Borca, 23 mai 1984
Mult stimate domnule Grigurcu,
Vă scriu cîteva rînduri, din munţi, sincer solidar cu semnele dumneavoastră de întrebare vis-a-vis de colonialele cu care distinsul critic (totuşi) Eugen Simion reîmpomădează morţi înfăşuraţi în steaguri discutabile.
Este, o dată-n plus, o chestiune de … igienă şi de conştiinţă să nu se tacă atunci cînd, în virtutea unor inexplicabile amnezii, unii oameni „de încredere“ nu-şi mai fac din luciditate o dreaptă lumină. Sigur, nu o luciditate ce ne-ar face daruri împuţite – pentru că sunt şi din acestea.
Într-o vreme în care ţara s-a umplut de filozofi şi toată lumea pare a avea principii, ar trebui să ne recităm cîteva vorbe ale lui Artaud (din„Heliogabale ou l` anarchiste couromme“ – o lectură recentă înlesnită de mereu dragul meu Luca Piţu!): „Les se principes ne se trouvent pas, ne s`inventent pas; ils se gardent, ils se communiqment; et il est peu d’operation plus difficiles au monde, que de garder la motion, distincte a la fois et fondue dans l’organisme, d’un principe universel“. Afinităţile … selective (dar aşa des îndoielnice), causeriile care pun limite bunului simţ, toleranţa ce-şi face din indiferenţă o perpetuă strategie – acestea şi altele, poate, îl duc pe Eugen Simion în neguri inadmisibile.
E bine că dumneavoastră (şi-mi amintesc acum şi-un interviu din revista CRONICA din august 1983 – alături aveam şi eu cîteva texte!), în termeni absolut intelectuali, atrageţi atenţia asupra acestor lucruri cît se poate de grave. Vă mulţumensc! O fac, într-un fel, şi-n numele tuturor poeţilor tineri (pe care mizaţi!), pentru că nu cunosc vreunul (din cei veritabili) dispus să se înduplece pentru noi mascarade „socio-etice” !
Preţuirea mea sinceră, ca de obicei!
Cu toată consideraţia,
Aurel Dumitraşcu
P.S. –Aş vrea să vă trimit prima mea carte (biata de ea o să apară în curînd, după trei ani – ALBATROS-ul m-a premiat pe 1981 la mult cîntatul concurs de debut – trecută prin multe paturi procustiene, judecată de tot felul de funcţionari care au ajuns să se priceapă pînă şi la poezie; zice Evanghelia după Luca: „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” ) şi sper să nu vă deranjez trimiţîndu-v-o! Vă mulţumesc!
A. Dumitraşcu
15 noiembrie 1984
– Borca –
Preastimate domnule Grigurcu,
În sfîrşit, lumea are un anume contur şi pentru mine! Sigur, e o jumătate de carte, hăituită, sfîrtecată etc., reală la urma urmei. Nu ştiu dacă mă bucur foarte mult, e mai mult un sentiment de mulţumire. Mi-am împuţinat plînsurile.
V-o trimit cu dragoste şi încredere, aşteptînd un semn din partea-vă, cu emoţie evidentă!
V-am mai scris în ultimile luni, fără a primi vreun semn! Veţi fi fost plecat. Mi s-a spus că v-a apărut “un volum foarte interesant” de poeme. Îl voi căuta şi-l voi citi cu bucurie!.
Cred că mă emoţionează nu atît cartea mea în sine, cît bucuria că pot dărui celor pe care-i iubesc şi preţuiesc această carte. Şi-s prins de un frig demenţial în munţi.
Aştept un semn!
Şi vă doresc numai bucurie, sănătate, inspiraţie!
Cu toată preţuirea,
Aurel Dumitraşcu
Soveja, 5 septembrie 1984
Stimate domnule Grigurcu
Încîlcite sunt cele drumuri ale poetului! Numai de la Soveja nu-mi trecuse prin gînd c-am să vă scriu în acest septembrie. Dar sunt aici. Am fost invitat într-o tabără de creaţie (!) a uniunii, pentru ca venit aici să constat că e de fapt a Suplimentului. O zonă asemănătoare celei în care vieţuiesc eu, plină de păduri şi ozon. Dar aici am sentimentul unei fundături totuşi, are ceva inhibant acest loc. Citesc ultimile două cărţi ale lui Paleologu şi la vie secrete de Salvador Dali, de fapt o reluare. Am venit aici mai mult pentru că puteam scăpa de religiozitatea sterilă specifică începuturilor de an şcolar. La şcoala aceea n-aş fi găsit măsura vreunei mulţumiri în aceste zile. Aici, cel puţin, chiar dacă anturajul nu e grozav, pot să îmi aleg potecile singur. Ieri a venit Liviu Ioan Stoiciu să mă vadă, ceea ce coincidea cu plecarea lui Mircea Nedelciu şi Gabriel Chifu. Mă simţeam bine cu ei. N-aş zice că actuala companie (Victor Atanasiu, Dan David, Ion Zubaşcu + nişte fete insipide, necitite şi netalentate) mă satisface tare mult. Dar asta-i. Cam multă aroganţă fără acoperire la tinerii aceştia mai rar persuasivi. O, dar nu vreau să fiu rău! Îmi recunoşteam doar o anumită inapetenţă.
Voi rămîne aici pînă pe 12 septembrie, cu scurte deplasări prin Vrancea! Nu mi-e dor de acasă, dar îmi lipseşte ceva. Poate că mă cam despărţisem de psihologia vacanţei spre sfîrşitul lui august, şi revenirea aceasta m-a cam derutat, se pare.
Revenind, mai pot vorbi despre hăituielile lunii iulie! Mi-am dat cele două examene, istoria filosofiei şi slava veche, le-am luat (cu 9 şi 8), apoi m-am îndreptat spre Bucureşti – Sulina. Delta îmi reconfirmă întotdeauna reala-mi aplecare spre ţinuturile meridionale, mereu liniştitoare, mereu nesimplificate de vreun dispreţ. Bucuria ar fi, totuşi, alta. Cartea mea a intrat, în sfîrşit, în tipografie! Dar, într-un an cu atîtea lumini şi faruri, se ajunsese la un impas din care nu se mai putea ieşi. Nu vreau să spun c-am apelat la D.R. Popescu (neiubind eu scriitorii cu funcţii), dar trebuia să întrebe un oficial de ce trebuie să fiu pus în situaţia de a mă suspecta eu însumi. D.R. –ul m-a publicat insistent în TRIBUNA în 1978+1979, mi-a dat şi premiul lor anual pe 1979, dar solitudinea mea refuză (de ce?!) tot ce uneori devine scrobit etc. Cartea nu mai putea să apară. De aceea m-a dus la directorul (sau cam aşa ceva) Consiliului Culturii, Radu Constantinescu?! Şi lucrurile s-au rezolvat, se pare. Cartea e-n tipografie. Aproape nu-mi vine să cred. După patru ani de la premierea ei, după ce a fost tăiată şi schimbată etc., în sfîrşit i se dă şansa luminii. Aş vrea să nu mai vorbesc despre aceasta! Voi fi tare bucuros în ziua în care vă voi putea-o trimite! Numai titlul nu-mi place: „Furtunile memoriei”.
Verile sunt dificile pentru puterea mea de a scrie. În consecinţă, nu prea scriu. Citesc. În august sunt întotdeauna sărac, aşa că citesc. Şi umblu şi trăncănesc cu o studentă uşor isterică. Am părăsit puştoaicele, n-am nici un chef să ajung pe la miliţie. Nu trebuia să moară ţăcănitul de Mazilescu! M-a amărît povestea aceasta. La fotbal îmi punea mereu piedică. Mi-l amintesc la Ţeposu acasă, într-o noapte dusă, cînd plîngea şi ne zicea că suntem nişte tîmpiţi fiindcă n-am şti să mai iubim pur! Moartea unui poet este întotdeauna o imensă ofensă. Nu e mai bine cu un poet în minus. Eu îl preţuiam mult, deşi mă agasa aroganţa şi cabotimismul lui – poate că nu exagerat, dar deseori real. Voia să mă prezinte lui Paleologu. Am să mă duc singur. Ca să mă potolesc, am citit. Ultima carte a lui Buzura mi-a plăcut, deşi nu pot pricepe ce anume îmi amintea de Ţoiu din Însoţitorul!? Poate fi şi o receptare superficială a secvenţelor. Am citit şi ultima carte a Ilenei Vulpescu. Nu mi-a prea spus multe. Prozele naziste sunt în tonul lui Wolfgang, Borchert, iar acreala-i feminină îmi displace. Am citit cu plăcere cartea lui Ţeposu, deşi cred că exagerează uneori în tentaţia pentru formulările aforistice. Cîteva conferinţe ale lui Clerismanti fascinanta „Oglindă a lui Baltrusaitis” (neterminată, totuşi!), „Noaptea pe Ghetsimani” a lui Şestov (în nişte zile cînd Descartes mi se părea că e prea limbut, preferînd „logica inimii” a lui Pascal!), eseuri „frivole” (gen „Iubire, durere, compătimire şi personalitate” de Unamuno + alţi spanioli), etc.
