În „Ceahlăul“ – AUREL DUMITRAȘCU

Patria *

Patria nu se povestește,
nu se ascultă pe la ferestre
nu e un cont deschis la bancă.
Patria-i o înaltă mireasmă
e un cireș drag
cu un singur anotimp: lupta,
patria e un drum lung
plin de miere și sare
e un ceas care bate
în piepturile noastre mereu,
se poate spune:
e patria o viață
noi sîntem clipele
care-i dăruim respirația.

* O versiune, mai amplă cu două versuri, a aceluiași poem a fost publicat în revista „Tomis“ în decembrie 1978.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2246
din 12 iulie 1980

Se cuvine

Se cuvine să fie pămîntul
rotunjimea blîndeții
Se cuvine diminețile să fie
abecedare curate
se cuvine speranța să fie
un turn
lebede albe să fie întotdeauna
aproape
se cuvine o dată pe viață
cuvintele fiecăruia
să îmblînzească șerpii
se cuvine omul să rămînă
ce este.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2260
din 18 octombrie 1980

„Însoțitorul“ *

După ce în 1976 publica un roman foarte bine primit de cititori și critică, „Galeria cu viță sălbatică“ (apărut recent și la Paris cu titlul „l’Exclu“), Constantin Țoiu ne oferă spre lectură un alt roman de peste 400 de pagini, „Însoțitorul“ (Ed. Eminescu, 1981).
Plecînd de la ambianța unui sat de cîmpie, bifurcat între obișnuințele-i vetuste și semnele urbanizării, acest roman este de fapt o profundă meditație asupra participării, destinului, dogmatismului, donquijolismu-lui și spaimei, asupra relațiilor dintre generații, asupra rigurozității și discrepanțelor sufletului uman. Și dacă narațiunea demarează gidean, fără un fir epic clar, personajele fiind adunate în cîteva și aceleași locuri, treptat se impune senzația de roman politic și filozofic, încărcat de simboluri – materia epică derivînd nu din acțiune ci din reflecție. Personajele recrutate aproape fără excepție dintre intelectuali, discută parcă despre toate problemele acestei lumi, o vagă amenințare plutind peste toate aceste „spirite“ mereu însetate de speculații. Naratorul, cu detașare, ca și cum n-ar fi deloc implicat în demersurile personajelor, le lasă să ajungă singure la echilibru, asta dacă nu de fiecare dată o contrareplică sugerează cu totul altceva decît ceea ce părea propus.
Întrutotul o lectură deosebită, încă o împlinire o prozatorului C. Țoiu, acest roman-dezbatere sfîrșește prin a incita discuții, lăsînd să ne întrebăm, o dată-n plus, ca și unul din personajele cărții: „cine sîntem noi?… Și de ce avem cu adevărat nevoie?“

* Dactilograma originală, necenzurată, o puteți citi în pagina Publicistica din manuscrise

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2310
din 3 octombrie 1981

De la tradiții populare, la kitsch?

O mare avere a poporului român o reprezintă, cum bine se știe, folclorul. Nu-mi pot închipui măcar un om care să nu știe o doină, o baladă, un colind; măcar un om căruia să nu-i fie dor de marile momente ale istoriei noastre și care să nu-și potolească acest dor prin folclor. Frumusețea și valoarea tradițiilor noastre populare sînt de fapt măsura măreției oamenilor acestui spațiu binecuvîntat prin vremuri nu doar cu bucurii. Să mai spun ce izvor inepuizabil de inspirație a fost și a rămas folclorul pentru marii noștri poeți și muzicieni?! Domnitorul Limbii Române, Eminescu, vorbea despre poezia populară ca despre „izvorul curat ca lamura și mai prețios decît aurul“, iar Nicolae Bălcescu considera folclorul drept document primordial ce slujește la alcătuirea istoriei naționale.
Și totuși, repet aceste cîteva arhiștiute adevăruri dintr-o mare amărăciune, o amărăciune care nu este doar a mea și doar de azi.
Într-o țară cu un folclor absolut extraordinar (și îmi permit să afirm că am cutreierat cu pasul, cu ochii și cu auzul o mare parte din această avere!) se asistă de mai mulți ani, la Borca, la un fapt de-a dreptul scandalos pentru orice om cu elementar bun-simț: de pe la jumătatea lunii noiembrie și culminînd cu ultimele zile ale lui decembrie, cete de tineri certați nu doar cu bunul simț ci și cu necunoașterea legilor țării ies seară de seară pe drumurile de la Borca și, în numele tradiției (!?), în vacarm de tobe, debitează în gura mare trivialități de-a dreptul ieșite din comun, ce lezează nu doar liniștea cetățenilor, ci și bunul-simț general, morala socialistă însăși. Exprimîndu-mi totala dezaprobare față de asemenea manifestări, împreună cu profesori și alți locuitori ai comunei, cineva a replicat: „Cei vrei dom’le, așa-s tradițiile…”.
Să fim serioși, preaînțelepți tovarăși! Nu acestea sînt tradițiile poporului român! Este aberant să acceptăm că trivialitatea și nesimțirea pot fi admise ca semne ale adevăratelor obiceiuri populare românești.
Nu sînt purtătorul de cuvînt al unei cauze personale, pentru că adevăratul folclor și bunul simț nu-mi aparțin numai mie și altor cîțiva oameni. E o pată urîtă, nereprezentativă pentru comuna Borca, de aceea credem că organele de partid locale, organele de ordine și toți cetățenii de bună credință vor lua în sfîrșit o atitudine definitivă pentru ca, la Borca (fiindcă n-am mai întîlnit nicăieri în altă parte așa ceva), în numele tradițiilor populare cu adevărat românești, să nu mai fie tolerată agresivitatea necuviinței.

Aurel DUMITRAȘCU
Borca

NOTA RED.: Împărtășind punctul de vedere al colaboratorului nostru, atragem atenția forurilor culturale (și nu numai) că astfel de manifestări poluante – care nu au nimic comun cu spiritul înalt al frumoaselor noastre tradiții populare – proliferează de obicei în aceste zile, în preajma sărbătorilor de iarnă. Și nu numai la Borca.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2426
din 24 decembrie 1983

În Eminescu*

Am întîlnit cîndva un om care nu-și știa părinții adevărați. În schimb, știa pe de rost toate poeziile lui Eminescu și mi le spunea în lungi plimbări printr-un mare oraș. Ani în șir, în fiecare seară, omul acela nu adormea pînă nu recitea cîteva poezii de Eminescu. Eminescu îi salvase viața.
Nu forțez căutarea unei morale în această întîmplare. Dar viața și poezia lui Eminescu propun întotdeauna și o morală. Mă pot gîndi cîte vieți a salvat poezia lui Eminescu pînă acum! N-a inventat Limba Română, nici limba poeziei noastre, cum abuziv s-a spus, nici frumusețea ei, dar existența lui prin cuvînt a modificat esențial devenirea multora dintre noi. Puteam rămîne mai singuri și n-am rămas. L-am avut întotdeauna pe el. Știu toată viața lui cu noi, chiar și moartea noastră cu el. N-a putut fi al doilea, pentru că geniile sînt excluse oricăror catalogări. Și a rămas cel mai fericit dintre noi pentru că a înduplecat silnicia oricărui cuvînt.
În Eminescu locuim toți. Avem toate motivele să fim fericiți.

* În manuscris titlul original era „În Eminesia“

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2451
din 16 iunie 1984

Brateș ’86 la Tîrgu Mureș

Marți, 5 mai 1987, într-o zi de primăvară neverosimil de caldă, afișele invitau iubitorii de frumos din Tîrgu Mureș la vernisajul expoziției de pictură și grafică „Brateș ’86“, aparținînd unui grup de plasticieni din Piatra Neamț. Un vernisaj în deschiderea căruia criticul Cornel Moraru, redactorul șef al revistei amfitrioane ținea să menționeze: „Este cea mai bună expoziție găzduită de noi în ultimii ani. Sînt convins că nu fac mărturisiri de complezență, calitatea și originalitea lucrărilor expuse fiind semne ale personalității creatoare a invitaților noștri”.
La rîndul său, pictorul Radu Ceontea, rememorînd anii cînd el însuși era pictor nemțean, spunea că „prezența mea în redacția revistei Vatra este, într-un fel, motivul aducerii artiștilor nemțeni pe simezele de aici, dar meritul real revine indiscutabil lucrărilor lor”.
Am remarcat, la vernisaj, prezența cunoscutei poete Angela Marinescu, zăbovind îndelung asupra lucrărilor de grafică. Criticul Mihai Ioana, sosit tocmai de la Timișoara, ne spune că a venit special spre a-i cunoaște și asculta pe membrii „școlii de poezie de la Neamț (cu prilejul vernisajului a avut loc și o întîlnire a cenaclului revistei cu cîțiva tineri scriitori nemțeni), dar constată că se poate vorbi la fel de bine și de o „școală” de pictură și grafică a aceluiași ținut. Pe parcursul vernisajului, pictorul Constantin Filimon a destins asistența, prin crochiurile sale cu linia lor spontan-sarcastică.
În încheiere, ne permitem o succintă glosare pe marginea expoziției prin prisma colocviului artistic ad-hoc, desfășurat cu acest prilej la Tîrgu Mureș. La Mihai Agape sînt reținute cromatismul viu și pasajele tematice ambiguizate; Silvia Barbescu propune o reordonare a semnelor realității într-o tensiune plină de semnificații, în timp ce la Dumitru Bostan, mezinul reuniunii, se disting polemismul și aluzivitatea traseelor figurative; D. Bezem a atras din nou atenția prin candoarea și fragilitatea culorii; Dan Cepoi proiectează „căpițele“ într-un spațiu elementar, iar Doina Dașchievici aduce un univers în care jocul geometrizant al culorilor se prelungește într-o simbolistică lipsită de prețiozitate; C. Filimon se remarcă printr-un cromatism expansiv, iar la Dinu Huminiuc se poate vorbi de un ritual al detaliilor, împins spre vizionar; Mariana Papară impune un spațiu de solitudine echilibrat-poetizată, în timp ce Valentin Sava surprinde prin spațiile sale suspendate și „personajele“ pierdute în vaguri; pe D. Simionescu îl interesează profunzimea lăuntrică a privirii, la el (citez din Braque) „regula corectînd emoția“; selecția formelor se subordonează, în grafismul Victoriei Simionescu, unei ritmicități cromatice distincte; Vasile Spătaru uimește prin „aventurile“ sale grafice, iar Gh. Vadana prin meticulozitatea detaliilor, propunînd – în peisaje – o afectivitate de tip special.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2603
din 16 mai 1987

