…Ceea ce m-a impresionat și mi-a rămas întipărit în memorie, de la întîlnirea cu Aurel, din acele zile atît de cenușii, într-un București (dar, nu numai) cu oameni (și folosesc expresia folosită de Ernest Bernea, pe care l-am cunoscut, la una din întîlnirile mele cu el, în atelierul fiului său, Horia, de pe Șelari, arătîndu-mi – pentru comparație – fotografii cu țărani din Țara Făgărașului, făcute în anii ’30 ai secolului trecut) „degradați pînă și antropologic”, a fost aura sa luminoasă, în care părea că nu pășește ci plutește…
După mulți ani, am cunoscut-o pe o fostă elevă de a lui, din Borca, și aceasta mi-a confirmat impresia din 1987: ei, elevii, dar mai ales ele, elevele, îl iubeau, aproape îl venerau… Consumat de o combustie interioară accelerată, Aurel emana lumină…
…Aurel scria frenetic scrisori (asta s-a văzut postum). Era un mod de a evada din izolarea în care trăia. Era generos în scrisori. După părerea mea, uneori disperat de generos, aproape fără discernămînt (asta aș putea adăuga acum)…
…De altfel, aproape toți reprezentanții mai importanți ai generației ’80 au fost niște mari epistolieri. Poate și pentru că aproape toți erau risipiți prin țară și la țară. Chiar și un contact telefonic clasic nu era tocmai la îndemînă… Corespondența reprezenta un comportament compensatoriu…
11 august 2021