A murit şi Michel Foucault! Citeam din el la Luca Piţu. Am să-i caut cărţile. Unde voi găsi (via Luca?!) De Kafka a Kafka a lui Blanchot sau „L’Insoutenable Légèreté de l’être“ a lui Kundera?! Sunt încă în vacanţă, de aceea îmi pun orice întrebări. Stilizez realul? Îl „deformez‖, cum ar zice Ortega y Gomet.
Vă mulţumesc pentru solidaritate, pentru „sfaturile‖ pe care mi le daţi, pentru înţelegere! Mă onorează sincer epistolele de la dumneavoastră. Nu vă voi dezamăgi, sper! Aici, repet, mă adun mai greu, lenea e periculoasă, discuţiile cu actualii mei compagnoni nu-s prea profunde, ei mergînd mai mult pe can-can decît pe discuţii aplicate (insuficiente lecturi? psihologia vacanţei?). Pe mine, mărturisesc, viaţa literară mă cam lasă rece! Şi de unde mania asta bucureşteană de a tot face clasamente?! Mi se pare pueril. Eu nu recunosc nici un principiu al găştii. Pentru că gaşca este prin definiţie ceva marginal, dubios. Cultura mi se pare altceva decît un cartier rezidenţial sau muncitoresc!. Am să vă mai scriu de la Borca! Aici e totul staţionar (de la … staţiune!). Mă voi bucura de orice gînd al dumneavoastră.
Bucurie şi linişte!
Preţuirea mea sinceră!
Aurel Dumitraşcu
(Carte poştală)
Din zăpăceala acestui capăt de lume, gîndul meu cel bun pentru dumneavoastră, vară frumoasă!
Aurel Dumitraşcu
Sulina, 28 iulie 1984
Borca, 28 ianuarie 1985
Mult stimate domnule Grigurcu
Vă scriu întors dintr-un Bucureşti îngheţat, inhibant, ce mai! Un banc de prost gust! Zile în şir mi-a fost dor de focul de acasă, de trosnetul lemnelor – ştiţi, ele, bietele, nu-s nici de stînga nici de dreapta; aproape-mi vine să-i dau dreptate lui Mircea Nedelciu care-mi spunea că, deocamdată, nu există societatea în care ne-am putea simţi bine. M-am văzut cu mulţi prieteni şi cunoscuţi, dar absolut fiecare din cele douăsprezece zile cît am stat acolo m-a zăpăcit de frig. Sigur, stau în munţi, aici e mai rece în general, dar nu intru din frig în frig! I-am povestit motanului Roch toată astă mascaradă! S-a prăpădit de rîs, neghiobul, deşteptul, independentul! În Dealul Spirii înfloriseră macaralele şi tîrnăcoapele, în zona respectivă era lumină şi noaptea – dar am văzut şi mulţi oameni lăcrimînd în timp ce Spitalul Brîncovenesc era luat cu asalt de şprăngi şi utilaje sofisticate.
Anul n-a început prea grozav pentru mine! Trei prieteni buni au ajuns pe la psihiatrie, L. V. a făcut o criză de gelozie în casa mea, în curînd iar nu mai am post, se pare. Să fiu mulţumit că, dincolo de aceste lucruri, cartea mea nu mai există prin librării, că am primit o grămadă de semne prolalice la adresa ei, că deja s-a scris despre ea – după a mea ştiinţă, Ulici şi N. Ciobanu (dar la „Luceafărul”, chit că se scrie de bine sau de rău, se exagerează întotdeauna!)?!
M-a bucurat sincer epistola de la dumneavoastră şi mărturisesc, aş fi încîntat să comentaţi într-o revistă Furtunile …
Gheorghe Grigurcu este un critic cel mai des incomod, însă n-am întîlnit încă literaţi care să nu vă aprecieze sincer, chiar dacă nu i-aţi luat în braţe. Mi-amintesc acum că şi Nichita vă preţuia, deşi îl „desfiinţaseţi”. Toată lumea recunoaşte însă că aveţi argumente serioase întotdeauna, plus acea magie aparte de a intra în concordanţă cu cartea. Pentru că aici e cel mai greu: să intri în graţile cărţii, în neplecăciunile ei.
Toate aceste scrisori pe care le primesc de la dumneavoastră mă onorează şi vă sunt recunoscător pentru solidaritate! Cred că numai cele de la Octavian Paleologu mă mai bucură la fel de mult. E tare rău să fii aşa izolat, cum sunt eu, şi să rămîii neînduplecat, să te raportezi numai la cultură, să nu cedezi domesticităţilor autohtone. Am încredere-n mine! Şi ştiu că nu-i voi dezamăgi nici pe cei care cred că şi eu contez!
Sper să vă scriu epistole mai puţin plîngăcioase după această convalescenţă impusă de apariţia cărţii; mi-e groază că pot plictisi un om pe care-l preţuiesc! Cu Emil Hurezeanu reuşeam, cred, să rămînem numai în sfera lecturilor. Viaţa literară ne lăsa cam indiferenţi. Plecarea lui a anulat aproape torul. Nu-l ascult, din obişnuinţă. Dar mi-e dor de el uneori. Prietenii tineri de aici îmi scriu amărîţi. Chiar şi-n scrisorile pe care le am acum pe masă e totul amar. Şi Stoiciu, şi Marta Petreu, şi Muşina, şi Antonesei, şi domnul Paler – toţi sunt sătui! Le spun, totuşi, că singurul lucru foarte important pentru noi trebuie să rămînă literatura, scrisul, că nu trebuie să ne irosim în cărări oricum în impas.
V-am întrebat de nişte cărţi, dar nu mi-aţi spus încă nimic! Mă distrez acum citind pas cu pas o colecţie „Bilete de papagal” pe care mi-a împrumutat-o o prietenă. Permiteţi-mi să vă citez cîteva rînduri din nr. 484: „Polemica e proză frumoasă şi pamfletul ei operă de artă. Lucrul care poate să identifice măiestria şi să-i controleze substanţa şi ţinuta – modelul alături cu interpretarea – e polemica penei de scris. În războiul cu puşca, materia se isprăveşte şi fără gloanţe în cartuşieră, cu lancea pierdută şi cu baioneta ruptă, soldatul pune mîna pe ce găseşte şi dă. În polemica vorbelor ea trebuie să fie infinită şi n-ai de apărat numai opera sau persoana, ci şi apocalipsa lor. Nu dai ca să scapi: cinstea naţiunii se păstrează la inventar. Datoria cere originalitate, nivel, vigoare, acurateţă exemplară onestitate, nesatisfăcînd ceva mai mult decît necazul sau mizeria morală a unui autor. Polemica de rînd rămîne cînd i-a trecut ziua sau i s-a terminat săptămîna, o vociferare fără caz şi o insultă fără conţinut: o ploaie de semne de exclamaţie”. Semnat: T.A. Bietul Iorga! Îmi plac grozav revistele literare vechi! De fapt, am pe acasă multe numere din „Azi”, „Kalende”, „Sburătorul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale”, franţuzeşti etc., ba chiar şi … „Neamul Românesc” al lui Iorga.
Fără toate aceste nenumărate minuni care-mi populează casa, nu ştiu ce m-aş face!?
Mereu mi-e dor să stau într-un sanatoriu! E o curiozitate de-a dreptul idioată, inexplicabilă, dar mereu prezentă în sufletul meu. Să fie prezenţa unei şederi reale?! Un Hans Castorp împînzit de astfel de bucurii?! De la Katie Mansfield, Bruno Schulz, Marcel Blecher ori Kafka voi fi moştenit această „dorinţă”?!
Prietena mea din Paris-Londra – şi pe unde mai umblă mi-a trimis din nou un dar. Adică: „Ma mere” de Georges Bataille (Luca Piţu mi le-a dat cam pe toate celelalte în anii din urmă! Răul!), „Le maine” a lui Monk Lewis, povestită de Artaud, „la marquise de Gange” a domnului Sade (ce legătură caut între Renee-Pelagie Cordier de Launay de Montreuil – cu care în 1763, Donatien- Alphonse-Francois de Sade se căsătoreşte – şi Cordier de Lanvay, „inventatorul” acelei estetici circumsferice, autor care nu trebuie neglijat, dacă ne gîndim că, de exemplu, Eugenio d `Ors a preluat această estetică şi a „comentat”-o în alţi termeni, uitînd să-l omagieze pe Cordier; acesta din urmă găsise două „feluri” de Frumos: compozit şi al imitaţiei exacte, dichotomia respectivă fiind, cum ziceam, preluată de d` Ors – poate fi şi de Taine – şi încurcată cu alte „juxtapuneri de elemente”), „Invitation au supplice” de Vladimir Nabokov (în care „le condamne a mort” Cincinnatus C. Spunea-scria că „laprobabilite de L` avenir est en raison inverse de son eloignement theorique”; ha!) şi „Ecartelement” a lui Cioran. Din perspectiva acestor cărţi, început de an mulţumitor! Mai am pe masă şi Joyce, şi Eco şi „Rire”-ul lui Bergson (deşi mi-e cam greu să-l citesc acum!)