Hora de la Frumușica

Orice muzeu este o călătorie și o regăsire.
Muzeul de istorie din Piatra Neamț nu face excepție de la această evidență. În ceea ce privește muzeele, călătoriile nu pot începe de oriunde. Fiecare muzeu adăpostește o piesă în jurul căreia gravitează, ca să zicem așa, toate celelalte exponate. Am sentimentul că „Hora de la Frumușica” este capodopera Muzeului de istorie din Piatra Neamț, sau, în orice caz, piesa cea mai seducătoare. De aceea și încep călătoria aceasta plecînd de la ea.
Considerată drept unicat al artei neolitice de pe teritoriul acestei părți de lume, celebra piesă este confecționată dintr-o ceramică poroasă, specifică stilului Cucuteni A. de culoare cărămizie și reprezintă partea centrală a unui suport de vas compus din 6 corpuri umane, privite din spate, înclinate spre interior și înlănțuite într-o horă.
Piesa a fost descoperită în anul 1942 de o echipă de arheologi condusă de Constantin Mătasă (întemeietorul muzeului din Piatra Neamț, în 1934), în așezarea neolitică de la Frumușica, comuna Bodești, județul Neamț.
Figurinele sunt separate prin deschizături ovale, fiind lipite între ele la picioare, la mijloc și la umeri. De fapt, artistul cucutenian n-a modelat decît torsurile personajelor, evident feminine. Absența capetelor și brațelor, lipirea picioarelor și, deci, suprimarea oricărei linii de separație între ele sugerează admirabil pierderea individualității în timpul jocului, cufundarea în ritual.
Din numai cîteva linii, nerămînînd doar la nivelul unor reprezentări concrete și dovedind o rafinată forță de a sintetiza plastic, artistul din mileniul al IV-lea î.e.n. depășește meșteșugul și se apropie de vizionar.
Puterea de atracție a acestui ansamblu stă în perfecta ritmicitate pe care o sugerează înlănțuirea celor 6 statuete.
Distincția vine și din bicromia specifică primei perioade a culturii Cucuteni, albul și roșul, revitalizată de cele cîteva restaurări la care a fost supusă piesa.
Dincolo de toate precizările „tehniciste“ și de orice descriere, rămîn dialogul fascinant cu alte milenii, sentimentul că după ce privești îndelung „Hora de la Frumușica” știi mai bine cine ești, de unde vii, în ce crezi.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2656
din 21 mai 1988

Tezaurul de la Rădeni

Descoperirea unui tezaur ține deseori de miracol si probabil că munca de arheolog este fascinantă din această perspectivă. Se întîmplă însă uneori ca o piesă de mare valoare să nu treacă mai întîi prin mîinile arheologilor.
Un țăran își ară bucata de pămînt și plugul dă la iveală cîteva vase dintr-un metal strălucitor, neidentificat imediat. Vasele respective, deformate, ajung în muzeul unei școli. Un cercetător cunoscut se interesează de ele și constată că sînt din aur și că aparțin epocii bronzului. Incluse imediat în patrimoniul unui muzeu, devin un punct de atracție atît prin valoarea lor în sine cît și prin importanța științifică.
Prin simplificare, cam aceasta este povestea prezenței tezaurului de la Rădeni la Muzeul de istorie din Piatra Neamț.
Mai trebuie precizat că Virgil Mihăilescu-Bîrliba este cercetătorul care a constatat valoarea obiectelor din muzeul școlii din Rădeni, comuna Păstrăveni, județul Neamț, în septembrie 1977, la 17 ani de la descoperirea lor.
Cele trei cești (ulterior, alte două provenind de la Rădeni au fost „integrate“ de cercetători aceluiași tezaur), sînt lucrate din cîte o singură foiță de aur. Gîturile ceștilor sînt delimitate de umerii vaselor prin cîte un prag mai mult sau mai puțin accentuat iar torțile, trase din marginea vasului, sînt fixate prin nituri. Dintre cele trei cești, numai una prezintă pe torți un decor de romburi hașurate alternativ, celelalte fiind brăzdate de nervuri mediane. Cum tezaurul de la Rădeni constituie unica descoperire de acest fel de pe teritoriul României, s-au făcut analogii cu tezaure asemănătoare descoperite la Vălcitran (Bulgaria) în 1924 și Kryzovlin (URSS) în 1974, ceea ce a dus la înaintarea unor noi și interesante ipoteze privind unitatea culturală a tracilor de nord și gradul de civilizație la care ajunseseră spre sfirșitul mileniului al doilea î.e.n.
În felul acesta, aventura tezaurului continuă.
Povestea și prezența acestor vase de aur într-un muzeu rămîn, o dată în plus, o lecție despre necesitatea de a căuta mereu și de a propune noi valori.
În fond, istoria este cea care recuperează orice prezent și ne spune cele mai limpezi lucruri despre viitor.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2659
din 11 iunie 1988

Eminescu

Forța integratoare și recuperatoare a unei culturi constă în conștiința exemplarității ei.
Așa cum bine s-a spus, Eminescu este mai mult decît cel mai important poet al românilor, el este „conștiința noastră mai bună“.
În principiu, niciun cuvînt adăugat de ceilalți nu aureolează în plus o operă aureolată de însăși valoarea ei. Cu toate acestea, a omagia o valoare ține de firescul relațiilor pe care le implică și întreține întotdeauna cultura.
Se știe că nu există lecții despre Eminescu, după cum nu există lecții despre respirare.
Eminescu ține de firesc și toate generațiile care-l urmează au acest sentiment, însă firescul prezenței lui spirituale vine dintr-un singur motiv: opera lui recuperează și întregește continuitatea sufletească a românilor.
Numai așa se explică „valabilitatea“ rostirii sale poetice.
Da, să fii carte și să aduni plînsul și bucuria unei părți de lume.
Să nu fii o individualitate, ci înnobilarea unei limbi.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2660
din 18 iunie 1988

Spiritul tutelar

Din momentul în care scrie primul poem, poetul nu mai poate fi singur. Limba în care scrie îi suprimă brusc singurătatea. Marea de cuvinte se apropie de el și nu-i mai rămîne decît să aleagă valurile. Fiecare val care vine este un cuvînt. Și totul ține de îndrăzneala alegerii sale, de harul cu care va îmbina acele valuri — cuvinte pentru a (re) înfăptui o mare — poezie. Eminescu a dăruit limbii române și poporului român cea mai limpede mare pe care o putea dărui cineva. Și dacă limba română a răpit singurătatea poetului prin distincția pe care acesta i-a dat-o prin vers, noi cei care trăim în lumina spiritualității sale poetice am constatat de asemenea că nu mai putem fi singuri. Forța valorii constă în stabilitatea pe care o instituie într-o cultură. Se știe că o cultură în care nu există valori referențiale este o cultură măruntă, discutabilă, dacă nu chiar doar un simulacru de cultură. Vocea fiecărui artist român, s-a auzit întotdeauna și prin raportarea la Eminescu. Nu idolatrizîndu-l, pentru că nu idolatrizezi firescul, ci raportîndu-te la el prin orice nouă înfăptuire de frumusețe. EL, care era „îndrăzneț în numele ideii, sfios și blazat în numele său“ (Călinescu), a redimensionat cosmic sufletul românesc, recuperîndu-l și întregindu-l prin cuvînt. Nimic din ceea ce era etern și profund nu-i era străin. Întreaga sa operă copleșește prin familiaritatea cu care poetul intrase în concordanță cu vechimea și cu prezentul românesc.
Cînd ești tînăr, încerci să-ți închipui lumea fără cîte ceva, ai tendința firească de a o reinventa. Probabil că o vreme poți și să trăiești în constructivitatea unei asemenea atitudini. În ceea ce ne privește, tineri fiind, am rămas însă incapabili de a ne închipui un singur lucru: spațiul românesc fără Eminescu. Spirit-tutelar, el ne îndeamnă în fiecare zi să fim noi înșine.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2690
din 14 ianuarie 1989

