„– Apoi a plecat din sat și nu s-a mai auzit nimic despre el“ – acesta este sfârșitul anecdotei cu răspunsul ipoteștenilor care îl cunoscuseră pe Eminescu, în momentul când au fost chestionați de G. Călinescu, în vederea redactării monografiei despre genialul poet. Păstrând proporțiile, probabil că un lucru asemănător i s-ar putea întâmpla și unui viitor monograf al lui Aurel Dumitrașcu, precum Vlad Alui Gheorghe, în momentul în care ar dori să culeagă de la locuitorii Sabasei date despre poetul plecat din mijlocul lor. Iar timpul de aducere aminte nu este prea îndepărtat, deoarece scriitorul nemțean ar fi trebuit să împlinească, nu de mult, 65 de ani, dar s-a stins prea devreme, acum 30 de ani.
Nu cred că locuitorii Sabasei știu foarte multe lucruri despre Aurel Dumitrașcu, în pofida fap tului că în in cinta casei sale părintești sunt găzduite biblioteca și fondul documentar care conține corespondența, manuscrisele, jurnalele și fotografiile poetului. Alte circumstanțe nelăudabile în privința ținerii lor de minte se raportează la faptul că poetul este cetățean de onoare (post mortem, desigur) al comunei natale, Borca (dar și al municipiului Piatra-Neamț, unde o stradă îi și poartă numele). Mai mult: la Borca îi este ridicat chiar și un bust. Oricum, cazul nu ar fi singular, deoarece acum două decenii, întrebând un moineștean, cu o curiozitate prefăcută, ce este cu fierăraia de la intrarea în orașul lor – dar care reprezenta în fapt monumentul DADA –, mi-a răspuns că trebuie să fi rămas de la vreo schelărie dezafectată.
Glumind mai mult, am impresia că locuitorii Sabasei pot da mai multe informații despre vreun ipotetic stră-stră-strănepot al câinelui Lupu – care ar trăi „extracomunitar“ pe undeva pe lângă Crucea Talienilor, unde a fost omorât Nichifor Lipan – decât despre Aurel Dumitrașcu. De altfel, în 1986, când, în condițiile luptei de uz-ură cu cei de la cenz-ură, poetul avea deja publicate două plachete de versuri, un inspector de Limba și literatura română, venit în control la școala în care Aurel Dumitrașcu era profesor suplinitor, îi evaluase astfel condiția de poet: „Eu recunosc un scriitor numai dacă-i trecut în manuale…“ (Aurel Dumitrașcu, Carnete maro, I, ediție îngrijită A. Alui Gheorghe, Grupul Editorial Art, 2019, p. 424). Potrivit acestei voci critice pline de autoritate canonică, literatura contemporană ar fi fost redusă la câteva nume. În asemenea situație, trebuie să fim mai îngăduitori cu unele opinii ale sătenilor, de felul: „Cum să fie poet ăla a’ lui Dumitrașcu!?“ (Ibidem, p. 467). Chiar așa! A’ lui Dumitrașcu nu era bun de nimic, nici măcar în ochii tatălui său, care fusese om respectat, în calitatea sa de funcționar forestier.
Tatăl murise cu 15 ani înainte de a se pune din partea sătenilor o asemenea întrebare marcată de semnul mirării – fapt care a însemnat o cotitură importantă în existența fiului („îmi era stricată prea brusc toată ordinea sufletească de copil“ – Ibidem, p. 314). Devenit un tânăr colțos, care mai purta și plete, Aurel Dumitrașcu nu numai că nu fusese un elev strălucit (deși frecventa zilnic biblioteca liceului, din rațiuni „extracurriculare“), dar, în toți anii de gimnaziu, avusese o constanță demnă de invidiat în privința mediei la purtare: nota opt. Repercusiunea cea mai importantă a fost respingerea dosarului de înscriere pentru concursul de admitere la Facultatea de Filosofie din Cluj-Napoca. Or, se știe că numai elevii cuminți puteau să se apuce, ca viitori studenți, de o treabă foarte serioasă, precum era înțelegerea și predarea filosofiei marxist-leniniste. Cu o ironie amară, D. R. Popescu, care era redactor-șef la „Tribuna“, i-a propus să refacă anii de liceu, pentru a-și îndrepta media la purtare.
Revenind la anecdota cu ipoteștenii lui Eminescu, în afara lumii strict literare, practic nimeni nu se prea interesa de Aurel Dumitrașcu, cu excepția milițienilor și a politrucilor, cărora profesorul suplinitor rebel le făcea probleme pe linie de serviciu. Confruntarea poetului cu Securitatea a avut un deznodământ mai ciudat, deoarece, la cererea familiei Dumitrașcu de a studia dosarul de urmărire, aceasta a primit răspunsul că, într-adevăr, s-a identificat o fișă de evidență cu mențiunea „în atenție“, dar că dosarul respectiv nu s-a clasat în arhiva CNSAS, fiind distrus (!). Or, un ofițer de Securitate îl căutase cândva la școală pe poet, pentru a-l lua la întrebări, iar un coleg de cancelarie, profesor de matematică, a fost descoperit de poștașul comunei că trimitea celor în drept scrisori delatoare în progresie aritmetică pe seama lui.
