Furtunile memoriei

 

Înlăuntrul gru­pării poetice de la Tg. Neamț (Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava), Aurel Dumitrașcu este cel mai înclinat spre reverie în compania Biblio­tecii, un călător infa­tigabil prin labirintul cărților de tot felul, singuratec și puțin melancolic, luînd deseori realitatea citită drept reali­tate trăită și scriindu-și poeziile ca pe niște scrisori de acreditare în ținutul misterios și captivant al Verbului, cu umilință de inadaptabil la cele lumești dar și cu orgoliul celui care a găsit în furtunile memoriei lumii (căci ce altceva sunt cărțile?!) adevărata liniște, mai bine zis liniștire de sine; dorind să fie mai mult decît să aibă („averea este apanajul celor uluiți“ zice într-un vers memora­bil), cultivînd o resemnare activă, formă subtilă de speranță (căci, spune tot el, „știam că disperarea e intermezzo-ul de­crepitudinii“), el stă în mijlocul furtunii memoriei, provocînd-o cu subînțeles, adică adăugîndu-i partea sa de vină, trasă în versuri care încearcă să împace viața reală cu viața cărților, simțurile cu memoria, biografia personală cu biblio­grafia, vorbirea de fiecare zi cu rostirea poetică, natura cu cultura:

„ – Sunt în a opta zi a săptăminii

mi s-a rostogolit în carne un munte de sare

sau poate o casă din care nu se poate ieși

pe cine mai interesează timpul

într-o lume amenințată

mirosurile blînde apun ca niște boabe de grîu

care trec dincolo de dinții hîrciogilor

să taci! – zice iarba ca o cravașă

agățată în cui (dum­nezeiasca ei liniște)

tînăr frumos încă­pățînat vrei să schimbi

baricadele pu­trede în visare

„poezia ta seamănă cu bîtlanii!“

este ora buletinelor de știri tot mai lungi

ora colinelor închise în cuști – florile cresc

numai în minți –

te zbați viața nu este un psalm

în fie­care zi te oferi cuțitului de chirurg

și în fiecare zi ai timp să fugi de acolo

„eu merg împotriva morții“

– greșelile se hrănesc cu cuvinte

poezia e un zar aruncat în memorie

– rîd! plîng! –

se întorc păsările din țările calde

le ve­dem numai pe cele care n-ajung

între două incendii

creierul își inoculează o nouă furtună“

nu că poetul n-ar putea să scrie dincolo de orizontul lecturii și fără să caute pentru fiecare sentiment sau stare un întăritor livresc, poate o și face, chiar frumos ca în această emble­matică „vînătoare de cerbi“:

„Cînd am fost prima dată

la vinătoare

cerbii s-au rugat de țeava puștii

cerbii au plîns

cînd am fost a doua oară

la vînătoare

cerbii au surîs

și în carne mi s-au ascuns

a treia oară

nu am mai fost

o femeie furase pădurea“

nu că vocea lui ar avea numaidecît nevoie de vocile închise în memoria lumii dar acesta e chiar modul lui natural de a fi, sau cel puțin așa pare de vreme ce sentimentele cele mai naturale, dragostea bunăoară, îi procură prilejuri de răsfoire a cărților cu gesturile unuia care astfel înțelege pur și simplu să respire:

„– Îți spunea mereu trupul meu

scăpat în buiestru: sunați lung! și tu

te încăpățînai să vizitezi coridorul galben

al mării te uitai la șoșonii

mirosind a peș­te sărat fluierai chiar

nu-ți păsa (– ce, fericirea e un teckel seniorial

nu un dromader de cîlți!) coliba de pe țărm

își așeza blînd mîinile pe genunchi

mai puteam răbda tutunul negru

de pe bu­zele tale mai puteam aștepta

pustiul prin gări

aveam și un costum alb pe care îl îmbrăcam

cînd mi-era prea ru­șine

de pielea ta catifelată și caldă

iubirea ca periferia orașelor îți pui

ca­pul în raniță – «frontul este un istm» –

șarpele din mine se hrănește cu cărți

pe ucenici îi plouă pînă la inimă

am intuit, Ies moments divins du hutin

dar toate se cer afară din univers

potco­vește caii, bezmetico! se mută orașele

se mută copacii

domnul dali e dispus să cumpere

două furtuni de la noi“

numai că liniștirea prin însingurarea în bibliotecă e amăgitoare totuși, ceva tul­bure și prădalnic o transformă în con­trariul ei, realitatea așazicînd reală își insinuează antenele otrăvitoare și poetul percepe, chiar fără s-o recunoască, pu­terea faptelor asupra vorbelor drept care, ca o consolare, clamează taumaturgia:

„– Îmi plăcea cîteodată să mă plimb prin paris

adică prin spatele casei

ur­zicile înalte cît la tour eiffel

roțile

sticlele sparte pălăriile rupte

gîndacii leneși și grași

ce plăcere să bagi două degete în ochii metalelor

apucăturile creștine ale trupului, nu te strînge

niciodată lumina numai memoria

cuvin­tele latră – emigranți inventați

îmi plăcea cîteodată să mi se spună aiurel

– eroarea de a-ți scrie biografia –

nu­mai un coleg de liceu îmi spunea așa

mă văzuse punînd

pe fotografia lui byron o bucată de lună

el mi-a zis că moartea e o fereastră

deschisă înlăuntrul unui turn

în copilărie aforismele se uită ca și armata

ca femeile pline de ruj

uneori capul omului este capătul unei străzi

de fapt, eu n-am tras nici­odată pisica altei cozi

la missolonghi cîndva pe un zid

un cuvînt scrijelea un poet“

Sunt convins că Aurel Dumitrașcu va ști să reziste in continuare „furtunilor memoriei“ și că despre el se va vorbi.

 

Publicat în „România Literară“,
12 octombrie 1984