Despre bun-simț

Bunul-simț, ca și talentul, nu se poate învăța. Îl ai sau nu-l ai. Dar dacă absența talentului nu caricaturizează în nici un fel un om, nu același lucru se poate spune despre absența bunului-simț. Această ultimă absență poate fi chiar agresivă, formele pe care le ia fiind dintre cele mai diverse și inimaginabile.
Se știe că omagierea valorilor poporului nostru este o chestiune de elementar patriotism. Anul acesta, an centenar Eminescu, a debutat cu numeroase întîlniri, colocvii și simpozioane dedicate poetului național. Am asistat la momente de-a dreptul emoționante. Simpla rostire a poeziei eminesciene umple cu bucurie și mîndrie sufletul oricărui român. Evocarea poetului mișcă pe oricine. Se întîmplă, însă, și lucruri inadmisibile. De exemplu, se anunță o întîlnire cu unul dintre poeții contemporani, care urmează să conferențieze despre Eminescu. Cum la casa de cultură din localitatea respectivă se prelungește concursul cu formațiile artistice participante, este solicitat spațiul bibliotecii. Dar, aici, replicile bibliotecarei sînt absolut stupefiante: „Eu nu am program decît pînă la ora 15″, „Și ce beneficiu am eu de pe urma unei asemenea acțiuni?”. Derutat sincer de agresivitatea necuviinței, am ieșit și am recitit… firma. Nu, nu intrasem într-un aprozar, ci în Biblioteca orășenească Tîrgu Neamț. Ce să mai spunem? Probabil că dacă Eminescu și toți aceia care au înfăptuit și apărat cultura națională ar fi lucrat numai între anumite ore („pînă la 15“, eventual), astăzi nu prea am ști cine sîntem și pe ce ne bazăm. Dacă toți bibliotecarii ar gîndi „acțiunile culturale“ doar ca pe o obligație de serviciu, ca pe un program de bifat, atunci toate aceste manifestări ar fi inutile și ratate din capul locului.
Un țăran în vîrstă îmi spunea într-o zi că atunci cînd a plecat pe front și-a pus în raniță și o carte cu poeziile lui Eminescu. Spunea că în felul acesta purta cu el o parte din sufletul românesc.

P. S. Cazul de mai sus nu este, din păcate, unicul. Un elev de clasa a IX-a ne-a oprit zilele acestea pentru a ne relata indignat că, în ultima oră de fizică, profesorul le-a vorbit în termeni de-a dreptul triviali despre Nichita Stănescu. Ce suficiență și ce vanități nemărturisite îl vor fi determinat pe acel profesor (!?) să agreseze astfel conștiința curata și constructivă a elevilor săi !?

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2694
din 11 februarie 1989

Nichita

Pe el cuvintele nu-l mai mulțumeau. Se certau toată ziua. Așa s-a gîndit Nichita să dea drumul necuvintelor în lume.
Noi, cu toții, ne-am speriat la început.
Și el s-a speriat: Ce-o să facem după sperietură.
Ne-am împăcat.
Noi cu el.
Cuvintele cu necuvintele.
Nu știu dacă a avut destul timp să se obișnuiască cu noi, cu mirarea noastră.
Eram fericiți cînd îl întîlneam.
Vorbea în versuri.
Spunea:
N-am fost supărat niciodată pe mere
că sînt mere, pe frunze că sînt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sînt păsări.
Unii îl întrebau: dar de ce ești supărat pe noi?
De ce trebuie să învățăm și necuvinte?
De ce ai dezîmblînzit îmblînzirea?
Răspundea: “Nu voi muri niciodată”.
Din cînd în cînd ne gîndim la singurătatea lui și la nesingurătatea poeziilor lui.
Era o legendă vie și a rămas așa.
Se împotmolea într-o bunătate în care și lăcrima.
Un rîsu’ plînsu’ cutreieră toate cărțile lui.
“M-or plînge limba românească
În totul de cuvânt al ei.”
A scris cîte un vers pentru fiecare sentiment, pentru fiecare vis.
Toată literatura lui are și un profund sens moral.
Altfel nici nu ar fi ceea ce este.
M-am gîndit întotdeauna că avem poeții pe care-i merităm. Și că poporul acesta merita un poet ca Nichita.
Ne-am obișnuit să știm că se născuse pe 31 martie. O zi care ne face semn din calendarul fericit al literaturii române.
Ziua lui Nichita Stănescu.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2701
din 1 aprilie 1989

O instanță morală

Orice admirație implică un exces și orice recunoaștere se împlinește prin opinii cît mai diverse.
Este foarte greu să scrii despre Eminescu. Ce să scrii în plus? Orice text în marginea operei lui este, într-un fel, o trădare.
Mulțimea studiilor și articolelor apărute în ultimul timp nu e doar semnul omagierii firești, ci și confirmarea, o dată în plus, a unei pluralități semantice fără egal în literatura noastră.
Eforturile de a-l „prinde” pe „poetul nepereche“ nu-s oarecare. Și nu pentru că ar fi dincolo de înțelegere sau că noi am fi incapabili să intrăm în concordanță cu profunzimea sa. Este evident că versul său rezonează în oricine, însă de fiecare dată altfel.
Am subliniat și altădată că Eminescu este în primul rînd o instanță morală.
El a ordonat cultura română prin evidența valorii. În același timp, prinși de „vraja operei”, ne-am obișnuit să argumentăm savant că viața poetului nu contează sau că, în orice caz, ne este indiferentă.
Uităm că în spatele unei capodopere sînt zile și nopți de lectură și meditație. Se pune aproape totul în seama talentului, de parcă talentul ar fi o comoditate pe care unii o primesc la naștere.
Fiecare existență are nestematele ei, dar împlinire nu înseamnă contemplare. Marile valori dovedesc la tot pasul că nimic nu este deseori mai revoltător decît lenea.
Poetul ,,nu are viață personală“, într-adevăr, cum spunea Nichita. Spirit autarhic, el pare a trăi doar în limbaj. De fapt, limitele spectaculare ale poetului pot fi detectate numai în limbajul poetic. Restul e anecdotă.
Slavici, vorbind despre Eminescu omul, nota: ,,Cînd se așeza la masa de lucru fie că scria, fie că citea, nu mînca zile întregi și petrecea nopțile în nedormire“.
Nimic spectaculos în aceste cuvinte.
E vorba doar de viața unui poet.
Un poet care poartă, într-un fel, numele fiecăruia dintre noi.
Cînd cititorul se retrage în textul eminescian, toate legăturile cu firescul românesc închipuie deja un cosmos, o ordonare afectivă.
Nu poți iubi o valoare dacă nu știi s-o respecți în primul rînd.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2711
din 10 iunie 1989

Re-privirea unui topos

O expoziție Horia Bernea, în premieră la Piatra Neamț, este un eveniment, chiar dacă experiențele picturale care forțează limitele își apropie mai greu privitorii. De fapt, Bernea nu experimentează, ci așează. El face dintr-un motiv încărcat de o anumită simbolistică tradițională un cîmp tensional pe care încearcă să-l permanentizeze, să-l impună privirii. Reface în fond calea oricărui artist care iese din rînd: impune un topos depășind obscuritatea prin reveniri ce instaurează claritatea. Pornind de la o stabilitate cardinală, o „încrucișare“ (cupola), el depopulează o structură inițială pentru a o umple cu o materie în fierbere. Ca atitudine față de motiv, amintește de Gustav Klimt, care picta mai întîi modelul nud și apoi îl îmbrăca. Reluarea aceluiași motiv din perspective cromatice diferite instituie treptat o lume. Și cum orice lume înseamnă plasare într-o anumită cosmicitate, motivul acesta absolutizează, prin repetare, o devenire, o devenire materială, firește.
E o pictură care respinge orice asceză a formelor. Devălmășia coloristică, tensionată, este ordonată de o cvadratură interioară, fiecare pînză fiind o revărsare și avînd o autonomie proprie. Probabil că de aici vine șocul artei lui Bernea, de la această tensiune interioară care numai în aparență își stăpînește limitele. Dincolo de tratarea figurativă, curcubeele de culori irump în mai multe straturi, configurînd un univers etajat care se absoarbe în sine. Gustul pentru ordonarea geometrică este semnul unei inițieri entropice, al unei chemări a firescului. În acest sens, Bernea propune o reîntoarcere, o re-privire.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2716
din 15 iulie 1989

Centenar Veronica Micle

O omagiem pentru că a fost iubita lui Eminescu.
L-a auzit vorbind, l-a atins, l-a căutat și l-a așteptat, a primit scrisori de la El, și-a permis să-i scrie poezii.
Lui, care știa totul despre poezie.
Nu mi-o pot închipui decît frumoasă și fericită.
Și cred că a ales Neamțul pentru zilele ei din urmă fiindcă acest spațiu este tot timpul de partea emoției.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2720
din 12 august 1989

