– Ce înseamnă pentru dumneavoastră un festival de poezie/proză?
– Nu m-am gândit niciodată foarte serios ce-ar putea să însemne pentru mine un festival de poezie/proză. Întrebarea mi se pare interesantă în măsura în care răspunsurile posibile devin și constructive.
Cu mai mulți ani în urmă am participat la un festival care purta numele unui poet important al literaturii noastre. Cam cum s-a desfășurat? Invitații și-au pierdut primele două-trei ore ale dimineții cu decontarea biletelor de tren sau autobuz. După aceea, scriitorii invitați au fost urcați în autobuze și transportați la o luncă unde o populație eterogenă se ocupa cu de toate: se vindeau ardei, mici, bere; câţiva prezentau papagali sau ghiceau în mărar; se făceau poze la minut; era și o scenă improvizată pe care se dansau un fel de dansuri populare; apoi, în acel decor medieval, scriitorii au fost urcați pe acea scenă și li s-a anunțat recitalul la stația de amplificare; unii am refuzat să continuăm spectacolul la care asistasem. S-au dat și diplome. Am plecat cu un gust amar, hotărât să nu mă mai întorc niciodată la așa ceva.
Desigur, dacă am fi deschis un dicționar de neologisme, am fi aflat că „festivalul“ e o „manifestație artistică cu program variat“ și ne-am fi liniștit. Dar eu crezusem că un „festival“ de poezie e altceva.
Cel mai des, aceste festivaluri sunt doar un fel de „concursuri de poezie/proză“ improvizate, și nu manifestări spirituale de ținută. Sigur, nu este întotdeauna așa.
Mărturisesc, însă, că m-a uimit în anii din urmă proliferarea nemaipomenită a unor astfel de festivaluri. Părerea mea este că abundența lor este o eroare culturală, că această abundență mai mult strică decât face. Cu ani în urmă erau numai câteva, dar avea prestigiu, erau așteptate, și participanții plecau întotdeauna cu dorința de a reveni. Nu voi uita niciodată un festival de poezie din Maramureș care mi-a apropiat definitiv un spațiu în care regăsisem nealterate obârşiile ființei românești.
Ce înseamnă pentru mine un festival de poezie/proză acum?! Prea bine nu știu, mai ales că în ultimii ani am evitat să mai particip la astfel de manifestări (o, m-aș reîntoarce în Maramureș cu dragul meu Lucian Vasiliu și alți scriitori tineri!), însă cred că aș putea spune cum îmi închipui c-ar trebui să arate un astfel de festival.
În primul rând ar trebui să se țină rar.
Apoi, scriitorii ar trebui să nu aibă ghizi culturnici locali și nici alt gen de ghizi care să însăileze fel de fel de „acțiuni“ nesemnificative, grăbite, doar ca să fie trecute în mai știu eu ce grafice cu indicatori…
Locul unde s-ar ține acest festival ar trebui să fie un loc care, în acele zile, să devină o țară.
Fiecare invitat ar trebui să conferențieze măcar 24 de ore din 24 „împotriva“ poeziei sau prozei, din atașament deplin pentru poezie și proză.
Să nu vină nimeni sărac pentru ca să nu plece sărac:
Să fie toți fericiți că SUNT și să se despartă cu încrederea că SUNT.
Să fie fiecare o carte și, adunați acolo, să fie toți Limba Română.
Să se întâlnească în fiecare zi cu oamenii locului și să nu-i plictisească pe acei oameni, după cum oamenii aceia ai locului să nu-i întâlnească pe acei scriitori dacă nu simt și ei nevoia să-i întâlnească.
Îmi mai închipui, în acest decembrie prefăcut într-o dureroasă lacrimă, că aș vrea să merg la un asemenea festival și acolo să-l reîntâlnesc pe un Domnitor al Limbii Române pe care l-am prețuit atât de mult și de a cărui prețuire am avut onoarea să mă bucur, un Domnitor de care mi-e tare dor: Nichita Stănescu.
Aurel Dumitrașcu
20 decembrie 1983
Interviu publicat cenzurat în revista „Tribuna“
