matelot

cade tot cade nu mai atinge

guşa sătulă a mării

sînt aşa trist încît am început să orbesc

cine a cărat vopsele la zei să facă doi paşi în faţă!

nici o absenţă! doi paşi în faţă cine a cărat vopsele

la zei

pe deasupra realitatea concretă un cui ditirambul

plescăitor; – fugi, fugi, urechea vulturului

e un monarh surd!

dinspre zid vine totuşi o toamnă aşa o pădure

o polcă. un domn.

pis! pis! zice el, pis-pis!

la muzeul central tu el noi voi

comprehensivi şi pragmatici

– ei da, moartea pisicile doamnele…


Tînărul artist crede că are dinţii  ascuţiţi şi curaţi

 

 

– Alege aceste somnoroase maluri mi se spunea

sau nu alege nimic plimbă-te închipuie-ţi că ai

tot acest pămînt în priviri că e bine să faci singur

jocurile îţi poţi lăsa mîinile în faţă sau la spate

bine că le ai ziceau mutilaţii bine că dinţii tăi stră-

lucesc ziceau cîrceii eclipsei

voiam să cunosc măştile spuneam numai măştile

prea multe convorbiri despre rîuri despre corpul omului

în formă de lişiţă carnea ca supremă indiferenţă;

atîţia mulţumiţi că pe burta melcului nu se vede nimic

atît de mulţi cei înconjuraţi de ecluze

poate fi viaţa ta un mit? întrebam te poţi tu întoarce

în propriii ochi? poţi începe din nou? da îmi spuneam

toate le pot face cu siguranţă le pot face pe toate

numai că cineva nu există sau există sau se frămîntă

sau se plimbă în aceleaşi autobuze aglomerate

sau e pe dig sau doarme cu mine sau…

cine mizează pe noi?

&

– această paradoxalie

scăpată din frîu în lumea cea mare

nu trebuie crezută nu trebuie citită acum

nu trebuie arsă nu trebuie s-o păstraţi

tinerii zei sînt programatici şi aspri

inventă lumea apoi o reneagă

un locuitor mai puţin se va ascunde-n bazarele

tainei uimirea îşi va pune ochi mai docili

la ce foloseşte înţelepciunea-n pustiu (?)

o metaforă idioată este viaţa artistului


Poem în ploaie singur şi deghizat

 

 

I.

 

– Faţa mea este arsă scorojită

neînvăţată cu frumuseţea

nu s-ar uita nimeni la ea; şi voi spuneţi:

minţi! a plouat tot anul orb eşti şi

nesimţitor ca o pălărie de fetru

ca un oraş construit într-un deget

eşti pasărea paradisului cu penele-n chaos

etc. alte voci

 

II.

 

o, pamphletele voastre scrise-n bucătărie

îngeri coborîţi din cuvîntul rugină

în ochii voştri se văd cîrceii eclipsei

dacă profeţii seamănă cu iarba nevătămată

uşor am putea preschimba îndoiala-n surîs

 

III.

 

prezentarea vopselelor n-o să înceteze curînd

homo aestheticus se asfixiază în cărţi

afişe ciudate lipesc melcii pe sfincşi

mai singuri decît lutul

înnebunind pe degete într-o singură glorie

asistăm la palingeneza poemului

 

IV

 

faţa mea este arsă scorojită

nu s-ar uita nimeni la ea

– sînt toate cum sînt –

gata gata ziceţi voi ştim ştim ziceţi voi

nu ştiţi nimic – spun eu – nimic nu ştiţi


Secunda de geniu

 

 

– Furişată vine secunda de geniu

bate în uşa celui care tocmai se uită

cu ochii ficşi la o bucată de plumb

el nu aude el nu ştie cine îl caută

el se uită la o bucată de plumb el nu se

gîndeşte la nimeni

casa e un tobogan pe care

s-a aruncat muţenia lumii

numai cerneluri otrăvitoare

bezmetică singurătate mirosind a alcool

om necăpătuit cu lumeştile daruri

pe deasupra prin cer umblă grăunţe

şi roţi şi îngeri uzaţi şi mătuşi prea fardate

amintiri încovoiate ca dealurile

– plînsul-laguna-fetiţa-coruptă-n-copilărie ‑

dar în carnea lui intră o herghelie de sunete

dar pe creierul lui stropi de ploaie

cad istoviţi

se deschid uşile; amnezia confuziei

nopţile par nişte mituri greşite

– nothing must be overlooked ‑

şi deodată cîrceii luminii

îi străpung inima.