Învățătoarea

Un copil care merge în prima zi de școală este o lumină în care întrebările nu mai au răbdare. Această primă zi rămîne în sufletul fiecăruia nu atît ca început al unei deveniri, cît mai ales ca miracol de neuitat al unei întîlniri. Întîlnirea cu învățătoarea. Puțin după aceea, toate relațiile cu mămicile și tăticii o au drept principiu coordonator pe „tovarășa“. Singurele opinii care contează în mod real par a fi doar ale dumneaei. De ce? Pentru că, după mămici și tătici, învățătoarea este primul om mare cu care stai în mod serios și necesar de vorbă. Poți să urmezi orice școli, poți să întîlnești nenumărați oameni deosebiți; nicio întîlnire nu rămîne atît de profund memorabilă în plan afectiv ca aceea din prima zi de școală.
Să fii o viață întreagă atentă la siguranța primelor linii care vor să instituie o ordine, să o iei mereu de la capăt cu a, cu b și cu toate capcanele alfabetului, să-i împaci pe toți și să-l înțelegi pe fiecare în parte, să le apropii tainele raționamentelor matematice, să te joci cu acești copii, să le dai tonul și să cînți cu ei, să cînți cît mai mult. N-are cum să fie simplu. Ca o recompensă, ceva din seninătatea elevilor trece și rămîne mereu în privirile dascălilor.
Învățătoarea mea? A rămas întotdeauna foarte frumoasă, ca toate învățătoarele. De o exemplaritate morală fără cusur, a rămas între oamenii satului ca un simbol al discreției și profesionalismului. Un om pe lîngă care nu poți trece fără să te înclini. Apoi, iată, mirarea că a împlinit un număr de ani și că nu va mai pleca în fiecare dimineață spre școală. Eu unul, însă, nu-mi pot închipui că la școala de la Sabasa va suna clopoțelul și că învățătoarea Ana Aurica nu va fi între copii.
Omagiind-o din acest colț de pagină, o aștept cu emoție să intre în clasă și să începem lecția.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2725
din 16 septembrie 1989

Renaşterea naţională

Nu credeam să mai fim fericiți vreodată, dar ieri, 22 Decembrie 1989, poporul român a îngenuncheat mizeria morală, minciuna, amenințarea şi teroarea la care era supus de cel mai ticălos regim din întreaga istorie a României. Suntem liberi, oameni buni, după ce ani în şir am fost hăituiți, umiliți, înfometați, îmbolnăviți şi marginalizați de aroganța şi incultura unor presupuşi lideri. Aproape că dezbinaseră ființa națională şi ne-am temut deseori că suntem pentru totdeauna pierduți. Ne-au închis în teroare cei mai frumoşi ani, ne-au tratat ca pe nişte slugi, ca pe nişte handicapați mintali, când singurii şi adevărații handicapați se dovedeau a fi doar ei. Vorbeau în numele poporului şi inventaseră, culmea, o nouă epocă, pe care copiii noştri înfometați trebuiau s-o studieze în cărțile de istorie mutilate. O demagogie incalificabilă se strecurase în aproape toate sectoarele vieții publice. Ani în şir n-am putut fi europeni decât prin vise şi lecturi. Valorile nu contau, bunul-simț nu conta şi aproape fiecare cetățean onest al țării era considerat vinovat. Şi pentru ce? Pentru că odiosul tiran considera sfânta noastră țară o feudă personală.
Oameni buni, trăim prima zi a renaşterii naționale. Renaştere înseamnă împlinire întru demnitate, spirit şi solidaritate. E cea mai frumoasă zi din viața noastră. Am crezut cu toții în ea, pentru că nicio dictatură nu putea fi veşnică. Acum, procesul este ireversibil! Suntem din nou împreună. Şi Dumnezeu este cu noi! Bucurați-vă, oameni buni, bucurați-vă! Şi să ne apucăm de treabă, cu calm şi responsabilitate. Avem foarte multe de făcut. Cel mai greu, în istorie, este să schimbi o mentalitate. De azi înainte, trebuie pur şi simplu să reînvățăm demnitatea cu toții, să clădim totul pe respect şi cinste. Este singura atitudine care poate menține o stabilitate constructivă.
Reconstrucția trebuie să înceapă de la conştiința propriei noastre demnități. Să respectăm omul şi conştiința lui, să respectăm şi să şi apărăm instituțiile cu adevărat democratice, încrederea dintre noi!
Probabil că nu ne putem înfrâna un anume patetism în aceste ore fierbinți de iluminare, dar acest prim ziar liber din Neamț, după atâta amar de vreme, este scris cu lacrimă şi cu bucurie.
Lacrimă pentru toți cei care au pierit în aceste zile pentru libertate. Orice om îşi duce cu el morții şi putem uita multe, dar nu pe cei secerați de gloanțele tiranului la Timişoara, Bucureşti şi Sibiu. Să ne închinăm şi să-i cinstim ca pe eroi ai neamului! Ei sunt poporul român. Istoria noastră adevărată se întregeşte cu sângele jertfei lor.
Oameni buni, această bucurie a renaşterii nu ne-o mai spunem în şoaptă. Şi avem tot dreptul să fim fericiți peste măsură că am trăit această zi. Este Ziua Poporului Român şi a viitorului său în libertate.

Publicat în „Ceahlăul“, an I, nr. I,
22-23 decembrie 1989

Crăciunul tuturor românilor

Sîntem în Ziua Nașterii Domnului Iisus Hristos, cea mai poetică dintre sărbătorile noastre, cu vechi și mereu tulburătoare datini, o sărbătoare a reculegerii și împăcării, a iubirii și purificării. Dumnezeu se înfățișează oamenilor sub chipul unui prunc din peștera Betleemului vestind aurora soarelui dreptății. Clopotele bat sfîrșitul tiraniei și începutul Luminii. În biserici, oamenii îngenunchează și-i mulțumesc lui Dumnezeu, umplînd altarele cu lumînări aprinse pentru cei care mai văd lumina numai prin ochii noștri și ai neuitării noastre. Morții acestor zile sînt frații noștri eterni. Acest Crăciun însîngerat a devenit o Sărbătoare a redeșteptării naționale. Ani în șir, staliniștii și descreierații unei dogme oripilante ne-au interzis să scriem numele lui Iisus și numele Crăciunului, pentru că în calendare aveau loc numai sărbătorile lor ordonate și ordinare, scălîmbăielile imposturii, gîngăvelile festiviste și murdare de atîta infantilism. Făcuseră din biserică un loc rău famat, treceau în dosare pînă și aprinderea unei lumânări la mormintele părinților. O eră a ticăloșiei abjecte, a fascismului botezat altfel. Pe vremea lui Ștefan, a fi intelectual însemna a construi biserici. Și Ștefan a construit biserici pentru reculegerea și lacrimile românilor. Faraonul „epocii de aur” demola bisericile pentru a înălța cazemate.
Nu pot să nu amintesc aici că prima carte din istoria literaturii române este un Liturghier tipărit de călugărul Macarie, că întîiul sistem de învățămînt de durată la români a fost învățămîntul oral prin predici în biserici, că prima școală românească atestată de documente a fost cea de la Biserica Schei din Brașov, că Eminescu scria în „Timpul“ din 10 octombrie 1881 că „Biserica au creat limba literară, au sfințit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat”, că se scrie român pentru prima dată în Palia de la Orăștie. Simion Mehedinți spunea că „Iisus a fost cel mai mare educator al omenirii” și că „a se atinge cineva de Biserica noastră ar însemna să ucidă însăși ființa noastră sufletească înfiripată de atâtea sute de ani împreună cu limba și neamul, prin toate împrejurările fericite și nefericite de care poporul nostru a avut parte pe acest pămînt.“ Și am avut negrul noroc de a veni un cizmar în fruntea țării, care să uite unde a fost botezat și care ne bolborosea stupid, cu gesticulația lui Hitler, „învățătura” paranoiei sale.
Nu poți să fii om deplin fără să fii creștin, pentru că a respecta Biserica înseamnă a respecta credința părinților și strămoșilor, mormintele martirilor neamului. Cînd tînărul bogat i-a cerut lui Iisus legea pe scurt, Iisus i-a spus: „Iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot cugetul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Nașterea lui Iisus este nașterea noastră a tuturor. Să aprindem, mai întîi, lumînări pentru frații noștri uciși de canaliile tiranului și să ne rugăm pentru izbînda deplină!
„Sculați, voi, Români plugari
Florile dalbe!
Că pe cer s-a arătat
Florile dalbe!
Un luceafăr luminat
Florile dalbe!
Inima să întărească
Florile dalbe!
Oamenii să-i înfrățească
Florile dalbe!”