În aprilie am examene, nu toate pe gustul meu, sper să nu mă prezint ca un idiot. Şi mai am de trimis cărţi multor prieteni (ce greu împart exemplarele pe care le mai am!), plus un Eco domnului Şora, plus un Joyce lui Liviu Antonesei. Am o prietenă la Centrul de librării – de la care pot lua mai multe exemplare uneori, în funcţie de excesele ei erotice asupra Dumitraşcului.
Deci, încep anul tot cu lecturi crepusculare! O persoană oficială ţine foarte mult la mine! D.R.-ul. Am auzit că a cerut să fiu scos de aici, să mi se dea post la Piatra Neamţ etc. Antonesei îmi scrie că e o criză a domnului D.R., că numai mie îmi poartă grija aşa. Dar, oricum, nu-l pot uita pentru cîte a făcut pentru textele mele în anii cînd era la TRIBUNA şi cînd îmi dăduse şi premiul revistei pe 1979 şi mă tot chema la Cluj să vadă şi cum arăt. Înalt, subţire, un „fachir”. V-am văzut cîndva la Casa Scriitorilor. Acum doi ani, cred. Eram cu Virgil Mazilescu şi Petre Stoica. Eu, ascetul, care nu beau aproape niciodată alcool. Minus vodcă rusească.
Vă mulţumesc mult şi frumos pentru toate gîndurile bune! Fără ipocrizie, m-aş bucura să-mi recitiţi Furtunile într-o revistă! De ce n-aş recunoaşte că e o onoare să fii comentat de Gheorghe Grigurcu! Iertare pentru pantagruelism!
Vă doresc un an bun în bunătatea asta zilnică! Dar vorba domnului Shakespeare: „Ferice de noi că nu suntem prea fericiţi”
LA MULŢI ANI!
Preţuirea mea sinceră!
Aurel Dumitraşcu
Borca, 24 decembrie 1985
Stimate domnule Grigurcu
Sunt în vacanţă, de două zile, şi am început să-mi revin. Am primit cuvintele dumneavoastră din 2 decembrie şi vă mulţumesc pentru fiecare cuvînt în parte. Pe fondul infernului în care mă-nvîrteam la începutul lunii, epistola domneavoastră a fost „comme un baume”. Am avut sentimentul că, într-adevăr, tot ce este rău între lumînări şi izolare îmi accentuează (ne accentuează) libertatea lăuntrică. Trebuia, însă, să-mi reamintească cineva acest lucru. Cînd prăpăstiile se înmulţesc, asta-i, se înmulţesc şi lucrurile aiurea pe care le spun. Eu nu ţin, totuşi, să spun doar lucruri înţelepte. E ca şi cum, fiind administratorul unei băi comunale, aş crede că nimeni nu se spală dacă nu citeşte programul de funcţionare. Mai am pînă în ziua în care aş spune precum Papa Paul VI (după Dante):”je fixe le regarde surs le mystere de la mort” (via Paris-Match!). A propos de papă! Am auzit că s-a oferit să plătească domnia (sfinţilor) sa datoriile României. Motivul?! A ajuns la concluzia că românii sunt foarte credincioşi. Ard cîte zece lumînări în fiecare seară … Îl aştept pe Luca în munţi! Poate că va lua drumul Zarandului, cu Ani a lui. După Anul Nou trec să-i înapoiez ultimile cărţi împrumutate, după care voi coborî spre Bucureşti! Pe 21 noiembrie am împlinit 30 de ani (o vîrstă de „aristocrat în socialism”). Un prieten maghiar mi-a făcut un dar neverosimil: şapte kilograme de reviste interbelice! Între ele: 40 de numere din „Gîndirea”. Ortodoxismul nu e pe structura mea şi fascismul îmi repugnă, dar cîte „puncte cardinale” demne de interes în paginile acestei foarte influente reviste! L-am întîlnit şi pe Vintilă Horia acolo. Citisem destule despre el „de dincolo”. N-am prins încă, totuşi, „Dieu est ne en exil”. „Tonul literar”, „R.F. Regale”, „Viaţa Rom.”, „Luceafărul” etc.), dar acestea ultime primite m-au copleşit. Numai revistele „Vremea” îmi mai plăcuseră aşa mult! Sunt perfect păstrate. Toate. Aşa că: citesc şi citesc! Nu ştiu dacă v-a picat în mînă „Journal en miettes” al lui Ionesco. Vă transcriu cîteva rînduri de la pag.145: „Vinea, un des plus grands poetes de son pays, a traduit ma piece Le roi sa meurt. Je l avais comme, jodis, il y a şi longtemps. J ai le souvenir d un seigneur. Il etait beau, il parlait peu, il etait sensible, inteligent, il n etait pas fasciste comme la plupart des intellectuels de son pays. Quand l extreme-gauche fut installe au pouvoir, il s est ecarte. C est une reaction saine, homete. Il ne voulait pa qu on l abetit, il ne voulait pas qu on l achetat. Ce fut un homme libre qui ainait aussi la liberte pour le autres: il n a profite d aucune tyrannie, il a accepte d en souffrir, alors que toutes les tyrannes lui demandaient d etre leur complice. Ni maitre ni valet. Un seigneur isole.” Da. Ionesco îmi displace întotdeauna atunci cînd îşi mărturiseşte apetenţa excesivă pentru psihanaliză. Sigur, nu mă refer la ce am transcris mai sus. Am pus punct după „da”. Ieri mi-a scris prietena mea din Paris şi mă anunţă că voi primi alte cărţi. Ideea aceasta mă bucură din nou peste măsură. La belle Corinne!
Am observat în ultima vreme înmulţirea şedinţelor de sindicat din unele publicaţii! În „Contemporanul”, Tehnicieni et muncitori hotărăsc soarta literaturii întrebîndu-se miraţi cum de s-a tipărit o carte precum „Omul norocos” al domnului Paler. Cică n-ar fi inspirată din realitatea socialistă! Bieţii! Hai la proşti! Ba e inspirată chiar din această realitate. Mă gîndesc: încă două trei romane pline de antinomii – ca cel a lui Paler – şi se sistează producţia literară pe cap de… ! În R.L., cu fruntea sus, se discută o carte a lui I. A. Mănăstire. N-am citit-o, dar eu îi dau dreptate autorului (realist): satele sunt pline de beţivi şi puturoşi care nu ştiu decît să înjure totul! Deschid sfînta carte …; nu, deschid „Preocupări universitare”, nr.2/februarie 1944 şi citesc la pag.165, în „justele însemnări”: … şi apoi niciodată directivele spirituale ale unei epoci n-au fost date de cetăţeanul de pe stradă, ci doar de cei mai fini intelectuali. Conştiinţa estetică a unei epoci (s-a afirmat aceasta) e dirijată de un număr foarte restrîns de personalităţi şi numai verdictul lor este important, o stabilire a valorii unui roman printr-un referendum popular fiind pur şi simplu grotescă”. Subscriu.
Regret măcar că în 1985 a fost un an păcătos pentru dumneavoastră, că nu v-aţi simţit mereu în cea mai mulţumitoare stare fizică şi, de aici, spirituală, însă sper că 1986 va fi un an fast în care toate vă vor merge bine, cît se poate de bine! Vă doresc multă sănătate şi multă inspiraţie! Să ştiţi, eu vă preţuiesc mult şi pentru „Contemplaţii”!
Mă voi bucura întotdeauna de orice semn venit din partea dumneavoastră!
Vă doresc numai bucurie! LA MULŢI ANI!
