Poveștile erotice ale lui Ion Creangă

Înainte de a fi citit, cu mulți ani în urmă, poveștile erotice ale lui Ion Creangă, fusesem frapat de o observație a lui Roland Barthes, în Les Lettres françaises din 9 februarie 1972. Celebrul decriptor francei afirma: „Marchizul de Sade este scriitorul care mi-a oferit cea mai mare plăcere a lecturii. Nu cunosc în literatura noastră decît pe Proust, la un cu totul alt pol, care să-ți ofere o asemenea plăcere a lecturii și a relecturii infinite“. Sade? În spațiul românesc, numele marchizului era sinonim cu nerușinarea și depravarea, de aceea nici nu a fost tradus niciodată. Dar cînd Barthes face o asemenea afirmație în marginea unei literaturi cum e literatura franceză, nu poți rămîne absent. Lecturarea lui Sade devine necesară. Sade te va duce și la „Manualul de ertologie clasică (de figuéris veneris) al lui F. – K. Forberg, la textele lui Pliniu și Suetoniu (nu ne spune el în Priape că la romani „nimic nu era mai frecvent decît plăcerea de a-și orna pereții și plafonul camerelor cu picturi licențioase“?), la Marțial și Juvenal, la Pacificus Maximus, la Luisa Siojea și mai tîrziu la Pierre Louys, Georges Bataille, Artaud și Barbara Cartland.
La noi, peste cincizeci de ani, comunismul a suspendat timpul erotic prefăcînd inclusiv intimitatea individului în plan de producție. Orice verbalizare a sexualului a trecut (și mai trece) drept rușine și vulgaritate. Se uită că Natura este masculină și feminină. Textul erotic este transcendență prin limbaj a acestei Naturi. Într-o vreme în care orice text coroziv însemna și un posibil drum spre eșafod, „Ionică cel prost“ și „Povestea poveștilor“ au ținut loc de samizdat, de pamflet. Ele au circulat în ciuda cenzurii, ele au sfidat precaritatea falsei morale publice.
Pamfletul, specie dispărută în veacul nostru, a devenit un lux. La Sade, de exemplu, nu se rîde. La Creangă, da. Savoarea limbajului său exclude savantlîcul și simbolicul. Repet: este Natura. „Răul“ vine de la mentalitatea marxistă de a clasifica, de a „întemnița“. Dar toți cei care clasează sînt suspecți. Ei probează o mentalitate sectară, îndoctrinată. Georges Bataille ne-a dovedit în mod repetat că rușinea și pudoarea care însoțesc sentimentul devastator al plăcerii sînt semn ale lipsei de inteligență. Nu există inteligență fără simțul umorului.
Apoi, există o erotică a lecturii, așa cum există o genialitate care nu se supune nici o clipă pornograficului (pentru că pornografia exclude umorul în favoarea exhibiționismului). Sintaxa „corozivelor“ lui Creangă este aceea a tuturor poveștilor sale. Dacă lectorii ar avea posibilitatea de a compara limbajul „Poveștii poveștilor“ cu limbajul așa-ziselor romane pornografice, ar constata (speriați ?) că diferența stă în stil.
Cui îi este teamă și rușine de Ion Creangă ? Probabil că numai marxiștilor și ipocriților.
La bună lectură!

August 1990