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 2,
25 decembrie 1989

Domnul Uncu

Se aflase că trei ziariști de la ,,România liberă“ fuseseră arestați fiindcă încercaseră să tipărească manifeste împotriva cățelei de Ceaușescu.
Presa din întreaga lume a cerut eliberarea lor. Firește, ei au continuat să fie „ascunși” de organele de represiune.
În această primăvară, la Biblioteca județeană din Piatra Neamț, a apărut Anton Uncu. Unul dintre cei trei. Domiciliat forțat. Supravegheat permanent de securitate.
L-am căutat din prima zi în care am aflat.
În fiecare dimineață, ostentativ, ignorînd paza la care era supus, am trecut și l-am salutat.
Ieșeam în fața bibliotecii pentru ca imperiul microfoanelor să spumege de furie.
Prin domnul Uncu, țineam legătura cu scriitorul și prietenul Octavian Paler, alt protestatar de mare caracter.
Anton Uncu a fost, în aceste ultime luni, între prietenii cei mai apropiați ai cîtorva poeți din Neamț.
Acum e din nou la „România liberă“.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 3
din 27 decembrie 1989

De ce sunt împotriva „adaptabililor“

Nu pot admite ideea că omul se poate adapta la orice. Aș spune chiar că îmi repugnă toți cei prea ușor adaptabili, fiindcă, de la un punct, ușurința respectivă trădează lipsă de personalitate. În sistemele totalitare, adaptabilitatea este aproape sinonimă cu libera consimțire la condiția de slugă. În același timp, dacă nu te adaptezi, riști să fii marginalizat, suspectat, ba chiar suprimat. Cum nu există neînfricați deplini, nu poți anatemiza un om pentru că i-i teamă. Aș spune chiar că tot ceea ce catalogăm drept curaj nu-i decât o disperare care nu-și mai poate stăpâni limitele. Bancurile nu puteau salva o națiune de la distrugere și Emil Cioran avea perfectă dreptate atunci când spunea, în Schimbarea la față a României, că mult lăudata disponibilitate a românilor de a face haz din orice nu e o calitate. Cel puțin în linia devenirii istorice. Pentru un poet însă, trebuie spus, este mai simplu să fie în opoziție, inclusiv sau mai ales într-o tiranie. Regimul nu avea nevoie de eroi de carton și numai așa se explică de ce Dinescu și ceilalți n-au fost maltratați și fizic. Pe poet, în asemenea situații, îl apără tocmai notorietatea. A fi în opoziție, vreau să spun, nu era în condițiile anului trecut atât un act de curaj, cât de normalitate. Îmi aminteam mereu și cuvintele filosofului francez Jankelevitch: „Nu este suficient doar să scrii și să lipești manifeste, să scoți mici ziare clandestine, să conspiri cu tinerii camarazi pentru a avea dreptul la numele de erou.”
De ce spun toate aceste lucruri? Pentru că sunt sincer nemulțumit de aspectele caricaturale pe care le iau ifosele de eroi ale unora dintre tăcuții dinaintea zilei de 21 decembrie. Să ne fie foarte clar: eroi sunt numai cei morți. Nu există eroi vii, există doar oameni deosebiți care au avut norocul să rămână vii. La Piatra Neamț nu a fost nimeni împușcat în zilele revoluției. Probabil că unora dintre cei care nu au intrat înainte de 22 decembrie în fostul sediu al partidului de aici li s-a părut că sunt eroi cînd au făcut-o pentru prima oară. Oratorii de circumstanță au fost pe punctul de a preface victoria de la București în… circ județean. Personal, nu voi vorbi de „fripturiști“ și ariviști, pentru că nu se poate vorbi „la grămadă” despre oameni, ci doar de adaptabili și inadaptabili. Sunt, deci, împotriva adaptabililor și mai ales împotriva celor prea ușor adaptabili. Înainte, existau destui care, deși (poate) nu erau de acord cu regimul lui Pingelică, trăiau într-o perfectă armonie cu el. Aceștia mi se par cei mai periculoși în noul context. Pentru că se pot „lipi“ la ORICE. Se spune în mod repetat că singurele criterii valabile în noile organisme trebuie să fie cinstea și competența. În niciun caz una fără cealaltă. Un profesionalism nedublat de caracter se poate preface într-o lipsă de scrupule absolut distructivă.
În același timp, cinstea nu e suficientă pentru a rezolva problemele. Am întâlnit în aceste zile mulți oameni care confundă dreptul de a fi aleși în funcții cu pretenția de a se erija în monumente de competență. Sigur că există și intelectuali incompetenți, dar refuz să cred că un grup de muncitori poate conduce o întreprindere. E bine să nu formulăm altfel năravul lui Pingelică al nostru – care, știți bine, se pricepea la toate. O zi serioasă de muncă face mai mult decât toate vorbele de paradă. De asta: fiecare cu vocația lui.
Oricum, democrația nu este o vocație. De asta nu-i prefer pe adaptabili, pe cei care se pricep brusc la orice, care pot face orice, care pot trăi (mai bine, cred ei!) descurcându-se.
Bunul-simț nu se învață, e ca talentul: îl ai sau nu-l ai.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 8,
9 ianuarie 1990

Mulțumim, „Europa liberă”

Ce titlu? Un titlu normal, într-adevăr normal, dintr-o țară normală, un titlu care îi mai poate mira acum pe strigoi. După ce ne luaseră inclusiv dreptul de a ști pe ce lume mai trăim, nu ne mai rămăsese decât „Europa liberă”. Televizorul devenise cei mai degradat mobilier din casele noastre, iar radioul nu ne da decât informații mistificate și ideologizate. Mă refer la programele autohtone. Și cum să trăiești dezinformat într-un sfârșit de secol informațional? De aceea trebuie să mulțumim acestui post de radio liber (adică „reacționar”, cum spuneau cântătorii regimului pierdut!), care ne-a spus ani în șir ce se mai întâmplă în România. E bine să precizăm o dată în plus că „Europa liberă” nu ataca poporul român, țara aceasta, ci un sistem politic falimentar, condus de o familie de troglodiți. Se pare că partidul comunist nu suporta să fie contestat, ca toate partidele falimentare, de altfel. În 40 de ani de domnie, acest partid avea o legitimitate istorică absolut îndoielnică, din moment ce aproape întreg poporul îl detesta. Oamenii gândesc așa: „Nu mă interesează dacă e socialism sau capitalism, singurul lucru important este să trăim omenește. Pentru că trăim O SINGURĂ DATĂ.”
Da, mulțumim, „Europa liberă”, pentru că ne-ai ajutat să rămânem în Europa!

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 9,
11 ianuarie 1990

Trei timpi

Primul timp. Când René Char împlinea 80 de ani (vara lui 1987), președintele republicii, François Mitterrand, lua un elicopter și se ducea până la Vancluse, la l’Isle-sur-Sorgue, pentru a-i strînge mîna celui mai important poet francez în viață.
Al doilea timp. 15 iunie 1989 – O sută de ani de la moartea celui mai important poet al românilor. „Scînteia“ din acea zi îl prezintă pe Ceaușescu (pe prima pagină, firește), în cîteva fotografii imense, în niște lanuri de grîu de prin Teleorman. Un congres (!) Eminescu trimite în aceeași zi o telegramă de plecăciuni… lui ceaușescu. Deci nerușinarea ca instituție de stat. Noi nu vom prinde bicentenarul.
Ultimul timp. 5 ianuarie 1990. Sunt 140 de ani de la nașterea lui Eminescu în acest prim an liber. Limba română respiră prin steaua lui.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 11,
16 ianuarie 1990

Viața din note și dosare

Știți că erați suspectați și urmăriți? Știți că la diverse niveluri se primeau note și dosare despre ce faceți, ce spuneți, cu cine umblați? Știți că totul era posibil și că oricând puteați fi „ascunși“, că protestele dumneavoastră îi implicau și pe cei apropiați? Ca să vă convingeți o dată în plus că nu era altfel, vă punem la dispoziție câteva mostre despre viața din dosare.

„1/JN NOTA. Din datele ce le deținem asupra numitei Bârzescu Nina, fiica lui Neculai și Vera (…), profesoară de matematică la școala generală de 10 ani Războieni și Oanțu, membră de partid, rezultă că are manifestări ostile la adresa orânduirii socialiste din țara noastră. De asemenea, sus-numita obișnuiește să audieze și colporteze în mod tendențios știrile transmise la unele posturi de radio reacționare din Occident, despre situația social-politică și economică din țara noastră.” (datat: 10.04.1987)

„rd. 0281/1955 NOTA. În legătură cu ALEXIU DELIA-MAGDALENA-BRÂNDUȘA (…), profesor de limba germană la Școala generală nr. 2 Roman, membră a PCR, domiciliată în Roman, vă informăm: De mai mulți ani, ALEXIU DELIA întreține relații de corespondență cu persoane particulare din Franța, RFG, Elveția și RDG, fără a fi informat despre acest lucru conducerea școlii ori Inspectoratul Școlar Neamț. De asemenea, s-a mai stabilit că audiază frecvent la domiciliu, chiar și în prezența unor vizitatori, posturi de radio străine, făcând în astfel de situații și, sub incidența acestora, comentarii tendențioase cu privire la situația economică din țara noastră, «calitatea învățământului», «condiția» intelectualului etc.“ (datată: 18.05.1989)

„1/SV NOTA. DUMITRAȘCU AUREL, în vârstă de 34 de ani, muzeograf la complexul muzeal Piatra Neamț, creator de literatură (poet), membru de partid, continuă să facă afirmații ostile la adresa orânduirii noastre socialiste în discuțiile ce le poartă cu unele din cunoștințele și prietenii săi. Intenționează ca prin intermediul unor cunoscuți din București să trimită în străinătate un mesaj de solidaritate cu acțiunile protestatare a (sic!) unui grup de oameni de artă din România elogiați de „Europa liberă”. El, personal, se consideră protestatar, intenționând să nu mai desfășoare niciun fel de activitate pe linie de partid, să nu mai participe la ședințe, pentru a fi exclus, iar în situația când situația (sic!) politică din țara noastră se va schimba – după modelul țărilor vecine – el să nu fie găsit în situația de comunist.
Audiază emisiunile posturilor de radio reacționare la locuința lui ADRIAN ALUI GHEORGHE, în vârstă de 31 ani, profesor la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei din Piatra Neamț, creator de literatură (poet), membru de partid, cu care face comentarii dușmănoase la adresa politicii interne și externe a partidului nostru. În afirmațiile sale ostile statului nostru și în preocupările lui protestatare este susținut de Adrian Alui Gheorghe și de BURUIANĂ VIOREL, în vîrstă de 37 ani, profesor la Școala generală nr. 7 Piatra Neamț, creator de literatură, membru de partid.

