Borca, 9 octombrie 1987
Draga mea,
Nu mi-e tocmai simplu să-ţi scriu. De aceea nici n-am făcut-o mai repede. Sînt şi lucruri în faţa cărora nu mai ştii ce să zici. Eşti bulversat doar, te agăţi de orice ca să înţelegi cît de cît o poveste de-a dreptul amară (dacă nu e prea puţin spus), şi pînă la urmă constaţi că eşti incapabil să faci altceva decît să pleci de la datele care sînt. Pur şi simplu nu aş vrea să glosez în marginea vieţii tale. Mă depăşeşte. Este nedrept şi cumplit să trăieşti ce ai trăit tu; şi din exterior e foarte comod să vorbeşti, să faci chiar pe inteligentul, să compătimeşti, să nu taci. Ce aş putea să-ţi spun cu amar despre mine, în comparaţie cu amărăciunea ta?! Cărţile mele sînt triste şi supărate pe lume, prin ele umblă un bărbat incomod, „bun de împuşcat”, dar aproape toată amărăciunea mea e superfluă prin raportare al tine. Încerc un sentiment firesc şi omenesc de părere de rău gîndindu-mă la tine. Dar nu pot schimba nimic, din păcate. Ceea ce pot face, iată, este să-ţi scriu cu un gînd absolut prietenesc, fratern, să trăncănesc, poftim!, despre poezie. Dacă tu mărturiseşti că prin poezie ai sentimentul că trăieşti, că trăieşti altfel, dacă visul ţi-e atît de prieten, atunci putem intra în concordanţă, ne putem „împăca” în marginea aceloraşi himere, avem pur şi simplu ce ne spune. Nu-ţi scriu din milă, Maria! O fac dintr-o sinceră prietenie. Sigur, cînd cineva îţi relatează povestea ta, rămîi descumpănit, deşi este imposibil, din exterior, să realizezi gravitatea unei asemenea existenţe. Rămîi descumpănit, zic, dar un soi de solidaritate îţi inundă imediat gîndurile, inima. Eu sînt foarte supărat pe ce se întîmplă nefast în ţara aceasta, a noastră, vai, şi nu pot fi decît de partea celor năpăstuiţi. N-aş zice că-mi face deosebită plăcere să stau doar între oameni care-şi mărturisesc suferinţa, dar simpatia mea nu poate merge decît spre aceştia în primul rînd. De fapt, mereu, eu găsesc bucuria drept superficială, stupidă în lipsa ei de profunzime. Numai amărăciunea are distincţie. Sigur, cărnii îi place frivolitatea şi tot ceea ce nu o implică în mod real. Spiritul, însă, nu va pactiza niciodată cu balamucul bucuriei. Sînt şi expresivităţi în care privighetorile nu fac pe nebunele.
Să nu-mi vorbeşti cu dumneavoastră! Spune-mi Aurel, tutuieşte-mă, trage-mă de urechi! Eşti atît de nefericită în comparaţie cu noi! De aceea sîntem egali, de aceea noi în primul rînd trebuie să fim atenţi. Îţi voi scrie mereu cînd îmi vei scrie şi tu. Nu trebuie să-mi scrii mult, dacă ţi-e greu, nu trebuie să faci eforturi. Eu îţi voi răspunde chiar şi dacă-mi vei scrie două rînduri. Indiferent unde voi fi.
Poţi conta pe aceasta, în ceea ce mă priveşte. Ţi-am trimis cartea mea ultimă cu sentimentul că-ţi fac o bucurie. Poate că am să şi vin cîndva la tine. Sigur, cu prietenii mei. Este atît de important să fim numai în relaţii omeneşti cu oamenii! O să-ţi scriu şi despre poem, despre orice. În septembrie am tot umblat pe drumuri. Voiam să plec de aici, să fiu la P. Neamţ. De trei ani încerc să plec. Şi nu reuşesc. N-am reuşit nici de data aceasta. Tot felul de sclifosiţi oficiali îmi încurcă viaţa. Nu le fac curte şi nu-i flatez. Dar e atît de greu să mai stau aici, izolat şi singur! Singur voi fi mereu, nici o grijă, dar absenţa dialogului mă scandalizează. Aici nu am cu cine vorbi. Am casa plină de cărţi şi discuri, de reviste din toată lumea, altceva nu-mi trebuie. Dar nu am deseori cu cine vorbi. Scrisorile nu pot suplini spontaneitatea dialogului. Aproape toate poemele mele sînt amare. Probabil că sînt reflexe fireşti ale condiţiei mele. Deocamdată sînt tot aici, la şcoală. Am numai ore de sport, deşi am terminat o facultate de filologie (română-franceză). Dar, în harababura din ţară, nu-i nimic de mirare.
Dacă se vor ţine Colocviile, săptămîna viitoare voi fi la Tg. Neamţ. Poate că mi-e dor de unii prieteni de prin ţară. Nu de toţi cei care, probabil, vor veni. Eu nu vreau să fiu prieten cu toată lumea. Cred că din motive de igienă (se poate citi şi: de caracter). Talent au toţi, dar eu nu-s prieten în mod real decît cu oamenii de caracter. Pentru că nu suport compromisurile. Pentru că nu e nimic de explicat în cazul compromisurilor.