Cu cel mai curat gînd,
Aurel Dumitraşcu
(un seigneur isole)
Borca, 13 mai 1985
Stimate domnule Grigurcu
N-a mai venit nici un semn din partea dumneavoastră şi aceasta înseamnă că ori v-am plictisit cu rîsu plînsu meu, ori sunteţi tare ocupat. Pot fi şi ambele situaţii. Totuşi, fără a fi supărat în vreun fel, simt nevoia să vă scriu în această zi clară, după o ploaie superbă. Se pare că solitudinea mea rebelă impune de la sine această tentaţie a comunicării căreia nu am cum să-i rezist. Am fost şi destul de amărît-contrariat în ultimele zile pe fondul pamfletului publicat de prietenul (!?) meu Radu Călin Cristea în Familia nr.4, pamflet (pentru că recenziile sunt altceva, au o altă metodologie!) iscat de motive exterioare onestităţii şi literaturii. Dar îmi închipui că nu aceasta ţineam să vă spun în primul rînd în această epistolă, chiar dacă aş vrea să-mi spuneţi ce credeţi vis-a-vis de gestul lui Cristea. Am fost la Iaşi un timp, mulţumit că pot scăpa cît de cît de cei de aici. Am dat două examene, dialectologia şi psihologia, şi le-am luat cu 10. Nu ştiu bine la ce-mi foloseşte acest fapt, dar mi-e jenă să mă prezint nepregătit. Mi-am petrecut zilele în special cu Luca, prieten minunat întotdeauna, punînd noi la cale şi un voiaj văratic prin Apuseni, în doi. Am zăbovit între cărţile lui rare şi am uitat să mai şi dormim. Plimbările nesfîrşite prin cartierele Iaşului fac parte de-acum dintr-un ritual al nostru, întotdeauna benefic. De fapt, nu ştiu prea bine ce-l face să ţină la mine într-un mod aparte. Cred că ne leagă şi singurătatea, şi un anume răspăr în care vieţuim, amărăciunea, dorul de ducă şi, cel mai mult, cărţile. A ţinut să-mi facă un dar senzual: „Les memoires de Josephine” de Pierre Louys. Un exemplar rar pe care l-am pus şi la dispoziţia puştoaicelor. Mă bucur că pot parcurge şi “Metafizica” lui Nae Ionescu, adusă tot de la Iaşi. Primăvara aceasta nu mă găseşte leneş. Citesc mult şi sunt mulţumit. Sigur, citesc mult şi-n perspective examenelor din iulie, fişez, am la dispoziţie sute de cărţi în acest sens. E interesant că pînă-n acest an III nu am învăţat niciodată după cursuri, ci umblînd prin tot felul de cărţi, cel mai des din cele nerecomandate. Caut să citesc tot ce-au scris Zarifopol, Ralea şi Pompiliu Constantinescu. Sigur, drumurile mele trec tot timpul şi prin Călinescu, Lovinescu, Maiorescu, Vianu şi ceilalţi. Am citit şi toată proza lui Eminescu, nu cu încîntare, recunosc, entuziasmul unor exegeţi în marginea acestei secţiuni din averea omului deplin al culturii noastre nepărîndu-mi-se întotdeauna justificat. Urmuz, cartea lui Mircea Martin despre Fundoianu, un Sabatier, Pericle Martinescu şi publicistica lui Vinea – ultime lecturi. Sunt mîhnit că nu prea scriu şi nici nu forţez în acest sens. O angoasă difuză, ca un discurs despre morţi, umblă prin creierul meu şi am visat în mod repetat focuri. Sunt focurile despre care, puşti fiind, în preajma Sf.Gheorghe, atunci cînd, în ajun, aveam tentaţia de a căuta comori. Locurile în care se ardeau focuri în ajunul zilei de Sf.Gheorghe erau locurile cu comori. Cînd nu vedeam acele focuri, minţeam că le vedeam. Săpăturile noastre erau entuziaste chiar dacă nu scoteau nimic la iveală. Încă mai cred şi azi că arheologii sunt nişte oameni fericiţi. Dar numai un singur lucru mă deosebeşte, se pare, de monezile trufaşe care închipuie timpul sub pămînt: umbletul. Aşa cum un singur lucru îi deosebea pe ucenicii lui Iisus de Iudei: frîngerea pîinii. Dar lumea sensibilă este totdeauna imperfectă (cum credea şi Platon, dacă nu mă înşel), de aceea fantasmele pun punţi între ceea ce mă amărăşte şi inhibă aici şi ceeea ce primesc din locurile prin care încă n-am ajuns. La Iaşi, mi s-a părut că Luca pune pe acelaşi plan cu cărţile şi zeii. Eu pun cărţile deasupra zeilor, recunosc. Chiar îl iritasem cîndva cu o teoretizare tîmpită a sentimentului religios, receptat de el drept ateism, cînd nu era vorba decît de o incapacitate de moment de a fi un … apostol iubit în Kirche (care vine de la Kiriakon-casa Domnului; precizare făcută de Luca), un fel de erezie simpatică. “Un heretic nu-i un criminal” zicea Ioan Gîscă (“huss” în cehă) şi mi-a plăcut întotdeauna această vorbă a lui. Memoria mea e tot mai discutabilă (de fapt, niciodată n-am excelat în acest sens), dar reţin cam tot ce-mi place. Bizara mea prietenă Marta Petreu îmi spunea recent că ea nu reţine tot ce-i place, dar a rămas cu o meteahnă lăudabilă de pe urma sclifositei facultăţi de filosofie (oficială): aceea de a înţelege orice. Scriind acel pamphlet, pe un ton absolute băşcălios, cu o rea-credinţă evidentă, Radu Cristea glumea şi pe seama lipsei mele de complexe culturale. Sigur, cunosc opinia după care numai locuind în capitală nu ai complexe culturale, ca să nu mai spun că poeţi tineri sunt azi (din perspective bucureşteană) doar cei care au alăptat pe lîngă Nicolae Manolescu et comp. Ceea ce m-a surprins la Radu nu e faptul că a găsit în cartea mea schilodită de editori doar cinci versuri demne de remarcat, ci numai faptul că un băiat aşa inteligent, cu o certă vocaţie, poate coborî atît de jos din motive ce ne priveau pe noi numai în particular. Am fost amici ani în şir şi mi-a întreţinut insistent această “iluzie”, de la invitaţiile în casa lui ori la fotbal, pînă la discuţiile noastre “estetice” şi salutările sale prieteneşti din epistole. Sigur, mi se atrăsese atenţia că nu m-ar suporta fiindcă are sentimental că am hălăduit cu Mariana Marin (fosta soţie; Sylvia Plath a României cum o cataloga recent!), dar, chiar aşa fiind, divorţaseră, Madi a ţinut să mă invite numai pe mine la “Berlin” cînd i-a apărut cartea etc. Nu trebuia să scrie ca soţ! Nimic mai dezagreabil decît recenziile prieteneşti, amabile, aservite imposturii prin nesinceritate, dar nici aşa cum a procedat el în Familia. În plus, cu o rea-credinţă care a sărit în ochii tuturor, pune în seama mea o sintagmă ce nu apare nicăieri în Furtuni – “aer imponderabil” – cu evidentă intenţie de a mă cataloga drept incult. Dacă vrei să “desfiinţezi” un poet dislocînd din text sintagme parazitare, mici stîngăcii, o!, găseşti suficiente probe – mai ales într-o carte de debut şi în condiţiile luminoase de azi. “Verbiaj metaforic” în Furtuni?! E neserios! Textele dovedesc contrariul, în ciuda unor paradoxuri voite. ”Contaminări lexicale în lanţ?! Cea pe care o citează e unica, plus, poate, finalul la “Cartea de citire”. Nu a fost loial. Deloc. Scrisorile pe care le-am primit chiar şi din partea unor prieteni de-al lui confirmă nedreptatea pe care a încercat s-o facă Furtunilor. Pompiliu Constantinescu spunea undeva că “politica literară e moartea criticii”, că ea ucide ideile – cu care este “ineficace să trişezi”. Un băiat atît de deştept s-a purtat ca un dandy. Opusul dandy-ului, zicea Baudelaire, e femeia. Mi-ar fi plăcut să mă desfiinţeze cu armele criticului, nu cu cele ale unui fost soţ ofuscat. Loial, dacă nu i-ar fi plăcut cartea, avînd în vedere relaţiile dintre noi şi chiar episodul Madi, ar fi fost să nu scrie. Dacă el aşa a considerat că e bine, înseamnă că a ştiut ce face.
Evident, nu-i port pică n-am cum să detest un om inteligent, dar îmi rămîne amărăciunea seninătăţii cu care s-a manifestat evident neloial. Argumentele lui sunt străvezii şi ţin de o metodologie penibilă. Dacă Narcis Zărnescu ar fi semnat acel pamphlet, nu m-ar fi mirat. Este exact tonul (şi stilul) acelui nefericit. Morala, care este pură interioritate, cum zicea domnul K.al Danemarcei, a dat în foc la Radu! Dumneavoastră ce credeţi?! Despre o carte de debut pe care au remarcat-o atîţia oameni se poate vorbi în acei termini?!
În noaptea ce a urmat lecturării înţelepciunilor lui Radu, n-am putut adormi. Pentru că nu mă aşteptam de la el la aşa ceva. Şi pentru că, poate, nici nu fusesem obişnuit cu asemenea crize. Eram la Piatra Neamţ, mă dusesem să văd un film cu Alexei Batalov. Batalov nu strălucea, în schimb m-a încîntat partenera lui: Merle Talvik. Superbă femeie!
Acasă, pe masă, mă aştepta o scrisoare de la Universitit zu Koln, de la Marian Popa. Mă citise, ţinea să mă salute pentru carte, să-mi mulţumească, să precizeze că Poem trist pe fond roşu va face parte din antologia sa “interioară” M-au mirat şi m-au surprins plăcut acele cuvinte de la un om pe care n-aş spune că-l cunosc!
Cireşii din jur sunt beţi de floare! E grozav aici! Veţi veni cîndva în aceşti munţi?! Vă chem. Şi pe Luca Piţu (el a mai fost) şi mai uităm de… politică. Cîtă dreptate avea Alain cînd, referindu-se la politică, zicea: “ses exigences ne sont pas morales”. Dar am impresia că mă amuz într-o groapă. Sunt “un om norocos”?! Domnul Paler mi-a trimis cartea sa ultimă, obositoare prin obişnuitele-i antinomii, dar dragă sufletului meu, pentru că venea de la un om care nu mă plictiseşte şi care pare a trăi, ca şi mine, între orgoliu şi amărăciune.
Scrieţi-mi cît de cît, chiar dacă e o vreme faină şi-n sud!
Bucurie şi sănătate!
Cu preţuire obişnuită,
Al dumneavoastră,
Aurel Dumitraşcu
Borca, 4 decembrie, 1986
Stimate domnule Grigurcu,
Deşi vă scriu la umbra unei lămpi, sper ca epistola aceasta să nu fie prea întunecată. Acest obiect profund proletar şi exterior oricărei metafizici a devenit, ca şi în debutul iernii trecute, o personalitate maligna. Paharul de lampă ca stăpîn. Gazul ca sînge divin. Lampa ca umilitoare concubină. Ne-ar mai trebui şi cărări directe către cimitir.