Autodidact fiind în fond, Aurel Dumitrașcu și-a format, în izolarea montană a spațiului natal, conștiința de sine și conștiința creatoare, fără a avea contact direct cu modelele vii autohtone ale congenerilor. Desigur că acest modus vivendi, pe care l-a adoptat și de care s-a desprins doar pentru câțiva ani, i-a frânat impunerea în spațiul publicului literar. Departe fiind de efervescența existentă în marile centre universitare, poetul a resimțit acut această situare, pe care o regăsim exprimată în paginile de jurnal, în filele de corespondență și prin atitudinile adoptate în presa vremii.
Câteva încercări ale lui Aurel Dumitrașcu de a se îndepărta de spațiul natal au existat, înainte de desprinderea definitivă din ultimii doi ani și jumătate ai vieții, când a fost muzeograf și consilier cultural la Piatra-Neamț. Astfel, după satisfacerea stagiului militar, el s-a angajat la „Cooperația orașului Bicaz“, ca „agent contractări și achiziții“. Ceea ce trebuia să facă „agentul“ Dumitrașcu era să colecteze produse agricole din mediul rural, cu principala „ocupațiune mintală“ (în termenii lui Ilie Moromete) de a număra… ouăle. Numai că mintea îi era „la alte prostii“ – vorba aceluiași personaj –, în sensul că, în unele momente de relaxare furate din timpul serviciului, citea cu nesaț poezie din literatura universală. Nu a rezistat nici măcar o jumătate de an cu număratul ouălor, renunțând, „la cerere“, să mai presteze asemenea serviciu de Cenușăreasă avicolă.
Poetul a fost, după aceea, nevoit să se angajeze imediat (pentru a nu fi considerat parazit social), la Întreprinderea de Piele Sintetică din București, ca „muncitor formare“. Contractul de muncă „pe perioadă nedeterminată“ îi va fi desfăcut, după o perioadă determinată de tot aproape jumătate de an, din cauza absențelor nemotivate. În schimb, muncitorul neformat nu a absentat, nici măcar motivat, în această perioadă, în calitate de asistent, de la cenaclurile literare, unde a intrat în contact cu scriitori din generații diferite. În scurta perioadă bucureșteană, Aurel Dumitrașcu a mai vizitat galerii de artă și a adunat cărți pentru biblioteca din nord, însă „cutremurul oamenilor“ din 1977 l-a decis să revină la Borca.
Începutul anului școlar 1977 l-a găsit pe Aurel Dumitrașcu suplinitor la școlile generale din comuna natală, unde a predat ani buni (de fapt, răi) diferite materii, precum Limba și literatura română, Limba franceză, Educație fizică, Agricultură. Acest răgaz l-a consacrat drept unul dintre cei mai fervenți epistolieri ai ultimului deceniu ceaușist, el purtând o susținută corespondență atât cu scriitori congeneri, cât și cu aceia din generațiile anterioare. Din păcate, a fost nevoit să corespondeze și cu directori de editură sau cu redactori de carte, în vederea publicării, cu mare greutate, a două plachete de versuri, care au rămas singurele antume: Furtunile memoriei și Biblioteca din Nord.
În condițiile în care debutul revuistic era asigurat prin filtrul pus de „poșta literară“, textele lui Aurel Dumitrașcu fuseseră apreciate de Geo Dumitrescu, la rubrica sa din revista „Luceafărul“. După o serie de apariții în revistele „Convorbiri literare“, „Cronica“, „Tribuna“, „Luceafărul“ și „Ateneu“, i s-a publicat un ultim grupaj antum în România literară, pe 13 septembrie 1990, cu trei zile înainte de a muri. Ultimul poem, scris la spitalul din Piatra-Neamț, aduce aminte de acela al lui Labiș, ivit din pricini diferite, desigur, dar în aceleași condiții, ale extincției: „Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult/ să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu/ mai bine o duc voi muri timpuriu…?)/ […]/ Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă.“ Asemănarea acestui text final cu Pasărea cu clonț de rubin a sesizat-o Nicolae Manolescu („Datat cu patru zile înainte de moartea autorului, poemul ne duce cu gândul la Nicolae Labiș nu numai prin sugestia păsării fatale“ – Istoria critică a literaturii române, Grupul Editorial ART, 2019, p. 1305).
Aurel Dumitrașcu nu a fost un disident și a spus-o el însuși: „A fi curat și cinstit nu înseamnă a fi dizident“ (Carnete maro, II, ed. cit., p. 357). Poetul nemțean s-a opus regimului comunist într-un mod curat și cinstit, așa cum știu să o facă oamenii de la munte. Chiar dacă în Sabasa nu s-au reținut prea multe lucruri despre el (cred că s-au reținut, dar am exagerat aserțiunile, pentru a-mi ieși „rima“), în urma sa au rămas surprinzător de multe pagini de jurnal și de manuscrise ale poeziilor din atelierul de creație. Acestea îi pot retușa în viitor și mai bine un portret distinct în cadrul generației sale. Deviza lui Aurel Dumitrașcu pare să fi fost: „Decât codaș la oraș, mai bine în satul tău uitat!“
Publicat în „România literară“
nr. 11/2021