Dumitrașcu Aurel intenționează să-l sfătuiască pe fratele său, DUMITRAȘCU IOAN – inginer, director la U.F.E.T. Poiana Teiului, membru de partid, să se dezică de el pentru a nu avea neplăceri în serviciu pentru preocupările sale protestatare.” (nedatată)

Dincolo de formulările absolut hazos-infantile ale acestor „îngeri-păzitori de oameni” nu se ascund decât abuzuri și ghearele represiunii bine plătite. Vom reveni.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 11,
16 ianuarie 1990

O luăm de la capăt?

Diplomația este o formă civilizată de a nu spune în întregime adevărul. Prin urmare, mai ales acum, toate motivele să fim împotriva diplomației. Buna-intenție este greu de controlat. Te poți trezi peste noapte că alți lupi schimbă cojoacele. Cum revoluția din decembrie (care, firește, continuă) a fost pregătită, izbucnind dintr-o nevoie generală de demnitate, oamenii vor să li se spună deschis adevărul, indiferent de chestiunea în cauză. Sunt sătui de discursuri, de cuvinte frumoase în care nu găseau o viață mai curată. Este absolut firească, deci, neîncrederea lor în cuvinte. Din același motiv, probabil, nici ziarul acesta nu-i pe gustul tuturor. E prea… teoretic și viața este în altă parte. Sper însă că acuza respectivă nu pune în celălalt talger setea de anecdotic, de cancanuri, de senzațional ieftin. Insistența cu care unii cer nume nu dovedește decât o mentalitate de pârleaz, întrucât problemele reale ale României nu pot fi reduse la satisfacții și răfuieli strict personale. Adevărul este unul singur, nu pe secțiuni. A demasca nu înseamnă a te răfui cu cineva, ci a constata în mod public o stare de lucruri.
Înainte, abuzul de toate nuanțele devenise un soi de instituție de stat. Se abuza la nenumărate niveluri și întotdeauna de sus în jos. Vai de acela care era dedesubt! Da, dar aproape toți tăceau. Acum, toți au devenit excesiv de vorbăreți. „Să fie schimbat X!” „Jos cu cutare!” Și muncitorii și directorii tăceau înainte. Acum, o jumătate din tăcuți contestă cealaltă jumătate a tăcuților. Mulți dintre ei sunt excelenți profesioniști, n-au abuzat, nu au fost ticăloși cu oamenii. Au o singură vină: schimbarea din 22 decembrie i-a prins în funcții de conducere. Este stupid să facem un imperiu de Cațavenci, adică să schimbăm pe toată lumea numai de dragul schimbării. „Da, dar directorul X era prieten cu Y de la județ!“ Există oare un barometru care să spună cu exactitate dacă erau într-adevăr prieteni? Și dacă noi, cei care contestăm, eram în locul directorului X, ce-am fi făcut când veneau „cei de la partid“? Nu mi se pare corect să facem pe eroii la modul acesta. Am putea fi mai serioși, pentru că toți am fost vinovați. Și chiar dacă unii dintre noi am avut probleme cu securitatea, acest fapt nu ne aureolează cu absolut nimic. Ce era anormal în a avea necazuri într-un stat ce se baza pe represiune?
Vinovații trebuie demascați, dar să nu credem că numai asta avem de făcut acum, zi de zi.
Riscăm să le semnalăm celor care ne „protejau”.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 13,
20 ianuarie 1990

Crocodilii, demnitatea și uleiul

Într-una din zilele trecute, pe stradă, am auzit întâmplător un domn cam de 60 de ani, spunându-i cuiva că era mai bine înainte fiindcă avea uleiul la cartelă și și-l putea lua, în timp ce acum „uite, ce harababură e!“ M-am oprit și l-am privit consternat. Era un domn bine îmbrăcat, cu pas de familist, care (vai!) știe bine ce spune și face, foarte ferm în tonul cu care pronunța cuvintele. Afirmația aceea mi s-a părut de-a dreptul absurdă în infantilismul ei. Cum de este posibil, m-am întrebat, ca un om în toată firea să facă o afirmație atât de imbecilă, care să reducă noblețea unei revoluții la o sticlă de ulei? De ce o mai fi trăind pe lumea asta? Doar ca să mănânce? Bine, dar asta știe să facă și porcul. Cum să fiu tolerant cu asemenea mentalități! Cum să tolerăm ciuma în care trăiam înainte de 22 Decembrie, degradarea sufocantă a ființei naționale nu i-a spus nimic! Uleiul! Halal! Dacă s-a făcut revoluția doar pentru ulei, atunci nu merita să fie făcută! Deși au trecut câteva zile de când am auzit acele vorbe, nu reușesc să mi le scot din gând. Sunt între cele mai murdare din câte am auzit în noul context. Aș vrea să adaug că nu e singurul bătrân de a cărui „înțelepciune” am toate motivele să mă îndoiesc. Gândindu-se numai la mâncare, mulți dintre ei au devenit crocodili. Și crocodilii n-au conștiință. Crocodililor le convenea putoarea tiraniei. Pentru ei, tirania era comoară. Cum să acceptăm așa ceva? Îmi pare rău că trebuie să o spunem, dar unii dintre bătrânii noștri au trăit degeaba și e păcat că au fost și au rămas orbi. Ar trebui să-i învețe tinerii demnitatea? Eu cred că nu mai e nimic de făcut în acest sens. De aceea mizez pe o lume hotărâtă de tineri. O lume făcută cu puterea și entuziasmul lor. Fără sfaturi ce se bulucesc în față pe cântata „experiență de viață”. În niciun caz pentru ulei.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 16,
27 ianuarie 1990

Mentalitatea, bat-o vina!

În istoria omenirii, indiferent de secol și structuri sociale, a existat permanent o luptă între vechi și nou, între „tineri și bătrâni“. Însăși ideea de devenire umană implică un asemenea raport. Probabil că, în această luptă, adevărul e întotdeauna la mijloc, dar este de domeniul evidenței că o nouă lume nu se poate institui decât cu o nouă mentalitate. Se naște întrebarea: cum poți avea acces la o nouă mentalitate, când, se știe, cel mai greu este să schimbi o… mentalitate?
Realitatea dovedește că nu oricine are disponibilități pentru acest sens. O nouă mentalitate înseamnă nu doar mobilitate intelectuală, deschidere, ci și acumulare morală. Dacă în linie profesională, cel mai des, maturii știu mai mult, în linie morală lucrurile nu stau la fel. De ce? Pentru că tinerii n-au avut timp să fie pătați. Acesta e primul lor avantaj într-un context nou. Când te înalți pe curățenie sufletească, poți spera că ești pe calea cea bună. În același timp, sunt foarte mulți „bătrâni“ care dovedesc o curățenie sufletească și o tinerețe dezarmante. Ceea ce-i dezavantajează acum e faptul ca exemplele rele și care au devenit publice în ultimul timp sunt recrutate, într-un procent copleșitor, dintre oameni trecuți prin viață. Cazurile de abuz, de corupție, de genocid chiar, îi au ca prim-soliști pe oameni ieșiți demult din tinerețe. Firește, nu e deloc onorant pentru vechea gardă, dar asta este situația. Așa se explică, în linie psihologică, impulsul nevoii de schimbări la toate nivelurile, impuls care menține deocamdată o anumită instabilitate. Dacă am face o radiografie procentuală a noilor conduceri, de exemplu, pentru a vedea în ce măsură sunt promovați tinerii – autorii Revoluției! –, am constata cu surprindere că balanța nu înclină în favoarea lor. Un paradox? Nu, e vorba de mentalități. Beneficiarii noilor schimbări sunt tot cei care în niciun caz n-ar fi ieșit în decembrie în primul rând în stradă. Am constatat că a observa în mod public astfel de lucruri e pentru unii o vinovăție. Încă se mai crede că anumite lucruri nu trebuie spuse. Ne pare rău, le vom spune în continuare. Scrisesem într-un număr trecut despre „unii crocodili”. Necitind corect sau trecând ușor (poate din neștiință) peste adjectivul nehotărât, unii (din nou) au citit „toți oamenii”, ceea ce este incorect și abuziv.
Deh, mentalități.
Și încă un lucru: între timp am mai întâlnit câțiva… crocodili.
Dar cui îi mai este frică de crocodili?