Nu v-am scris de multă vreme, poate de pe la începutul verii, poate din perioada cărăbuşilor de mai însa am dorit în repetate rînduri s-o fac. Sigur, nu doresc niciodată să plictisesc pe cineva, cu atît mai putin pe dumneavoastră, dar cred că uneori m-am abţinut să vă scriu pentru a nu mai radiografia săptămîni negre. Evidenţiind ceea ce este păcătos, putem sfîrşi prin a sanctifica derizoriul. Am intrat în vară parodiind realitatea cam în genul lui Adamo în La Parodie, cu sentimentul că-ntr-adevăr „personne n`entend personne”. M-am dus la Sulina pentru a-mi regăsi nostalgiile. Am revenit în munţi şi am citit mult. Începusem cu ultima carte a lui Cioran (adusă de un amic din ţara lui Kant) şi continuam cu Flaubert, cu Voltaire, cu Boszenat, cu Jose Cabanis (absolut emoţionant!). După defilare, a venit Luca Piţu în munţi. Haiducind prin coclauri, ne-am gîndit cum să facem o Universitate la Borca, am glossat pe marginea lui Glucksmann (că tot spusese că „regele e prost”, plecînd destul de grăbit de la gafele socialiştilor francezi!) şi a lui Levinas, l-am pus cu botul pe labe dîndu-i să citească despre Iosif Hecter (a se citi: M. Sebastian), am tăiat o oaie şi am haiducit-o pe marginea Sabasei, sub brazi. Şi cîte nu am făcut! A venit toamna şi odată cu ea, alte discursuri, alte luminări. „Biblioteca din Nord”, cartea mea de la CARTEA ROMÂNEASCĂ începuse să fie citită. Florin Mugur, pe care nu-l cunoşteam personal mi-a scris entuziasmat şi m-a chemat la Bucureşti. Eu ştiam că „fac” acea carte cu Mircea Ciobanu. Pe urmă a început un fel de hard-rock. Manuscrisul a fost considerat „extrem de depresiv” de către Consiliul Deştepţilor Culturii. M-am dus la Bucureşti pentru a constata cine e depresiv. Manuscrisul meu? Sau ei, care citesc ideologic o carte de poezie? Cică să „refac” manuscrisul (de parcă nu-l ajustasem cu domnul Mugur). Mi s-au părut nebuni, dar nebuni din aceia imbecili. Structura sufletească a unui om nu poate fi hotărîtă prin decret. Ce să „rescriu”?! Ideea de schimbare mi se pare aprioric scandalizantă şi jignitoare. Discuţiile nu se mai terminau. Florin Mugur se entuziasmase aşa tare citindu-mă, încît a trebuit să-i spun: bine, domnule, dacă ţi se pare grozav manuscrisul, apără-l! Sigur, dumnealui are mai mult vini imaginare, deşi există o latură în care face jocul celorlalţi cu bună ştiinţă. Cum nu mi-i puteam închipui nici o clipă pe Eminescu, Arghezi sau Blaga stînd în faţa unui funcţionar al cutărui consiliu şi ascultînd prăpăstii gen: „ ştiţi asta nu merge etc.”, nu am admis compromisuri, deşi Mugur m-a plimbat o seară întreagă pentru a mă convinge să admit cîteva schimbări de titluri (în special) ca să-şi poată susţine referatul „pe ceva”. Eu m-am minunat, domnule Grigurcu de ce am ajuns! E panaramă curată! Ideea că nu voi putea niciodată să tipăresc o carte exact aşa cum am scris-o şi gîndit-o eu, mă scoate din minţi. De fapt cu mine lucrurile nu vor ajunge bine. Sunt în punctul acela în care nu mai pot să tac. Nu sunt singurul. Eu nu pot deloc trăi ca o slugă. Marţi sunt „invitat” la Piatra Neamţ, la securitate. Ce vor?! Acum nu am timp să mă duc. Cartea e-n tipografie, mi s-a spus. Mi-o va aduce Moşu Gerilă?! Florin Ianu s-a oferit să-mi facă prima corectură. Dan Stanciu a facut coperta.
La Tîrgu Neamţ, unde s-au ţinut Colocviile de poezie, s-a vorbit peste limitele permise într-o ţară democrată. Drept urmare, Duba a stopat această reuniune „crudă şi nedreaptă”. Să fie sănătos! Eu mi-o amintesc numai pe Mgdalena Ghica. O găsesc mereu tare frumoasă. Pozele color pe care mi le-a făcut Ianu, cu ea, stau aici (prin manuscrisele mele) sfidătoare. De aici n-am mai putut pleca. Dar nici şanse de a mai supravieţui aici nu prea am şi-i o foamete în munţi! Mănînc biscuiţi, beau ceai şi citesc Marcel Proust. Tot. Acum sunt la volumul al şaselea. Îl găsesc de-a dreptul seducător. Avea dreptate Barthes să spună în atîtea rînduri că, cel puţin în literatura franceză, numai Sade l-a mai încîntat, ca scriitură, precum Proust. Acest „logothete” (cum îi zicea Barthes; ca şi triadei Sade, Fourier, Loyola) îmi umple aceste vremuri cu un anumit paradis. Şi, evident numai astfel continuu să rămîn un bun european. Tocmai am ascultat un hit care are un titlu reconfortant: „Viitorul se întrevede atît de luminos, încît va trebui să-mi pun ochelari de soare”.
Chiar aşa!
Am observat că ultima dumneavoastră carte se termină cu numele meu. Mi-a făcut bine această constatare. Nu vă mulţumesc. Sper doar să nu vă dezamăgesc. Amărăciunea mea s-a iscat uneori şi din faptul că n-am fost citit cu mai multă atenţie de criticii serioşi. Faptul că dumneavoastră m-aţi citit serios, nu face decît să mă bucure. Sper ca „Biblioteca din Nord” să vă determine şi s-o comentaţi. Abia aştept să v-o trimit. Poate că va ieşi în forma în care a fost pînă la urmă avizată. Marta Petreu mi-a scris că domnul Mugur are obişnuinţa să modifice şi fără acordul autorului. L-am atenţionat să nu procedeze aşa, pentru că eu nu pot permite aşa ceva şi e bine să nu ajungem la penibilitaţi. Sunt un om de bun-simţ, înţeleg orice, dar e o chestiune de igienă să nu suport orice. Faptul că acei tovarăşi se poartă cu manuscrisele mele ca şi cum ar vrea să insinueze că-s vinovat de ceva, ei bine, mă deranjează peste măsură. Eu ţin cu orice risc să rămîn demn în proprii mei ochi. N-am trăit şi nu trăiesc deloc ca să plac, mi-am ales definitiv solitudinea, aşa că nu suport bătaia de joc. Din păcate, în ultimele trei săptămîni trăiesc tare rău. Crizele dureroase nu mai au nici un dumnezeu în toată partea stîngă a corpului. Analizele sunt neclare şi nu e amestecat doar stomacul. Svevo scrisese undeva că bolile de stomac produc tristeţe şi poate că nu durerile mă scot din minţi, ci provizoratul în care mă ţine indispoziţia iscată de ele. Medicii se uită atît de straniu la mine după ce mă pipăie, încît parcă le-ar fi teamă să spună ce am. Caut să nu mă mai gîndesc la aceasta şi să lucrez mai departe la o carte care, constat, e un fel de grad zero al amărăciunii, un fel de pătrat negru pe fond negru. A, da i-am păcălit pe funcţioarii aceia. Le-am dat, chipurile, şi un text mai vesel. „bucuria”. Şi le-am sugerat să-l pună pe ultima copertă. Vai ce repede au fost de acord! Dar i-am păcălit. Ascultaţi:
„-Vin tîrziu dupa atîţia învingatori după atîtea războaie.
Şi vă propun bucuria v-o propun aproape cu ciudă vă obişnuiesc numai cu ea.
E a noastră o putem stăpîni o putem apăra.
Acesta e visul meu din fiecare noapte singurul.
M-am gîndit: un asemenea vis nu poate ucide.
De parcă bucuria se propune! „Tovarăşi, propun de azi înainte bucuria!”
Ce păcat că mi-au scos „Scufiţa roşie”, „Prăvălia cu fete moarte”, „Privighetorile”, „Pierdut în poem”, „Pot deschide ochii”. „Un bărbat norocos pînă mîine”, „Carnea ca text” şi chiar „La poetique dans le boudoir” (-Privită din spate orice femeie goală seamană cu o maşină de scris.). Plus multe altele din secţiunea „Tratatul de eretică”. Pentru că am preferat să le scot decît să schimb ceva în ele. Balamuc, nu alta!
V-am citit ultima carte şi am plecat din ea numai cu gînduri aparte. Cum o să-mi fac lucrarea de stat cu Poezia lui Virgil Mazilescu, opiniile dumneavoastră în acest sens îmi sunt mai mult decît necesare. Eu am spus mereu că Virgil Mazilescu a influenţat evident aproape toată poezia valului 80, chiar dacă nu se prea spune acest lucru. Am constatat că şi Ulici a scris aceasta, după o discuţie de la Tîrgu Neamţ. Cam asta ar fi! Aştept să vă trimit „Biblioteca din Nord” şi sper că n-o să vă lase indiferent. Opinia dumneavoastră despre ceea ce scriu mi-e evident necesară. La prima carte sunt destule lucruri alunecoase. Şi eu nu sunt un om norocos, aşa cum de fapt sunt toţi cei izolaţi.
