Un talent cert, poate nu încă în modul cel mai convingător cristalizat, este Aurel Dumitrașcu, debutat recent de Editura Albatros. „Poezia e dincolo de cărți“, citim in finalul unui text deloc strălucitor din „Furtunile memoriei“ (1984). El se intitulează „Conspirație într-un tratat de estetică“ și, după mai multe încercări complicate de îmblînzire a semnificatiei, iată sfirșitul prin acest vers de o simplitate absolută, dezarmantă și cît de adevărată. Poezia e într-adevăr „dincolo de cărți“: ea răstoarnă realitatea în existență și aceasta este fără îndoială o „întîmplare privilegiată“. Din orice punct ai privi-o, reacția e asemănătoare, analogiile se exclud. Pornind de la „cărți“, adică afișîndu-și solul livresc, sfîrșește prin a le trăda. Cu o astfel de „trădare“, în care ingenuitatea se acoperă de multă ariditate, iar de pe corzile dezacordate ale sentimentelor țîșnește o vegetație „pitică“ și sufocantă, seamănă poezia lui Aurel Dumitrașcu, un sentimental dezmoștenit. Viziunile lui nu se suportă una pe alta, fiecare imagine decupată din pasta groasă, din lava pietrificată, vrea, orgolios, să trăiască independent. Analogia urîțește. justifică în sens negativ. E desigur aici puțină frondă dar acest lucru nu obosește atîta timp cît poezia își păstrează naturalețea, cîtă vreme textul e rostirea firească a trufiei învinse. „Orice analogie ar urîți întîmplarea de spus“. Exact așa trebuie să se prezinte metafora-realitate a unei asemenea poezii : încercînd să reducă la strictul necesar analogia, obținînd efectul direct, ca o undă ce perforează instantaneu ținta de fier a semnificației.
Și pentru Aurel Dumitrașcu poezia a coborît definitiv de pe soclul grației auguste; ea e memoria indiscretă a faptului banal, sau e memoria „furtunoasă“, congestionată, ce se dizolvă dintr-odată într-o trăire extrem de intensă. Într-o neașteptată concentrare a dispoziției afective născînd un vers care e mai mult decît remarcabil: „sunt așa de trist încît am început să orbesc.“ Cine pronunță dintr-o răsuflare un enunț poetic ca acesta, cine îl izolează abil în text (Portret cu ditiramb), pentru a-i da spațiul necesar de desfășurare, dovedește, dincolo de talent, o înțelegere, motivație pătrunzătoare a faptului artistic.
„Întîmplarea de spus“: este conturul pe care și-l doresc deocamdată poeziile lui Aurel Dumitrașcu. „Întîmplare“ abstractă, pretext — provocare mai exact. „Poezia e un zar aruncat în memorie“, un paradox divin (prima secțiune a volumului e pusă de altfel sub sintagma-titlu Divina paradoxalia). Un paradox care încetează să uimească, captînd spiritul într-o obișnuință, domesticind furtuna cuvîntului. Un vers vorbește undeva de „picturalitatea cuvîntului în trupul ideii“. Ideea poetică este în acest caz reflexul metalic al realității proprii, al acelei realități devenită existență. Plasticitatea cuvîntului — una, firește, abstractă, ca într-un tablou nonfigurativ compus din fragmente recognoscibile dar care, asamblate, refuză orice încercare de a descoperi figura-model. O picturalitate de genul celei din Poem trist pe fond roșu, în care „povestea“ lirică se completează cu fondul colorat, la fel cum natura moartă are nevoie, pentru a se armoniza, de un fond. Poezia aceasta se naște din preaplinul formelor cotidiene, tinerii ei zei „sunt programatici și aspri / inventă lumea apoi o reneagă“. E o dispută, altfel spus, cu indiferența: în gestul cel mai umil se ascunde fragmentul de „viață, congestionată“, întrebarea nepusă.
Alături de aceste tensiuni primordiale, poeziile lui Aurel Dumitrașcu deschid căi largi lirismului – ca o așteptare la rîndul ei tensionată. Relaxarea nu pare posibilă în acest univers închis, trăit cu înverșunare. Sau ea va fi posibilă atunci cînd unele „asperități“, de acum, și unele mici stîngăcii, vor dispărea.
Vorbeam de lirism. În modul cel mal autentic, e unduirea lină a singurătății — singurătatea cu o „grămadă de gînduri“, ca o așteptare în care surîsul de la început se stinge lent, o „așteptare — suflet cu o margine suspendată.“ (Vasile Vlad).
În felul de a imagina dintr-o poezie superbă, cea mai bună din Furtunile memoriei, există ceva asemănător cu grația plină de forță și șoc a lui Vasile Vlad. E Elegie cu Tess plecată în cătunul vecin:
„Nici acum și nici mîine la micul dejun
calendarul de la măr pînă la voce nu se repetă.
Tu vei trece ușor prin noroiul lagunei — eclipsă
pe chipul unui bărbat
Dar fără împăcare surîsul va adormi într-un
pumn de cenușă. Tot acest peisaj numit în treacăt
va fugi înnebunit din poem
undeva departe. Singur și singur.
Bucuria mea ar putea fi așteptarea în fața acestui
zimț cu aureolă — plod al zilei de mov; nu în fața
peisajului plecat aceasta nu acum și nici mai tîrziu.
Orb de mine însumi și mult de tine însăți
în care flacără adăstînd cu victoriile mărunte?
De unde și pînă unde să fie zi și de unde și pînă cînd
nopțile murdare de prea multă infatuare a tinereții?
Îmi făceam o grămadă de gînduri. Preajma morții
creștea ca o floare.“
Zimț cu aureolă, splendid spus. Ca o indecizie activă, din care se naște intîmplarea imaginară, apoi asimilarea ei ca pe un fapt al propriei subiectivități: Tess. aluzie probabil la Tess d’Urberville, tragicul personaj al lui Thomas Hardy.
Cîteva ticuri, tribut plătit retoricii păguboase pe care unii încearcă să o acrediteze, sunt de evitat fără întîrziere: „de fapt eu n-am tras niciodată pisica altei cozi”, „chiar intrarea în spațiul vechi de peste gîrla Kant“, „ca o nebună umbla isolda prin grădina copou / studenții îl citeau pe descartes chivuțele / vindeau numai plăpumi”, „omul este un coridor lung / și frumos ca o moschee” „uneori capul omului este capătul unei străzi”.
Publicat în „Luceafărul“, nr. 11,
16 martie 1985