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 18,
1 februarie 1990

Singurătatea luminii

Fotografie înseamnă izolare. Ochiul decupează o imagine și o impune cu ajutorul obiectivului și al camerei obscure. Un timp fixat, descompus prin re-memorare, încearcă să nu se piardă. Nicio altă artă nu omagiază mai profund singurătatea. Și nu pentru că fiecare privește singur, ci pentru că fiecare își amintește singur. Aproape aș spune că arta fotografică este arta nostalgiei. Un timp pierdut, un tărîm neatins, o muțenie dispersată. Există întotdeauna o diferență între fotografiile familiale, sociale sau politice și fotografiile care explorează anumite posibilități tehnice. Sartre spunea cîndva că fotografiile dintr-un ziar pot foarte bine să nu-i spună nimic, adică le privește fără să-l implice. Nu era vorba de inaderență la cotidian în aceste cuvinte, ci de faptul că unele imagini, tocmai prin caducitatea clipei imortalizate, pot institui o absență. Fotografia încearcă întotdeauna să recupereze lumina pierdută. Cristalizînd într-o imagine, lumina animează. În acest sens, ochiul se obișnuiește cu o dezvăluire. Dar fotografiile nu impun imagini „vii”, ci rememorează. Pictorii ne învață că liniile vorbesc, în timp ce artiștii fotografi par a ne spune că lumina este mereu în serviciul nostalgiei. Imagini purificate și imagini document. De o parte, deci, obiectele, de cealaltă parte sentimentele. Artistul fotograf spune: „Eu am văzut toate luminile. Lumina este întotdeauna nouă.” Îl putem crede. Porțile pe care le deschidem în timp nu se mai închid. Ce paradox, totuși: artistul dialoghează continuu cu realitatea și cu toate acestea, „decupajul” său impune o izolare. Fotografiile conciliază cu tot ceea ce trece. Ne împacă. Un limbaj direct din care privirea ține loc de cuvânt. O oglindă care se plimbă prin zbaterile lumii. Imagini inverse, colaje, distorsiuni. Ordine, puritate, echilibru. Sau nu. De fiecare dată, însă, declicul este un coup de foudre al privirii dintîi. Să primești realitatea prin obiectiv, s-o selectezi, să elimini naturalismul în favoarea căutării grafice. Să marchezi. Și dacă te întrebi cine ești, de unde vii și unde te duci, să te întorci (și) la fotografie.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 45,
10 martie 1990

Între Prut și Nistru

„Nu scrie reportaje despre țările în care ai stat; nu scrie deloc reportaje, tu nu ești ziarist, tu ești poet.” E unul din sfaturile pe care scriitorul sîrb exilat Danilo Kis le dă scriitorilor tineri. Un sfat perfect îndreptățit. În viața scrisului unui poet, însă, există și excepții. De exemplu, acum, nu poți merge în Basarabia ca simplu turist. De ce? Pentru că, pe cît sunt de atenți moldovenii la ce se întîmplă dincoace de Prut, tot pe atît sîntem și noi la mersul istoriei la ei. Ne leagă prea multe răni pentru a ne putea întîlni ca locuitori din țări diferite. În acest sens, dorința de drum în Basarabia există în fiecare dintre noi. Șansa de a putea însoți într-un turneu un ansamblu folcloric – „Brădulețul”, al Casei de Cultură din Piatra Neamț mi s-a părut din capul locului un privilegiu, după ce ani în șir am fost obstrucționat să ies peste graniță. Parcă-l aud pe doctorul în filologie Luca Pițu, autorul celebrelor versuri postrevoluționare: „Pleacă ai noștri, vin ai noștri/ Dizidenții mor ca proștii”, rimînd: „Toată lumea pleacă-n Vest/ Dumitrașcu pleacă-n Est”. Prin urmare, radiografierea acestei duceri peste Prut este, de fapt, radiografierea unei stări de spirit.
Ceea ce m-a stresat continuu, chiar din prima zi, a fost diluviul de lozinci. Plasate peste tot și aproape mereu însoțite de chipul lui Lenin (diversificat, la rându-i, prin afișe, picturi murale, mozaicuri și statui pantagruelice), mi-au întreținut permanent sentimentul că sînt în plin suprarealism socialist. Din acest motiv, nu mi s-a părut deplasat să „citesc” Basarabia prin lozinci. Frecvența unei „imagini” poate spune uneori mult mai bine cît de liberi și fericiți sînt locuitorii unui ținut. Sloganul este un substitut al gîndirii. O lozincă și faci o lume! Nu? Sigur că nu. Experiența este oricum interesantă și (încă) practicabilă. Chișinăul este un oraș românesc, în mod evident, chiar dacă din loc în loc linia stalinistă a unor construcții te zăpăcește.
Am ajuns seara tîrziu în oraș, dar abia a doua zi am început să văd cu adevărat. Mi-au sărit în ochi, mai întîi, milițienii. Nenumărați. Peste tot. Și, nu știu de ce, mai ales prin parcuri. Dar nu umblă cîte doi, ca la noi, ci cîte șapte-opt. Probabil că din plictis… Cum peste cîteva zile erau alegeri, „Vse na vybory” („Toată lumea la alegeri!’’). Alături, afișe color cu Gheorghe Zamfir, editate de „Phonogram”, te invită la sala Octombrie. Un asemenea concert „fură” foarte mulți spectatori, dar trupa de la Piatra Neamț va avea în fiecare zi publicul său. Mai întîi, în piața de la statuia lui Ștefan cel Mare din centrul Chișnăului. Ca într-o procesiune religioasă, pe rînd, tinerii din România, în costume populare, îngenunchiază la statuie, cu lumînări aprinse, cu flori, lăcrimînd. Moldovenii din jur, adunați în număr mare, lăcrimează și ei. Apoi: un concert în public, cu o horă în care își fac loc spectatorii din preajmă. Închinăciunea aceasta, acolo, la Ștefan, mi s-a părut a fi cel mai emoționant moment din toate zilele petrecute între Prut și Nistru. Toate spectacolele se vor termina cu „Hora Unirii”, cu dansatorii coborînd în sală și ținîndu-se de mînă cu spectatorii. Dumitru Luca nu uită să vorbească pe scenă de sîrma ghimpată care desparte la Prut, de acest ACASĂ în care locuim cu toții. De obicei, stau undeva în sală, printre spectatori. La Chișinău, seară de seară, îmi ține companie Oleg Malancuș, un moldovean absolut admirabil. Îmi vorbește aproape patetic despre radicalismul Leonidei Lari, această Ioana d’Arc a Basarabiei, despre dorul lor de țară, despre alegeri și românism. Alegerile sînt foarte importante pentru că moldovenii ar trebui să ocupe cît mai multe locuri în parlament. Grigore Vieru și Nicolae Dabija nu-s de găsit la „Literatură și artă”. Campanie electorală. „Cu cît vom ocupa mai multe locuri în parlament, cu atît vom putea vota mai curînd legi în favoarea Moldovei”, îmi spune Oleg.

Publicat în „Ceahlăul“,
24 martie 1990

Între Prut și Nistru (II)

