Furtunile memoriei
Înlăuntrul grupării poetice de la Tg. Neamț (Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava), Aurel Dumitrașcu este cel mai înclinat spre reverie în compania Bibliotecii, un călător infatigabil prin labirintul cărților de tot felul, singuratec și puțin melancolic, luînd deseori realitatea citită drept realitate trăită și scriindu-și poeziile ca pe niște scrisori de acreditare în ținutul misterios și captivant al Verbului, cu umilință de inadaptabil la cele lumești dar și cu orgoliul celui care a găsit în furtunile memoriei lumii (căci ce altceva sunt cărțile?!) adevărata liniște, mai bine zis liniștire de sine; dorind să fie mai mult decît să aibă („averea este apanajul celor uluiți“ zice într-un vers memorabil), cultivînd o resemnare activă, formă subtilă de speranță (căci, spune tot el, „știam că disperarea e intermezzo-ul decrepitudinii“), el stă în mijlocul furtunii memoriei, provocînd-o cu subînțeles, adică adăugîndu-i partea sa de vină, trasă în versuri care încearcă să împace viața reală cu viața cărților, simțurile cu memoria, biografia personală cu bibliografia, vorbirea de fiecare zi cu rostirea poetică, natura cu cultura:
„ – Sunt în a opta zi a săptăminii
mi s-a rostogolit în carne un munte de sare
sau poate o casă din care nu se poate ieși
pe cine mai interesează timpul
într-o lume amenințată
mirosurile blînde apun ca niște boabe de grîu
care trec dincolo de dinții hîrciogilor
să taci! – zice iarba ca o cravașă
agățată în cui (dumnezeiasca ei liniște)
tînăr frumos încăpățînat vrei să schimbi
baricadele putrede în visare
„poezia ta seamănă cu bîtlanii!“
este ora buletinelor de știri tot mai lungi
ora colinelor închise în cuști – florile cresc
numai în minți –
te zbați viața nu este un psalm
în fiecare zi te oferi cuțitului de chirurg
și în fiecare zi ai timp să fugi de acolo
„eu merg împotriva morții“
– greșelile se hrănesc cu cuvinte
poezia e un zar aruncat în memorie
– rîd! plîng! –
se întorc păsările din țările calde
le vedem numai pe cele care n-ajung
între două incendii
creierul își inoculează o nouă furtună“
nu că poetul n-ar putea să scrie dincolo de orizontul lecturii și fără să caute pentru fiecare sentiment sau stare un întăritor livresc, poate o și face, chiar frumos ca în această emblematică „vînătoare de cerbi“:
„Cînd am fost prima dată
la vinătoare
cerbii s-au rugat de țeava puștii
cerbii au plîns
cînd am fost a doua oară
la vînătoare
cerbii au surîs
și în carne mi s-au ascuns
a treia oară
nu am mai fost
o femeie furase pădurea“
nu că vocea lui ar avea numaidecît nevoie de vocile închise în memoria lumii dar acesta e chiar modul lui natural de a fi, sau cel puțin așa pare de vreme ce sentimentele cele mai naturale, dragostea bunăoară, îi procură prilejuri de răsfoire a cărților cu gesturile unuia care astfel înțelege pur și simplu să respire:
„– Îți spunea mereu trupul meu
scăpat în buiestru: sunați lung! și tu
te încăpățînai să vizitezi coridorul galben
al mării te uitai la șoșonii
mirosind a pește sărat fluierai chiar
nu-ți păsa (– ce, fericirea e un teckel seniorial
nu un dromader de cîlți!) coliba de pe țărm
își așeza blînd mîinile pe genunchi
mai puteam răbda tutunul negru
de pe buzele tale mai puteam aștepta
pustiul prin gări
aveam și un costum alb pe care îl îmbrăcam
cînd mi-era prea rușine
de pielea ta catifelată și caldă
iubirea ca periferia orașelor îți pui
capul în raniță – «frontul este un istm» –
șarpele din mine se hrănește cu cărți
pe ucenici îi plouă pînă la inimă
am intuit, Ies moments divins du hutin
dar toate se cer afară din univers
potcovește caii, bezmetico! se mută orașele
se mută copacii
domnul dali e dispus să cumpere
două furtuni de la noi“
numai că liniștirea prin însingurarea în bibliotecă e amăgitoare totuși, ceva tulbure și prădalnic o transformă în contrariul ei, realitatea așazicînd reală își insinuează antenele otrăvitoare și poetul percepe, chiar fără s-o recunoască, puterea faptelor asupra vorbelor drept care, ca o consolare, clamează taumaturgia:
„– Îmi plăcea cîteodată să mă plimb prin paris
adică prin spatele casei
urzicile înalte cît la tour eiffel
roțile
sticlele sparte pălăriile rupte
gîndacii leneși și grași
ce plăcere să bagi două degete în ochii metalelor
apucăturile creștine ale trupului, nu te strînge
niciodată lumina numai memoria
cuvintele latră – emigranți inventați
îmi plăcea cîteodată să mi se spună aiurel
– eroarea de a-ți scrie biografia –
numai un coleg de liceu îmi spunea așa
mă văzuse punînd
pe fotografia lui byron o bucată de lună
el mi-a zis că moartea e o fereastră
deschisă înlăuntrul unui turn
în copilărie aforismele se uită ca și armata
ca femeile pline de ruj
uneori capul omului este capătul unei străzi
de fapt, eu n-am tras niciodată pisica altei cozi
la missolonghi cîndva pe un zid
un cuvînt scrijelea un poet“
Sunt convins că Aurel Dumitrașcu va ști să reziste in continuare „furtunilor memoriei“ și că despre el se va vorbi.
Publicat în „România Literară“,
12 octombrie 1984