Peisaj domestic cu tata

 

 

– Cîteodată se uita şi prin lăzi nu se ştie

ce mai poţi găsi pe acolo domnul derain

oferind gravuri în lemn pentru orbi

urechile blegi ale cîte unui sfînt întors

prea tîrziu de la birt

picturalitatea cuvîntului în trupul ideii

totuşi singurătatea e un zid răvăşit

nu scrii scrisori dealului o geografie hai-huie

prin capul ţăranului

luna cade pe roţile morii se face făină

ţăranul urcă sacii în pod

cidrul se scurge pe bărbia copiilor

„lumea ei de lume“

fiule, pe picioarele femeii păianjenii mor

otrăviţi de lumină… lecţie de estetică

(ieri azi veşnicia-n flacoane) puţin respect

pentru animalele fără miros

într-o seară baudelaire plîngea

că nu-l ştie pe vermeer din delft

umbra penumbra pe mobile au rămas

– şi dacă încercăm o convorbire

despre apocalips?

o bucată de fericire ca o bucată de carne

nu ştim bine de ce place anatomia

tată, cînd a venit potopul nr. 2

au murit numai bărbaţi.


Aprilie 1971

 

 

– Omul e marginea de cer în care stelele plîng.

Pămîntul e numai cuvînt.

 


Poemele în care nu sînt

 

 

Și mă prezint în zori la poarta unui spital.

„Ai și tu o femeie, ai putea fi acasă cu ea!” îmi spune

portarul roșcovan care urăște ploile și-i bătrîn

precum cimitirul din borca.

Eu nu port ochii ei la această poartă închisă îi spun

eu nu zîmbesc niciodată pionilor de pe tabla de șah

lasă-mă să intru eu iubesc numai regina.

„Ai și tu o femeie, ai putea să fii acasă cu ea!” continua

portarul roșcovan care urăște ploile și-i bătrîn

precum cimitirul din borca.

Mică și țeapănă se arată o păpușă acolo. Mică și

țeapănă îndatoritoare singură. Lasă-mă să intru îi spun 

eu iubesc numai regina.

„Ai și tu o femeie, ai putea fi acasă cu ea!” zice.                                                    


Un bărbat norocos pînă mîine

 

 

Cîte unul pe rînd ies din casă și-s tineri

cu drăgălășenie moartea-i privește lăsîndu-i în pace

o vreme.

Înstrăinat colbul se lasă pe sînii tăi și minciuna

repede își face semnul crucii. Nu te sperii

privești mai departe profetul (după el întotdeauna

aleargă o piele de cîine).

Notez pe o carte: latinescul ambiens cînd țipa totul în

tine. Ce fericiți sînteți voi

și domestici și practici – nici măcar nu mi-e milă! Ca și 

cum

cioara sau albatrosul ar fi preferate.

O sonată de mozart curînd după cină.

Notez pe o carte: un bărbat norocos pînă mîine.                                                         


Păsări de pradă

 

 

– Toate cărțile de care-mi vorbești

încet încet se prefac în păsări de pradă. La fel

într-un port vechi toate femeile pe care le cunoșteam

ajungeau după o vreme regine. „Era un bărbat singur și

la colțul străzii îl aștepta o trăsură”, niciuna din ele

nu o să spună. Le-aș putea descrie pe rînd

într-un peisaj cu șorțuri verzi ori soioase

fericite între detalii livrești.

Un duh trist peste o carne tristă acum.

De aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă

un lac de cuvinte-ntre tine și mine oricît am crede

că ducem o existență reală.

Vine seara și tu ești hămesită tot ce am spus

devine neînsemnat intru în casă.

Portocala pe care o vom împărți se rotește buimacă.


Prăvălia cu fete moarte

 

 

Cîte ceva tot am spus și înainte de naștere

călătorind trist între vorbele mamei și cele ale tatălui meu

în nopțile lungi cînd lupii nu mai urlau în munți. Pentru că

nu pleci de la bîlciul pe care îl fac prietenii zgomotoși

într-un mare oraș

întotdeauna pleci de la viața ta cu neștiute sălbăticiuni.

O prăvălie cu fete moarte! Frigul și toamnele din fiecare

sărut; pînă am găsit în portul sulina un grec negricios

ce m-a dus la femei. Am privit doar / Și sîngele lor

se ridica deasupra acelei prăvălii ca un steag

pentru morți și orfani / Un portret* în acele zile sau poate

numai wagner ascultat în derîdere.

Și repet: cîte ceva tot am spus și înainte de naștere

călătorind trist între vorbele mamei și ale tatălui meu.                                                         


Departe-n poem

 

 

-Mai ales dimineața duc de mînă o femeie-n poem

tremură adulmecă vîntul roșu cînd bate e o biată femeie

îmi zic și o duc de mînă departe-n poem.

Ce zici de un ceai!? mă întreabă și eu mă gîndesc liniștit

la jose lezama lima. Ce zici de un film!? întreabă și eu

mi-l amintesc pe tata citind viața lui bonaparte în dimineața

în care s-a dus.

Dar nimeni nu poate fi pînă la capăt străin. Cine mai

crede că macul se ceartă cu mine nu știe nimic. 

Și ce dimineață prin care zboară veioze ce dimineață

îmi zic. Și ce liniștită merge acum femeia aceasta-n 

poem.