Laurențiu Ulici Furtunile memoriei Înlăuntrul grupării poetice de la Tg. Neamț (Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava), Aurel Dumitrașcu este cel mai înclinat spre reverie în compania Bibliotecii, un călător infatigabil prin labirintul cărților de tot felul, singuratec și puțin melancolic, luînd deseori realitatea citită drept realitate trăită și scriindu-și poeziile ca pe niște scrisori de acreditare în ținutul misterios și captivant al Verbului, cu umilință de inadaptabil la cele lumești dar și cu orgoliul celui care a găsit în furtunile memoriei lumii (căci ce altceva sunt cărțile?!) adevărata liniște, mai bine zis liniștire de sine; dorind să fie mai mult decît să aibă („averea este apanajul celor uluiți“ zice într-un vers memorabil), cultivînd o resemnare activă, formă subtilă de speranță (căci, spune tot el, „știam că disperarea e intermezzo-ul decrepitudinii“), el stă în mijlocul furtunii memoriei, provocînd-o cu subînțeles, adică adăugîndu-i partea sa de vină, trasă în versuri care încearcă să împace viața reală cu viața cărților, simțurile cu memoria, biografia personală cu bibliografia, vorbirea de fiecare zi cu rostirea poetică, natura cu cultura: „ – Sunt în a opta zi a săptăminii mi s-a rostogolit în carne un munte de sare sau poate o casă din care nu se poate ieși pe cine mai interesează timpul într-o lume amenințată mirosurile blînde apun ca niște boabe de grîu care trec dincolo de dinții hîrciogilor să taci! – zice iarba ca o cravașă agățată în cui (dumnezeiasca ei liniște) tînăr frumos încăpățînat vrei să schimbi baricadele putrede în visare „poezia ta seamănă cu bîtlanii!“ este ora buletinelor de știri tot mai lungi ora colinelor închise în cuști – florile cresc numai în minți – te zbați viața nu este un psalm în fiecare zi te oferi cuțitului de chirurg și în fiecare zi ai timp să fugi de acolo „eu merg împotriva morții“ – greșelile se hrănesc cu cuvinte poezia e un zar aruncat în memorie – rîd! plîng! – se întorc păsările din țările calde le vedem numai pe cele care n-ajung între două incendii creierul își inoculează o nouă furtună“ nu că poetul n-ar putea să scrie dincolo de orizontul lecturii și fără să caute pentru fiecare sentiment sau stare un întăritor livresc, poate o și face, chiar frumos ca în această emblematică „vînătoare de cerbi“: „Cînd am fost prima dată la vinătoare cerbii s-au rugat de țeava puștii cerbii au plîns cînd am fost a doua oară la vînătoare cerbii au surîs și în carne mi s-au ascuns a treia oară nu am mai fost o femeie furase pădurea“ nu că vocea lui ar avea numaidecît nevoie de vocile închise în memoria lumii dar acesta e chiar modul lui natural de a fi, sau cel puțin așa pare de vreme ce sentimentele cele mai naturale, dragostea bunăoară, îi procură prilejuri de răsfoire a cărților cu gesturile unuia care astfel înțelege pur și simplu să respire: „– Îți spunea mereu trupul meu scăpat în buiestru: sunați lung! și tu te încăpățînai să vizitezi coridorul galben al mării te uitai la șoșonii mirosind a pește sărat fluierai chiar nu-ți păsa (– ce, fericirea e un teckel seniorial nu un dromader de cîlți!) coliba de pe țărm își așeza blînd mîinile pe genunchi mai puteam răbda tutunul negru de pe buzele tale mai puteam aștepta pustiul prin gări aveam și un costum alb pe care îl îmbrăcam cînd mi-era prea rușine de pielea ta catifelată și caldă iubirea ca periferia orașelor îți pui capul în raniță – «frontul este un istm» – șarpele din mine se hrănește cu cărți pe ucenici îi plouă pînă la inimă am intuit, Ies moments divins du hutin dar toate se cer afară din univers potcovește caii, bezmetico! se mută orașele se mută copacii domnul dali e dispus să cumpere două furtuni de la noi“ numai că liniștirea prin însingurarea în bibliotecă e amăgitoare totuși, ceva tulbure și prădalnic o transformă în contrariul ei, realitatea așazicînd reală își insinuează antenele otrăvitoare și poetul percepe, chiar fără s-o recunoască, puterea faptelor asupra vorbelor drept care, ca o consolare, clamează taumaturgia: „– Îmi plăcea cîteodată să mă plimb prin paris adică prin spatele casei urzicile înalte cît la tour eiffel roțile sticlele sparte pălăriile rupte gîndacii leneși și grași ce plăcere să bagi două degete în ochii metalelor apucăturile creștine ale trupului, nu te strînge niciodată lumina numai memoria cuvintele latră – emigranți inventați îmi plăcea cîteodată să mi se spună aiurel – eroarea de a-ți scrie biografia – numai un coleg de liceu îmi spunea așa mă văzuse punînd pe fotografia lui byron o bucată de lună el mi-a zis că moartea e o fereastră deschisă înlăuntrul unui turn în copilărie aforismele se uită ca și armata ca femeile pline de ruj uneori capul omului este capătul unei străzi de fapt, eu n-am tras niciodată pisica altei cozi la missolonghi cîndva pe un zid un cuvînt scrijelea un poet“ Sunt convins că Aurel Dumitrașcu va ști să reziste in continuare „furtunilor memoriei“ și că despre el se va vorbi. Publicat în „România Literară“, 12 octombrie 1984