– Ce înseamnă pentru Dumneavoastră cultura poetului tânăr? Care sunt caracteristicile culturii poetului tânăr? În sensul culturii poetului tânăr, ce înseamnă Eminescu pentru Dumneavoastră?
– Vreau să spun de la început că a vorbi despre cultură în general, tânăr fiind, este de-a dreptul riscant. Dacă o faci cu sfială, îți mărturisești inhibiții, iar dacă o faci mult prea dezinvolt, poate fi semn de neseriozitate ori pur și simplu picanterie. S-ar impune, deci, o cale de mijloc, care, paradoxal, este cel mai greu de găsit. Parcurgând întrebările acestei anchete, am sentimentul că, într-un fel, este pusă la încercare naivitatea poeților tineri. Este de domeniul evidenței că poetul tânăr, prin vârstă, lecturi și cărțile scrise până acum, este la o margine a culturii. Dacă el are sentimentul că nevoia de cultură este o funcție naturală a spiritului său, dacă plasează cultura în imediata și imanenta necesitate, dacă se apropie de cultură dintr-o fatalitate lăuntrică (sublimă fatalitate!), atunci este pe calea cea bună. Existența unui om nu se poate valorifica decât prin cultură. Pentru că, până la urmă, ideea de civilizație în absența culturii este superfluă. Forța culturii stă în capacitatea ei integratoare și recuperatoare; poate că este singura vastitate în care nu te simți singur, care nu exteriorizează. E drept, nu te simți singur, dar intri și ești singur.
Prin cultură, însă, nu trebuie să înțelegem o reducție, o particularizare. Marea cultură nu poate fi confundată cu așa-zisa cultură generală, care privește doar școala. Și dacă, așa cum spuneau grecii cei vechi, a ști înseamnă a da socoteală de un fenomen, atunci cred că putem vorbi de cultură abia în momentul în care nu te mai simți prizonier în bibliotecă, atunci când bibliografiile nu te mai tiranizează, când poți sintetiza. Am spus „în bibliotecă”. Cultura implică întotdeauna Biblioteca. Nu există un gradus ad Parnassum pentru a fi în cultură, nici un Ion Scărarul care să-ți potrivească pașii până la identificarea cu marea cultură, dar drumul devenirii întru cultură nu poate trece decât prin Bibliotecă. Mulți dintre noi nu cunoaștem ceva mai profund omenesc decât biblioteca. Ea potolește tragica noastră nevoie de ubicuitate. Sunt atâtea truisme de care luăm cunoștință fără intermediul bibliotecii, dar eu unul, de exemplu, am conștientizat în mod real prezența mea în lume și fragilitatea acestei prezențe abia când, într-o bibliotecă, am citit cuvintele lui Gisors din La condition humaine: „II faut neufs mois pour faire un homme, et un seul jour pour le tuer”.
Sigur, „indolența intelectuală și morală” te îndepărtează de cultură, după cum o licență nu i te integrează neapărat. Sunt destule motive care te pot apropia ori îndepărta de cultură. Se vede cu ochiul liber că, în fața cărții, unii intră în panică, alții nu sesizează prezența ei, în timp ce indivizii cu predispoziție culturală o pătimesc. Eu cred că aproape toți poeții tineri sunt potențiali oameni de cultură, dar pe mulți dintre ei îi pierd un anumit pragmatism, raportările derizorii. Nu e nicio mirare când, cu jale, desigur, se constată că devenirea unora se oprește odată cu examenul de licență și că schimbă biblioteca pe un restaurant. Dacă pe scriitori îi deosebește în general adjectivul, pe poetul cult de cel doar talentat îl deosebește viziunea integratoare, raportarea la eternitatea valorii și „indiferența” față de ocazional. Condiția noastră, fără cărți, n-ar fi tragică, ci lamentabilă.