Vă doresc un decembrie omenesc şi multă inspiraţie!
Cu dragoste şi amărăciune,
Aurel Dumitraşcu
Borca, 9 martie 1986
Stimate domnule Grigurcu,
Vă scriu după două luni, devotat aceloraşi amărăciuni şi plictisit de aceleaşi emisiuni. Vă mulţumesc pentru urările de la începutul anului! Puţin dupa aceea, am plecat spre Iaşi. Luca m-a primit cu bucurie şi în prima zi am stat amîndoi în Biblioteca Centrală. El a conspectat Cassirer, în timp ce eu am citit tot ce merita să fie citit dintr-o colectie „Vremea” din `37, cea cu darea lui Eliade afară de la Universitate, acuzat pentru pornografie, cînd toţi studenţii de la Drept, în semn de solidaritate, s-au declarat public pornografi! Îi citesc întotdeauna cu interes pe aceşti izolaţi şi individualişti. Ei au avut dreptate pîna la urmă. Ce n-a avut „dreptate” Cioran vorbind despre „dictatura reumatismului”, despre „continuitatea perfectă cu batrînii” (care numai mesianism nu e!)? Aproape m-am amuzat citind în vremea, 496/18 iulie 1937, în „Imperativul discontinuităţii”: „ce poate să-mi facă mie parchetul dacă eu declar public că nu mai sunt de acord cu imbecilitatea unei părţi din predecesorii mei?”. Luca mi-a stimulat întotdeauna constructiv „nevoia de altceva”. Între cărţile lui m-am simţit întotdeauna un om fercit. Erau seri în care el întîrzia, intenţionat – cred, pentru a fi singur şi pentru a jubila în timp ce descopeream fel de fel de minuni printre cărţile sale. Nu ştiu cît îmi va suporta entuziasmul şi nebunia! Am mai luat de la el o carte (pe care trebuia s-o citesc mai demult)- „L Amour et l `Occident” (Denis de Rougemont, „personalistul”) şi un nou Blanchot (ultimul, cred), din 1983, „Apres corp” precide par „le ressassement eternel”. Aceasta din urmă mi-a amintit, nu stiu de ce, de acele „mapauka” din „Pavilionul canceroşilor” lui Soljenitsyne, ba nu, din „Primul cerc”. Oricum, Kafkianismul din prozele lui Blanchot e cel mai des pe gustul meu. De la Iaşi, cu un tren plin de mofturi, am plecat la Bucureşti. Caut oraşul acesta ca şi cum aş căuta un parc naţional, o rezervaţie, însă mă abţin de la comparaţii care l-ar ruina… şi mai şi. Mi-a priit de data aceasta! Poate şi pentru că nu era frig. După ce luni în şir nu văd faţa scriitoricească, micile „frivolitaţi” pe care mi le permit ducîndu-mă la Bucureşti „nu mă discreditează”. Acolo se trăieşte deseori în haită, ori eu sunt un lup singuratic. Păstrez pentru sufletul meu în special plimbarea îndelungă prin Cişmigiu cu domnul Paler! Am avut atîtea să ne spunem acum! Sunt solidar cu domnia sa, evident, pe fondul măgăriilor de ultimă speţă profesate de diferiţi „deştepţi”. Într-o vreme în care lipsa de caracter trece drept diplomaţie, a rămîne de partea celor neînduplecaţi e o chestiune de igienă, nu doar de constiinţă. În ciuda bunei-mele-creşteri, voi trăi mereu o… dramă: aceia de a nu suporta alinierea. Se face elogiul turmei în prea multe pătrăţele. Poate că de aceia îmi şi elogiez rugul. M-am gîndit în ultima vreme ce reprezentăm noi raportaţi la cele patru miliarde şi ceva. Mi s-a părut că aproape nimic. Moartea este, fără discuţie, strict personală. Dacă, de exemplu, eu sau altul, am crăpa mîine, istoria literară, n-ar înregistra acest eveniment ca pe o durere. Dacă mă gîndesc bine, literatura noastră n-ar fi fost mai săracă nici dacă Eugen Barbu nu s-ar fi născut… Va trece nu multă vreme şi literatura va risca să fie apanajul elitei. Cînd constat în ce ritm se înmulţeşte numărul cretinilor de prin şcoli, mă-ntreb cine va mai recepta, vai!, „comiterile” noastre. Am avut discuţii cu „colegii mei care scriu din Neamţ” (sintaxă!). Cristian Livescu nu admite să stau izolat, să nu particip la întîlnirile lor cu cititorii din cutare combinat, din cutare c.a.p etc. Oare de ce le-o fi dînd lor scrisul sentimentul că sunt oameni foarte importanţi?! Ţin să fie cunoscuţi de proletari, să se facă afişe cu numele lor etc. E semn de boşorogism. În plus, am declarat, nu ţin să mă adun cu hoţii de texte (cazul Daniel Corbu e notoriu în acest sens!). Mie-mi ajunge telejurnalul! Chiar am fost întrebat: „Domnule D., dacă aţi pleca pe altă planetă ce a-ţi ţine să luaţi cu dumneavoastră?- Telejurnalul! Am răspuns. Din cauza acestui răspuns, se pare, nu ştiu zău cînd mă vor mai muta la Piatra Neamţ. Nu mă mai miră nimic! Statul la o coadă la pîine, iată, pare unora curat eroism. Revoluţia la zi! Cum să nu mă amuz cînd în Sfînta noastră ţară o scursură a vacii -untul-e considerată un lux!? Cînd prinde careva unt la alimentară, ce mai!, are subiect de entuziasm cu vecinele pentru cîteva zile! De fapt, nu mă amuz. Sunt trist. Rămîn în bibliotecă pentru a mă apăra de putoare. Caragiale a plecat la Berlin. Eu nu plec. Am primit din Franţa „Le droit derever” de Gaston Bachelard. M-am bucurat în ziua cînd am trimis la Paris un Eminescu -„Luceafărul” în zece limbi. Aşa, pur şi simplu. Sever Avram, un critic tînăr, mi-a spus cîndva, la o sindrofie poeticească la Tîrgu Neamţ că risc să mă ratez ca poet din cauza sarcasmului meu excesiv. Nu mi s-a părut a fi o observaţie tîmpită. Numai că trebuie să mă apăr cumva. Alţii mimează amărăciunea (care, nu-i aşa?, se poate mima atît de uşor!), în timp ce eu vieţuiesc numai cu ea. N-aş zice că nu mi-e bine aşa, de fapt! Mi se pare important întotdeauna să nu mă deteriorez ca om. Deci: fără alinieri!
Mi-a plăcut sincer ce-a scris Mircea Martin, în R.L., despre dumneavoastră! Am salutat intervenţia domnului Al. Dobrescu din VATRA. O revistă „Convorbiri literare” primită ieri, observ cu plăcere, mă adună cu dumneavoastră între paginile ei. De cîteva zile e cald şi-s peste măsură de mulţumit. Şi pe pisica Mao am dat-o afară! E nebună. S-a îndrăgostit. Am să-i scriu azi şi Martei Petreu. Pe 14 e ziua ei şi ştiu că e tristă ca de obicei. Ca să nu mă ameninţe iar cu sinuciderea ar trebui să duc la Bucureşti manuscrisul „Bibliotecii din Nord”. Dar nu-i gata! Dacă-mi vor da premiul uniunii (cum îmi sugera D.R.-ul!), îl voi refuza! În semn de protest pentru halul în care e terfelit chiar de Uniune statutul scriitorului ( vă amintiţi „aventurile” de la sfîrşitul anului trecut!). Sper să aibă ei timp să-mi refuze asemenea „artificii”. Îmi ajung cărţile. Toate celelalte se fac de dragul femeilor. Dacă nu v-ar sîcîi, aş trimite „Biblioteca din Nord” pentru a vă da o părere! Să mai spun că ţin mult la opinia dumneavoastră!?
Vă doresc sănătate şi bucurie, acolo şi peste tot!
