Paradisul mereu amânat

 

Doi temerari călători – Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe – se îndreaptă spre ţinutul îndepărtat numit POEZIA. „Jurnalul” lor de bord, intitulat Frig. Sau despre cum poezia ne-a furat moartea.Epistolar (1978-1990) – (Editura Conta, Piatra-Neamţ, 2008), consemnează acest traseu sinuos şi dificil al aspiraţiei neînvinse şi neîmpăcate, parcurs în virtutea credinţei în propria lor menire, dar şi în rostul Cuvântului de a sta la temelia lumii, a oricărei înfăptuiri omeneşti. Corespondenţa lor de peste un deceniu este expresia căutării febrile a ieşirii din arşiţa incertitudinii şi a privaţiunilor unei existenţe zbuciumate, spre a putea găsi, în cele din urmă, calea edenică a afirmării creatoare. Este un efort de-a dreptul sisific, date fiind condiţiile socio-istorice respective (dictatură, cenzură, foamete, ipocrizie etc.). „Doi oameni se sprijineau unul pe altul, în tentativa de a supravieţui realităţii imediate…” – notează, acum, Adrian Alui Gheorghe, denunţând fără menajamente falsul, laşitatea şi minciuna lumii din care veniseră îndurând ‹‹sărăcia şi foamea››, dar mai ales lipsa oricărei perspective a întoarcerii în normalitate: „Şcoala ne-a minţit, părinţii ne-au minţit, presa ne-a minţit, societatea ne-a minţit, în jurul nostru a crescut spornică Minciuna…” (Adrian Alui Gheorge, Note…).
În opinia aceluiaşi, pentru ‹‹supravieţuirea forţată›› trebuia să ai „dinţi de lup, stomac de catâr, nervi de vultur, nesimţire de mistreţ…”. Cei doi, însă, contestă şi refuză tocmai un asemenea tip de existenţă – reducţionist, limitativ, larvar, propriu sistemului totalitar restrictiv şi anihilant. Aurel Dumitraşcu şi-ar dori să devină ziarist (idee la care va renunţa curând), amândoi se străduiesc să-şi continue studiile mereu întrerupte, amândoi luptă cu anonimatul, cu „poşta redacţiei”, sunt ba entuziaşti, ba trişti în caruselul circumstanţelor adesea zdrobitoare. Bucuriile lor sunt mereu umbrite de numeroase neajunsuri, tinereţea le este dramatic marcată de aşteptări şi înfrângeri acolo unde se aşteptau să găsească lumina unor confirmări pe deplin meritate. „Noi(…) urâm conformismul, gratuitatea de dragul gratuităţii, snobismul, războiul şi prefăcuţii” – spune Adrian Alui Gheorghe într-o scrisoare din 1980 (pag.227). În aceeaşi perioadă, Aurel Dumitraşcu tună şi fulgeră împotriva minciunii, a proştilor şi ignoranţilor, a cinismului şi îngustimii cotidiene. Amândoi suportă un soi de „deportări” care – nici ele – nu reuşesc să-i îndepărteze de idealul creator: suplinitor în comuna natală, Borca, Aurel este mutat pe la diferite şcoli din Neamţ, este izolat de lumea spre care aspiră, este respins la examene, este urmărit, ca şi prietenul său, de Securitare…; de la uzina din Piatra-Neamţ, unde lucra, Adrian este luat în armată, apoi dus în mină la Petrila, pe Valea Jiului, de unde revine descurajat, apatic…
Încercările vieţii nu-i fac mai puternici, dar „îi ajută” să perceapă absurdul pe care îl străbat fără voie. Ei ştiu unde trebuie să ajungă, dar plutesc pe o ambarcaţiune în derivă, care îi aruncă uneori în deşertul întâmplărilor fără sens. Făcând socoteala trăirilor inutile, Adrian consideră că „munca la uzină e şi ea un mod de a îmbătrâni fără scop” (p.233), iar Aurel afirmă amar: „cineva ne povesteşte viaţa strâmb”(p.285).
Dincolo de orice, însă, pe ei îi leagă „sfinţii nuferi ai poeziei” (A.D), îi unesc lecturile intense din Papini, Eliot, dar şi Sorescu, Poe, Lautréamont, Blecher, Bosquet, Evtuşenko, Esenin etc. etc., îi apropie cărţile căutate cu înfrigurare, pe care şi le împrumută şi prin care încearcă să respire liber, să evadeze din banalul şi inerţia ucigătoare. Ambii resimt dureros stingerea din viaţă a unor mari scriitori precum Al.Philippide sau Marin Preda, îi admiră pe Geo Dumitrescu, ori Constanţa Buzea, care le-au vegheat „ucenicia” literară publicându-le versurile în reviste, pe Dumitru Radu Popescu sau Nichita Stănescu, pe Ana Blandiana, Şt.Augustin Doinaş, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu…. Sunt la curent cu tot ce este semnificativ în poezia acelor decenii, de la Mircea Dinescu, Dan Verona, Vasile Vlad, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Dan Laurenţiu, la Mircea Cărtărescu, Emil Hurezeanu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Ion Pop (se simt atraşi îndeosebi de echinoxişti), Matei Vişniec, Florin Iaru, până la Traian T. Coşovei, Gabriel Chifu, Patrel Berceanu, Petru Roncoşan, Liviu Ioan Stoiciu, Dan David, Aurel Pantea, Nichita Danilov, Mariana Marin, Magdalena Ghica etc.
În paralel, tot mai bogate lecturi din Marquez, Ezra Pound, Steinbeck, Saroyan, Butor, Pavese, Ruben Dario, Neruda, Kafka şi tot mai mult interes pentru fixarea într-o direcţie estetică modernă, viabilă, reflectând adevărul, oricât de crud, al existenţei, departe de static şi convenţional. „Nu cred că arta se poate face cu aplauze”, spune Adrin Alui Gheorghe într-o scrisoare din 1981 (p.319), el, care se considera un „proletar al utopiilor” (p.285) şi care îi comunica prietenului său că a „reparat veşnicia” (p.218).
Păstrându-se în aceeaşi dimensiune a imaginarului, Aurel Dumitraşcu îl primeşte în vizită pe prinţul Mîşkin, care îi cere o cutie de chibrituri, apoi îl întreabă „aşa, într-o doară: /- La ce oră pleacă trenul cu fluturi?” (din excelentul poem „Mîşkin”, pag.101); convingerea lui este că „sunt de reţinut şi respectat nu grandioşii, ci martirii. Îl prefer pe Baudelaire cel din speluncile Parisului, decât pe orice mare scriitor cu manşete” (p.305).
Senzori ai unui timp ce nu poate fi descris în tot dramatismul său, cei doi realizează, în impresionantele lor confesiuni, o veritabilă radiografie a lumii literare româneşti dinainte de 1989 răsfrânte în sensibilitatea unor creatori autentici, ale căror opinii se confirmă pe zi ce trece şi a căror operă se susţine valoric în complexa geografie a poeziei de azi.