În țările din Est s-a citit mult întotdeauna. Cărțile au ținut loc de viață, de refugiu. În Basarabia, foamea de cărți românești este evidentă. De manuale, acum, mai ales. Nu puteam merge la Chișinău fără să duc reviste și cărți. Dinu Mihail si Mircea Blajinu, de la Literatură și artă, îmi dăruiesc afișe cu Grigore Vieru și alte însemne ale Frontului Popular. „Vă vom trage și pe voi în Europa!” E 23 februarie, Ziua Armatei Sovietice. La statuia lui Lenin e o demonstrație pașnică. Se strigă lozinci. Citesc pe o pancartă uriașă: „După genocidul lui Stalin, nu mai vrem armată sovietică.” Un leitmotiv formulat altfel și pe celelalte pancarte. În discuțiile cu noii mei prieteni, ostilitatea față de armată este permanentă. Un tînăr începe să plîngă în timp ce-mi vorbește despre cum a murit un coleg al lui în Afganistan. „Ești căsătorit?”, „Nu. Din cauza Afganistanului, nu vreau să mă căsătoresc. Nu pot să uit ce-a fost acolo… mi-e greață de totul…”
Umblu cu Oleg prin oraș. Un ghid ideal. O garoafă costă două ruble. La fel și o lumînare. Aprindem cîteva în catedrală. Zăbovim la statuile clasicilor moldoveni, în parc. Mă uit la chipurile femeilor. Există o linie slavă, constat. Remarc și tentația spre eleganță, dar poate că și blănurile scumpe sînt de vină. Fac o legătură între mesele abundente și corpolența aproape generală a trecătoarelor.
„Unde se mănîncă mult, se gândește puțin?” Doi tineri, în trecere, șterpelesc flori proaspete de la statuia lui Lenin. Mai multe mirese cam fade coboară din „Ceaika” și fac poze. Peste tot ești tras de mînecă de bișnițari. Boală generală? Talciocul este imens. Uzbecii vînd „zemoși”, un soi de pepeni foarte gustoși. Constat surprins că la „Buchinist” (Anticariat) nu există nici o carte cu grafie latină. Numai cărți în limba rusă. Mai au mult de lucru moldovenii! Magazinele mă obosesc și indispun. Eu nu iubesc decît librăriile și magazinele de discuri. O librăreasă frumoasă îmi face un cadou aparte: ediția Maiorescu a poeziilor lui Eminescu apărută la Chișinău!
Fac multe drumuri, cu Oleg, pentru stabilirea unor contacte între instituții din Neamț și Chișinău. Teatre, muzee, reviste. Există și un Chișinău vechi. Îl prefer deseori. „Pe ce stradă sîntem, Oleg?”, „Strada Comsomolului…”, „Au, s-o părăsim, să nu paralizăm!”
Într-o cafenea, îmi atrag atenția cîțiva tineri care răsfoiesc volume de poezie. Poeți? Da. Emil Galaicu-Păun, Fidel (nicio legătură cu tovarășu’ din Cuba!), Alexandru Corduneanu, Ghenadie Postolache. Emil la Glasul, Fidel la… Tînărul leninist. „Să-i schimbați titlul!”, „O să schimbăm totul!”
Într-o seară, au venit la vila în care locuiam. O seară de poezie, de vorbă, de românism. „Dar voi ce vreți să fiți? Scriitori ruși, moldoveni sau români“! Întrebarea li s-a părut stupidă. „Români, firește!” Am adus texte și cărți de-ale lor. Le voi tipări în reviste de la noi. Există ceva pașoptist în convingerile lor. Nu știu mare lucru despre literatura română din ultimii 25 de ani. „Și această formidabilă generație ’80“. Ochii le sînt îndreptați înspre București, dar sînt dezinformați în multe privințe. Răspîndirea „Glasului” în România îi preocupă la fel de mult ca și apariția volumelor personale în limba română. Discutați și aveați sentimentul că sînteți prieteni de cînd lumea.
Pe strada 28 Iunie, locuiesc două moldovence care m-au cucerit. Valentina și fiica ei, Livia. Sînt oameni pe care nu-i poți uita după ce-i cunoști. Livia e prinsă de japoneză și franceză, teoretizează seducător la cei 16 ani ai ei în marginea problemelor politice și… etnice, e ferm convinsă că e româncă și că trăiește în România. Au venit la toate concertele trupei. Un dor nestăpînit de limba română, de dreptatea limbii române le face de neuitat. Va fi punte peste Prut.
Uneori discut cu femeile de serviciu de la vilă. Moldovence. Dar nu pricep de ce demonstrează ai lor. „Dacă avem pace și pînică, ce le mai trebuie!” Sînt amabile. Și exagerat de grase.
Emil Galaicu ne-a însoțit pînă la Kamenka, peste Nistru. Peisaj spălăcit, ca-n filmele rusești din anii ’60. Chișinăul e un oraș care te cucerește, dar localitățile de prin raioane sînt uniformizate, de la construcții pînă la lozinci. Le citesc plictisit. Văd Orheiul, dar îl știam altfel din cărțile lui Sadoveanu. Păduri de mesteceni. „Sînt sătul pînă-n gît de pădurile de mesteceni!”, zice Emil. În discuții apare și Cernobîlul. „În anii din urmă, circula o vorbă: «Dau un bărbat radioactiv pe doi amanți activi.»”
La Cotiujeni, citesc pe o clădire cu linii ferme: „Sovietele sînt forma supremă a suveranității poporului.” Probabil. Și Nistrul. O apă leneșă, rusificată parcă și ea. Gîndul că țara se întindea pînă aici mă mișcă peste măsură. De cîte ori am privit Nistrul, nu știu de ce, am simțit că mi-e ciudă pe ceva. Statuia lui Lenin se repetă peste tot. Nu am întîlnit scenă prin sălile prin care s-au ținut concerte după ale cărei cortine să nu fie și un bust al „marelui gînditor”, de obicei în mărime cu totul exagerată.
De ce? Știți dumneavoastră.

Publicat în „Ceahlăul“,
28 martie 1990

Pîlp! Pîlp!

Încet-încet, ziua alegerilor se apropie. Duminică, mulți vor îmbrăca un costum frumos și se vor prezenta în fața urnelor să se mărturisească. Eu nu-mi voi pune un costum frumos. Voi merge, probabil, să votez, dar marcat de „ciudățeniile” campaniei electorale. Nu-s în relații de mare adeziune cu niciun partid. Simpatiile mele nici nu contează. N-am avut niciodată „interese personale”. Psihologia alegătorului este a unui egoist, a unui subiect care se amăgește că acel vot al lui va schimba lumea. Apele-s tulburi și noi toți n-avem foarte mare încredere în ce va fi după. Binecuvîntați fie optimiștii, căci a lor va fi… și lumea aceasta! Aproape că a devenit un amuzament să ne întrebăm cu cine votăm. O să treacă și acest amuzament! Nu am emoții. Mă gîndesc însă la cei care nu îndrăznesc să-și precizeze public opțiunea politică. Ori le e teamă de ceva, ori n-au încredere în ei înșiși. Au fost obișnuiți să știe că în jurul lor sînt provocatori. Au fost obișnuiți să le fie teamă să-și rostească în mod public idiosincraziile. Mulți așteaptă să vadă ce partid iese și abia atunci vor adera, firește, la cel care a cîștigat. Nici o problemă cu aceștia, ar opta și pentru fasciști dacă ar veni, Doamne ferește, la putere, însă musai să fie cei mai puternici. Unii nu au acces, pur și simplu, la democrație. N-o înțeleg. Sînt convinși că dacă afirmă ceva rău despre vreun partid și dă naiba (adică votul!) și iese partidul vorbit de rău, vor fi prigoniți și dați afară din servicii. Ei sînt gîtuiți de obișnuința dinainte. În acest sens, eu, dacă revine partidul comunist, mă înscriu imediat în Partidul Viitorilor Deținuți Politici.
Ținerea capului la cutie a fost întotdeauna mai mult decît o lașitate, a fost o versiune a lașității. Ar fi cumplit să fie mereu de acord unii cu ceilalți. Viața însăși ar fi insuportabilă așa. Poate că înțelegem prea simplist ideea de liniște și stabilitate. Și moartea e o stabilitate și putreziciunea e o stabilitate și nimeni nu o alege de bunăvoie. Așa că de ce să ne înfricoșăm de propriile noastre opțiuni, de propriile noastre antipatii! Cînd ești liber, nu ai nimic de ascuns. Mai mult: de ce să fie inadmisibil ca alții să nu fie de acord cu noi!?
Încet-încet, vom ajunge la alegerile de duminică.
Pîlp! Pîlp!
Și dacă partidul care va ieși nu va fi cel pe care l-am votat, e semn că este normal să se întîmple una ca asta.

Publicat în „Ceahlăul“,
19 mai 1990

Ce-a mai făcut „revoluția”

Unul din paradoxurile așa-zisei revoluții din decembrie îl reprezintă faptul că în perioada de după acele „întîmplări”, pe neașteptate, foarte mulți locuitori ai acestei țări și-au descoperit brusc vocații la care nici nu visau înainte. Așa se face că am asistat și asistăm la un spectacol de tot hazul, în care comorienții noului „val” își dau în petec în fel și chip. Gospodinele cele mai cuminți au ajuns mari specialiste în probleme politice și marketing. Ateii cei mai năbădăioși au fost prinși de o curioasă evlavie, reconvertindu-se. Indivizi care nu se pot descurca la o dictare de clasa a V-a îi învață pe scriitori cam cum e cu scrisul. Alții, care înainte n-au dat niciodată semne de nesupunere sau că ar avea un „dinte” împotriva ceaușismului (ei înjurau, probabil, la toaletă!), au devenit extrem de combativi (îmi cer scuze pentru acest cuvînt împrumutat din vocabularul curent al fostei Troglodiri „Ștefan Gheorghiu”!), fiind gata să-i bage în pușcării, dacă ar putea, pe vechii și aceiași dizidenți. Numai „emanați”, s-ar zice.
Tot așa, ingineri promițători s-au descoperit peste noapte ziariști. Unii dintre ei chiar sînt ziariști onorabili, dar practicarea acestei meserii numai „din condei”, în afara loialității și a unei informări fără cusur, este ori servitorism, ori înfumurare, ori pur și simplu prostie.
Am citit în chiar această gazetă un „cartuș” semnat C.F. și intitulat „Niet cultura“. Stilul sprințar, de talcioc, cu flash-uri fals superioare trădează de fapt o mentalitate marginală vis-à-vis de ceea ce reprezintă cultura. Semnatara acelor rînduri face, în primul rînd, o greșeală de fond elementară: reduce cultura doar la ideea de manifestare culturală. Absența – e vară! – unor manifestări de acest gen o face să creadă că în acest oraș n-ar exista cultură. În criză de subiecte și, probabil, din lene, folosește o discuție absolut neutră drept realitate pentru însăilarea unor „observații” pline de bîlbe. Absența unor expoziții „din afară”, de exemplu, nu înseamnă că muzeele sînt moarte. Orice muzeu, ar trebui să știe noua convertită la ziaristică, trăiește în primul rînd prin colecțiile de bază. Apoi, reparațiile unui muzeu – absolut costisitoare – țin chiar de cultură, și nu de refuzul ei. Muzeul este o casă deschisă, dar ea nu se poate deschide oricum. Sînt lucruri pe care le știe oricine. Da, numai că, în dimineața cînd noua convertită la ziaristică s-a trezit cu gîndul la cultură, în oraș se întîmplau lucruri firești pe care le înțelegea numai prin ferestruica gîndirii sale… culturale.

Publicat în „Ceahlăul“, nr. 135,
26 iulie 1990