Cu toată consideraţia,
Aurel Dumitraşcu
Borca, 2 septembrie 1987
Mult stimate domnule Grigurcu,
N-a mai venit nici un semn de la dumneavoastră. Vă voi fi dezamăgit?! V-am trimis „Biblioteca din Nord” imediat ce-a apărut şi eram convins că o să-mi scrieţi că aţi primit-o. Din păcate, nu am nici o veste dinspre dumneavoastră. Voi spune, însă, mereu: măcar de aţi fi bine, de v-aş şti bine. Aflu mereu atîtea lucruri triste despre oameni la care ţin! Unii nu mai rezistă. Infernul în care ne prefacem că trăim întrece orice închipuire. Bine, n-am să spun că porcii sunt mai puternici decît oamenii, dar parcă nici „Je dans voyager, distraire les enchantementes assembles sur mon cerveau” din „Une saison en enfer” nu mă mai distrage. Numai lectura nu degradează. Mi-am petrecut vara tăvălindu-mă de dureri, persiflîndu-mi sărăcia şi citind peste măsură. Au venit unii şi mi-au spus să fiu cuminte, de parcă ar fi cuminţenia muma celor bune. Cine poate sta cuminte pe foc? Cînd n-am putut să mă mai suport, am tradus din Beckett, din Cioran, din Chester Himes, din Orwell, din Char. Citeam cîte un roman pe zi, ca-n fiecare august, dar n-am rezistat. Iar am fost la medici. Ca să nu mai fie şi ei atît de singuri. Acum a venit toamna şi absolvirea facultăţii nu-mi foloseşte la nimic (sau, mai bine zis, nu le foloseşte la nimic). Mi-am dat toate examenele din aprilie. Ţineam tare mult să fiu bun la domnul Al. Călinescu. Citeam enorm şi vorbisem singur franţuzeşte, numai ca să nu fiu în vreun fel penibil la acest intelectual distins (o raritate, după opinia mea, la filologia ieşeană!). Şi n-am fost. Mi-a pus 10. Se pare că impresia de la acel examen l-a determinat şi să scrie nu mult după aceea despre „Bibliotecă” în revista „Cronica”. După examenele acelea, luate cu note maxime în aproape toate cele opt „cazuri”, o lună nu am făcut altceva decît să-mi redactez lucrarea de licenţă. Virgil Mazilescu. Nu puteam să scriu oricum şi m-am gîndit zile în şir pînă să încep. Dar a ieşit bine. Luca şi Antonesei zic la fel. Mi-au pus 10, dar nu asta avea importanţă. Obosit, m-am dus la Bucureşti să mă odihnesc. Şi m-am odihnit, cu cîţiva din prietenii mei buni, constanţi. M-am odihnit chiar şi în nopţile petrecute acasă pe la Buduca, Iova, Ţeposu. Dar, ca de obicei, am stat mult la Cinematecă, graţie lui Eugen Suciu, poetul acela de caracter. Prezenţa Magdalenei Ghica m-a fermecat în continuarea scrisorilor pe care mi le scrie. Întîlnirea cu Mircea Martin mi-a făcut din nou bine. M-a luat într-o plimbare pe străzi şi poate că nici eu nu l-am plictisit. Au fost zile în care numai prezenţa la psihiatru a celui mai bun prieten din Bucureşti mă afecta. Sătul de mizeria bine-cunoscută, nu se mai poate controla. Nu ştiu cît voi mai suporta şi eu amărăciunea aceasta pe care o simt mai ales prin oamenii la care ţin! Acum, ca să nu-mi amintesc că de după zile n-am şansa nici unui post aici, citesc o carte a lui Jung despre farfuriile zburătoare. Peste vreo oră începe telejurnalul. Voi deschide să aflu noi veşti despre extratereştri.
Poezii n-am mai scris. Domnul Mugur a declarat că a făcut preinfarct din cauza lucrului la cartea lui (cu) Dumitraşcu. De ce se îmbolnăvesc oamenii?! În ultimul „Amfiteatru”, doamna Buzea, comentînd viaţa mea şi mai puţin cartea (de fapt, femeile ştiu atîtea despre bărbaţi, încît nu se pot abţine să nu fie sentimentale şi la revistă!), face şi o afirmaţie care m-a scandalizat peste măsură: cică greşesc tare mult, inclusiv „estetic”, permiţîndu-mi sa nu fiu de acord cu abuzurile cenzurii, fie ea reprezentată chiar şi de Florin Mugur! N-am să spun niciodată că domnul Mugur nu este un poet foarte bun, n-am să spun că n-a editat cărţi admirabile, n-am să spun că n-a făcut destul şi pentru cartea mea ca să apară destul de bine (în comparaţie cu altele; a se vedea cazul Marianei Marin!), dar nu voi admite niciodată că trebuie trecut cu vederea abuzul de a schimba în vreun fel textele poeţilor. Pentru că domnul Mugur (sau cei care-l pun!), nu schimbă pentru că totul se citeşte ideologic; îmi închipui că şi semne precum W.C. devin şarade pentru luminatele minţi ale fotohiarzilor din Consiliul Nuştiu-cărei Culturi. Cîteva scrisori de la domnul Adrian Marino (inclusiv ultima dumisale carte, pe care mi-a trimis-o însoţită de gînduri de-a dreptul flatante, neaşteptate) m-au mai liniştit. Are perfectă dreptate, însă, cînd îmi spune că pentru a rezista în continuare moral este foarte important să rezist fizic, să am grijă de sănătatea mea. Dar e greu să-mi recapăt liniştea. E suficient să văd programarea de la TV pentru ca să mă enervez peste măsură. Nu am decît poezia, cărţile, muzica. Uneori vine şi cîte o femeie frumoasă şi stă cu mine. Dar nu pot suporta mult timp frumuseţea care nu mă ucide. Sunt foarte frumoase femeile, dar eu cred că trăiesc rareori în idee. Raportările lor ţin prea mult de zahăr ca să aibă continuitate. Mai zilele din urmă m-am trezit aici cu fata profesorului coordonator al lucrării mele de licenţă. Studentă la engleză-franceză. Dar domnu` profesor nu ştie unde a fost fata dumnealui. Ea mă iubeşte ca o nebună, ea, vai, pariază pe demenţele mele. Da! Şi eu ce să fac cu „un cap de femeie”?! A plecat să nu dea cumva de Antonesei sau Piţu peste ea, aici. Liviu e prea leneş ca să vină acum aici, iar pe Luca l-am visat la Paris. Eram atît de fericit pentru el. Nu vă scriu frivolităţi, iubite domnule Grigurcu! Vedeţi bine, tot ceea ce vă mărturisesc nu spune decît că trebuie să-mi scrieţi. Chiar aşa: m-am gîndit deseori de ce nu mi-aţi dat nici un semn. Că (vorba Constanţei Buzea) m-am maturizat greu (unii, însă, cred că a nu mai avea caracter înseamnă a te maturiza!) este de domeniul evidenţei, altfel nu aş fi recitit scrisorile pe care mi le-aţi trimis şi în care îmi spuneţi, chiar dacă în grabă, lucruri curate. Mi-e imposibil să mă „despart” de oamenii pe care-i preţuiesc mult. Indiferenţa lor, voluntară sau justificată, mă zburătăceşte însă. Te obişnuieşti cu gîndul bun al unui om deosebit şi cînd el oboseşte, brusc, te simţi frustrat.
Mi-e martor Dumnezeu (ce zici!) că nu v-am scris nici un cuvînt complezent şi că n-am vrut niciodată să vă flatez, cuvintele înşirîndu-se către dumneavoastră absolut fireşti, în continuarea preţuirii pe care v-aş fi purtat-o chiar şi dacă nu v-aş fi mărturisit-o. Cînd, însă, mai scrii şi cărţi şi eşti neînduplecat, cînd izolarea te pune la indexul morţii şi al sărăciei, nu cred că este nefiresc să ţii să fii citit de oameni serioşi şi competenţi în primul rînd, eventual să ştii şi opiniile lor despre ceea ce scrii. Domnul Martin mi-a explicat, spre profunda-mi uimire, cum despre unele cărţi se scriu cronici (elogioase) încă din şpalt, în timp ce izolaţii, chiar buni scriitori (şi domnia sa îmi spune de mulţi ani că sunt un scriitor de care se va ţine seama, întreb: a quoi bon chez vous, ce moment …?), nu pot avea, din păcate, soarta … primei tribune. Cînd unii scriitori îmi comunică plini de francheţe ce cred despre ceea ce scriu, cuvintele lor îmi sunt foarte preţioase. Tînăr şi fără măsură, cum îmi dau seama că sunt, nu pot discuta cu tovarăşele profesoare de română (sistematic debile şi pătrate!) despre poem, despre carte. Cînd Radu Călin Cristea a scris pamfletul acela în „Familia”, împotriva mea (nu a cărţii), mi-a făcut mult mai bine decît „elogiile” unor Tuchilă, N.Ciobanu etc. Deşi, surprinzător, gestul lui era iscat de un impuls sincer. Ce bine-mi făceau în anii din urmă nişte discuţii cu Dan Arsenie sau cu Mazilescu! Pentru că discutau cu textele mele în faţă. Nu profesoral, nu cu savantlîcuri, ci numai cinstit şi dintr-o prietenie pe care nu o mimau.