Nu sunt de aceeași părere cu cei care afirmă că s-ar putea vorbi și de o anumită ură față de cărți. Nu. Cărțile sunt neglijate, poate, dar nu detestate. Profanul nu luptă împotriva cărții, nu are acest curaj, s-ar zice că instinctul îi șoptește că nu poate înfrânge ceva ce se multiplică neîncetat. Gândiţi-vă, nu există obiect mai răspândit pe glob decât cartea și care să ascundă în el însuși mai multă viață ! Chiar și pentru profan, cartea are o obiectualitate magică. Cu ani în urmă, am citit o carte a lui George Steiner „La culture contre l’homme”. Nu era o carte deosebită, prin conținut, dar mă scandalizase și îmi plăcuse în același timp titlul. Cum adică, mi-am zis, „cultura împotriva omului“?! Trăind numai „de dragul cărților”, aveam și am rămas cu sentimentul că nu se poate vorbi de practicarea unei non-culturi. Poetul trebuie să devină Carte, pentru că numai confundându-te și completându-te în/ prin carte ești în cultură o entitate și nu o aproximație. Fac aceste afirmații convins fiind că nevoia de cultură nu trebuie să fie o prejudecată. În Evul Mediu se obișnuia să se vorbească în orice ocazie despre muzică. Oare noi vorbim de cultură, acum, temându-ne de ceva?
Eminescu? Orice popor trebuie să se raporteze la o valoare supremă. Să mă mai gândesc la marea singurătate care ne-ar fi copleșit dacă n-ar fi apărut în cultura noastră, dacă n-ar fi rămas?! Pentru mine, Eminescu rămâne în primul rând o instanță morală. El a ordonat cultura română și i-a impus un sens, apărând astfel de eventuale erori și confuzii inclusiv timpul nostru.
– Poeții promoției ’80 au revitalizat într-un anumit sens poezia noastră. Sunt ei un exemplu, prin ceea ce fac, de manifestare, în sensul bun al cuvântului, a culturii?
– Într-o vreme în care geniile s-au înmulțit direct proporțional cu numărul cronicarilor literari, a vorbi despre cultura cutărei promoții ori de infuziunile livrești din texte ca reflexe ale unei culturi reale mi se pare deosebit de inadecvat. Povestea aceasta cu generația abuzează de un pronume care nu spune nimic în literatură: noi. Care „noi”, când a face literatură este o chestiune pe cont propriu?! Se discută prea la grămadă despre oameni care cel mai ades n-au nicio legătură între ei, exceptând faptul că scriu poezie. Rebeliunea comunicării poetice trebuie pusă pe seama intelectualizării discursului poetic. Poeții nou-veniți în câmpul (mereu) minat al poeziei (care este fascinant tocmai pentru că nimeni nu ține să dezamorseze, ci să… explodeze) n-au mizat în masă pe o aceeași sintaxă, pe un același limbaj, pe un același program. Pur și simplu gândesc puțin altfel locul lor în lume și relațiile lor cu această lume.
– Considerați că influențele de-aiurea, luate din traduceri sau direct din originale, contribuie în mod fericit la dezvoltarea (îmbogățirea) specificului național al poeziei noastre? Sunt ele un semn de „universalizare” sau un semn de sincronizare?
– Nu cred în influențe când e vorba de vocații reale. Și ce este nefiresc în faptul că poeții tineri citesc în original marile valori ale lumii? Foarte bine, înseamnă că atitudinea lor este profund culturală, că merg direct la surse și că nu admit marginalizarea. O asemenea atitudine nu le face decât cinste.
– Care sunt șansele de acces la cultură ale unui poet fără Biblioteca Academiei și alte biblioteci importante la îndemână?
– Eu stau în munți, singur și extrem de izolat (pentru că așa am vrut), și sunt convins că unele cărți pe care am fericirea să le citesc aici nu se găsesc nici la Biblioteca Academiei. Un poet, dacă este prins de acea fatalitate lăuntrică de care vorbeam, nu-și pune asemenea întrebări. El trebuie să caute toate bibliotecile lumii, să le inventeze, să nu fie mulțumit, să facă totul pentru a parcurge drumurile din cărți. Și nu trebuie să citească numai „cărți mari”, ci și… cărți rare!
– Când intervine conștiința propriei valori în desăvârşirea personalității tânărului poet? Ce factori externi de voința lui îl ajută? Delimitați, în acest sens, formele de manifestare ale poetului tânăr.
– Când crede că toți criticii îl contestă și de fapt toți îl laudă. În rest, nu știu.
– Care este rolul criticii literare în formarea culturii poetului tânăr? Dar al cenaclului literar?
– Criticul este acel „cap mai limpede” fără de care o literatură nu poate exista. Și apoi, sunt atâtea cărți de critică mai tulburătoare decât atâtea poeme și romane! Ferice de noi că avem destui critici incomozi. Îi stimez pe toți aceia care nu vor să fie pe placul tuturor, pentru că atitudinea lor este semn de moralitate.
Anchetă realizată
de Gellu DORIAN
Publicată în revista „Ateneu“, 1987