Aproape v-aş întreba dacă puteţi fi de acord, în cazul în care v-a trecut pe sub ochi, cu opinia aceea a Constanţei Buzea, vis-a-vis de schimbările pe care editorul (şi alţii) şi le-a(u) permis fără acordul meu şi pe care eu îmi permit să le îndrept pe exemplarele pe care le dăruiesc!? Există momente cînd într-o literatură se-ntîmplă ca moralitatea să fie fluctuantă, cînd foarte mulţi „cuvîntează” despre moralitate deşi sunt exteriori ei, cînd oamenii (scriitorii) de caracter sunt mult mai expuşi decît cei care, din lipsă de personalitate, se adaptează în funcţie de situaţii. În numele talentului, prea sunt trecute cu vederea duplicităţi monstruoase. Cred că, în astfel de momente, este foarte important să se ia „apărarea” celor de caracter. Altfel totul se degradează. Cînd spun că eu nu cred decît în scriitorii care au caracter, talent avînd toţi, nu înaintez o vorbă bine găsită, ci încerc să apăr şi aşa, de degradare, contextul. Orice literatură îşi are curvele sale. Aşa cum mările au geamanduri. Dar este foarte grav dacă admitem că măcar o clipă curvele şi geamandurile sunt mai importante decît o literatură şi respectiv o mare. Vă amintiţi că v-am scris pentru prima oară într-un moment cînd atitudinea dumneavoastră faţă de un flagrant caz de penibilă duplicitate mă încîntase. Că scrieţi cărţi absolut admirabile, da, ştie toată lumea, cei mai mulţi şi scriu aceasta, dar pe mine m-a sensibilizat, ca să ziic aşa, o dată-n plus, poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu atunci cînd, aproape împotriva curentului, a stigmatizat imoralitatea, balcanismul piperat cu franţuzisme care fac bine tovarăşelor profesoare de … limbă. Mărturisesc că aş vrea foarte mult să fiu cît mai serios, să se scrie despre cărţile mele, şi nu despre mine, dar să se ştie mereu că nu am doar talent ci şi mult caracter. Poate că acest sentiment vine şi din faptul că prea am senzaţia că societatea e degradată cumplit şi că eu nu pot fi sluga unor conjuncturi care vor să degradeze totul.
Gata, închei! Aţi primit totuşi, „Biblioteca din Nord”? Vara aceasta a fost suportabilă?!
Ca şi-n alte rînduri, vă doresc tot binele pe care îl puteţi suporta!
Cu cele mai bune gînduri,
Aurel Dumitraşcu
P.S. – Şi-ncă un lucru: dacă vor aproba ţinerea Colocviilor de Poezie de la Tg.Neamţ, în octombrie (cred), putem conta în vreun fel pe prezenţa dumneavoastră aici, eventual împreună cu domnul Mircea Martin?! Am fi peste măsură de onoraţi!
Aurel Dumitraşcu
(Carte poştală)
Vă doresc un an mai bun, cu mai puţine discursuri şi mai multă lumină, un an în care să putem fi mai fericiţi între cărţi şi cuvinte!
Cu preţuire,
Aurel Dumitraşcu
Decembrie 1986, Crăciun
20 mai 1990
Stimate domnule Grigurcu,
Iată, vă trimit primul număr din ANTITEZE! Mă bucur mult că a ieşit, după ce tipografii (că ei conduc ţara asta, şi cu tovarăşul Iliescu!) ne-au tot obstrucţionat. Sper că de acum lucrurile să meargă mai bine. Mizăm pe cîteva colaborări permanente şi mai caut un critic de prestigiu care să semneze cronica literară. Sigur, invitaţia de a o face dumneavoastră rămîne, chiar dacă mi-aţi spus că nu puteţi din cauza diverselor solicitări. Oricum, aştept oricînd să-mi trimiteţi texte. Ne vom simţi onoraţi de fiecare colaborare a dumneavoastră la ANTITEZE. Săptămîna viitoare voi merge la uniune să discut posibilitatea de a fi o revistă a … Uniunii. Dinescu şi Ana Blandiana, cu care am mai discutat în acest sens, au promis să ne ajute. Moldova nu are decît o revistă a Uniunii – CONVORBIRI LITERARE – şi poate că ar merita să nu fie singura, după cîte valori a dat. Poate că Moldova de acum n-ar merita, FSN-izată şi isterizată de prostie, incapabilă la modul grotesc de a realiza că iar fac jocurile comuniştii. Şi aici, sunt singurul care a scris texte violente la adresa lor, a lui Iliescu şi a ciomăgarului. Ultimile articole nici n-au vrut să mi le publice ziarele locale. De mîine, mi s-a promis prin zeci de telefoane, voi fi omorît sau ceva în genul acesta. Ce au de făcut!
Mi-e ruşine că sunt locuitor al Moldovei! Bine, însă, că am rădăcini germane! Mă apăr şi aşa. Tare mulţi oameni proşti şi fricoşi mai sunt în ţara aceasta!
Nu am pic de încredere într-un viitor cu FSN-ul şi Iliescu (ce stupid a putut fi acum două zile la acea întîlnire televizată cu Raţiu şi Cîmpeanu!). Oricum, şi pe aici, toţi oamenii în mod real inteligenţi nu votează cu FSN-ul! Cei mai mulţi, însă, votează fără să ştie nimic, păcăliţi de zvonuri şi ignoranţă. Asta e!
Vă doresc numai bine! Şi aştept oricînd semne din partea dumneavoastră!
Cu toată consideraţia,
Aurel Dumitraşcu
Piatra Neamţ, 10 iulie 1990
Iubite domnule Grigurcu,
Speram să vă răspund trimiţîndu-vă numărul 2 al ANTITEZE-lor, însă tipografii de aici ne-au încurcat în asemenea hal încît abia spre sfîrşitul lunii o să apară. Din momentul în care domnul Pleşu a declarat că Ministerul Culturii nu se mai ocupă şi de tipografii, aproape că nu se poate stabili un dialog corect cu tipografii-beţivani şi afacerişti peste măsură aici. Probabil că lucrurile se repetă în acelaşi sens şi prin ţară. Discuţiile cu ieşenii îmi confirmă acest fapt. Prin urmare, revista o să apară cu unele întîrzieri. E drept, ne-au încurcat şi unele „opinii” din redacţia provizorie. Eu nu sunt de acord să facem o revistă provincială, în care să semneze oricine etc. Îmi păstrez ideea că o revistă de valoare, cu o idee culturală clară de la care să nu ne abatem (îmi cer scuze pentru această formulare stîngace!). Din păcate, Emil Nicolae şi chiar Cristian Livescu sunt uşor dispuşi să publice orice. Le-am propus, totuşi, un principiu necesar: să nu intre nici un text, dacă nu suntem cu toţii de acord să intre. Apoi, eu vreau să fie o revistă vie, în spiritul generaţiei noastre (care n-are pe conştiinţă compromisuri morale), o revistă care să n-aibă nimic bătrînicios. E motivul pentru care prietenii mei Piţu, Antonesei, Valeriu Gherghel şi alţii ca ei colaborează număr de număr, sper nu numai de dragul meu. Vreau să vă mulţumesc foarte mult pentru noul text trimis ca şi pentru promisiunea de a ne trimite mereu cîte ceva, dacă vă este imposibil să ţineţi şi la noi cronica literară – şi vă înţeleg! Am discutat şi cu domnul ulici şi sunt sigur că Uniunea ne va lua sub aripa ei. Voi merge la Bucureşti în curînd ( chiar dacă e vară). Am văzut că Uniunea se ocupă şi de o revistă care apare la Focşani, dar e o revistă de necitit, evident debilă, avîndu-l (se pare) în funcţie pe un oportunist bine-cunoscut, Florin Muscalu. Deh!
Revista ANTITEZE o să v-o trimit eu întotdeauna în dublu exemplar!
Numărul de telefon la care pot fi găsit (ca şi domnul Livescu, de altfel: s-a mutat şi nu are un nou telefon!): 936/13945.
În august, voi pleca în Belgia pentru un timp! Abia aştept! Sper să fiu sănătos. E singurul lucru pe care mi-l doresc. Fiindcă toate celelalte sunt în stare să le fac. În general, mă simt bine, dar mereu îmi mai este teamă de recidive. Oricum, dacă hemoragia se va repeta, ceea ce ar fi pentru a treia oară, singura soluţie (mi s-a spus) este numai operaţia. Poate că nu va fi cazul! Sau dacă nu va fi de ales, sper să supravieţuiesc. Sunt sincer silnicit de noii mincinoşi, de Iliescu şi toţi imbecilii pe care-i păstoreşte. Pur şi simplu nu-i suport! N-avem popor, domnule Grigurcu, ci doar un caravanserai tribal! Suntem ruşinea Europei, în continuare, şi asta numai din cauza lălîiului de Iliescu. Nişte slugi, nişte Ianuşi! Şi Moldova aceasta, isterizată de cretinisme. Nu vă spun că articolele pe care le-am scris pe aici au enervat tot „boborul”. M-au căutat, m-au sunat, m-au agresat. Cum adică să scriu că mi-e ruşine că sunt moldovean?! Cum să vorbesc în halul acela despre „domnul Iliescu” şi FSN?!. Pînă la urmă, ziarele de aici, ameninţate că le vor da foc dacă mai publică textele mele, au refuzat să mai tipărească opiniile. Ca să scap de greaţă, traduc, totuşi, o carte de sociologie a lui Francesco Alberoni, „Erotismul”, apărută la Ramsay în 1987. Şi mă bucur de ultimele daruri primite din Franţa: cărţi ale lui Kundera şi ale lui Bernard-Henri Levy. Sper să vă trimit în curînd ANTITEZE şi să vă dau numai veşti bune! Vă doresc o vară frumoasă, aşa cum o vreţi dumneavoastră!
Cu cel mai bun gînd,
Aurel Dumitraşcu
(Variante tipărite în revista
„Conta“, nr. 6/2o11)