Deci, să fie această primă epistolă pe care ţi-o trimit semnul prieteniei dintre noi.
Sper că adresa, aşa cum mi-ai scris-o pe plic, este bună şi că vei primi aceste cuvinte.
Îţi doresc bucurie (totuşi), îţi doresc vise frumoase!
Cu cel mai bun gînd,
Aurel Dumitraşcu
P.S. – Nu locuiesc la Mădei. Scrie pe plic doar 5673, BORCA, NEAMŢ.
Şi numele, desigur!
Aurel
24 noiembrie 1987
Draga mea,
Să nu fii supărată! Pur şi simplu am fost dezbinat de tot felul de întîmplări, nemaiavînd timp să mă adun în scrisori către prieteni. E drept, am mai scris scrisori în această lună de tăcere, dar cred că numai din cele care erau urgente. Celor care-mi sînt mai apropiaţi, paradoxal, nu le scriu la timp. Nu e întotdeauna aşa, însă am şi perioade mute.
În zilele Colocviilor am fost şi la Iaşi, unde am fost chemat pe neaşteptate pentru a primi Premiul „M. Eminescu” pentru cartea din… 1984. Toată sindrofia s-a ţinut la Teatrul Naţional, pe scena căruia mi-a şi fost înmînat premiul, în prezenţa lui D.R. Popescu şi a altor tovarăşi sus-puşi. Dar premiile nu mă emoţionează, nu-mi spun aproape nimic în literatură. Eu gîndesc puţin altfel lucrurile care pe alţii îi flatează.
Au urmat Colocviile (unde am ajuns abia sîmbătă după-amiază!). Frigul. Pe urmă am plecat din nou la Iaşi şi de acolo la Bucureşti. Am o mare prietenă la Iaşi şi trec mai des pe acolo de dragul ei. La Bucureşti am fost pentru că mi-era dor. E oraşul în care mă simt cel mai bine.
Revenit, am tăcut o vreme pentru că am avut de tradus din cîteva cărţi franţuzeşti pe care trebuia să le înapoiez mai repede. Şi-s foarte obosit, în continuare. Mă dor ochii şi cred că şi din cauza lămpii, pe care sînt nevoit s-o aprind în orele cînd nu este curent. Numai stupidităţi.
În ultimul număr din CRONICA, deci cel de vineri, de pe 20 noiembrie (pe 21 a fost ziua mea; 32 de ani!), am un grupaj de poezii, cu poză. Azi am văzut şi eu revista. Cu ocazia premiului aceluia mi-au tot fost solicitate poezii pe la reviste. Cer să mai apară, deci. Dar nu aceasta mi se pare important. Epistola ta e plină de întîmplări şi nu le mai reiau.
Nu ştiu ce fel de Dumnezeu poate fi acela care poate da atîtea amărăciuni unui om, ţie, de exemplu?! Am să rămîn prietenul tău, chiar dacă uneori am să mai întîrzii cu răspunsul. Va fi un semn că am probleme. Dar o să revin, mai devreme sau mai tîrziu, cu semne către tine.
Şi am să-ţi trimit şi reviste străine, de prin mai multe ţări, chiar dacă nu-s recente!
Nu mai am exemplare din prima mea carte pe acasă, dar mai sînt cîteva reţinute la Centrul de librării din P. Neamţ. O să-ţi trimit un exemplar, cînd voi mai trece pe la fetele de acolo.
Voi vorbi cu Daniel (Corbu – n. n.) şi Adrian (Alui Gheorghe – n. n.) să-ţi mai trimită textele pe la reviste. Voi încerca şi eu să fac ceva pentru tine. O să văd unde anume!
Poeziile pe care mi le-ai trimis nu-s rele deloc, deşi în unele te pierzi în divagaţii. Mai sînt, pe ici pe colo, lucruri de „îndreptat”, dar în general dovedeşti multă sensibilitate, o frazare muzicală, profundă. Cred că „Lumina” şi „Tăcerea” sînt cele mai reuşite.
Îţi doresc multă poezie, în continuare!
Voi reveni! Scrie-mi cînd poţi! Nu-ţi scriu prea mult pentru că pur şi simplu nu mai am timp în fiecare zi. Dar o să mai rezolv din corespondenţă, o să termin şi traducerile şi poate că şi ceea ce-ţi scriu o să te bucure mai mult.
Bucurie şi sănătate! Cu prietenie,
Aurel Dumitraşcu
Borca, 2 decembrie 1987
Draga mea,
Regret că întîrzierea mea te-a iritat. Trebuie, totuşi, să înţelegi că atunci cînd nu-ţi pot scrie la timp se întîmplă ceva, am mult de lucru sau sînt plecat. Nici eu nu suport să nu mi se răspundă la scrisori şi te înţeleg, însă, mai devreme sau mai tîrziu, răspunsul meu la scrisorile tale va veni. Te rog să ai încredere în aceasta! De fapt, ţi-am scris săptămîna trecută şi probabil că ai primit între timp scrisoarea mea. Nu trebuie să crezi că eu nu am o viaţă personală, care, desigur, mă împrăştie în tot felul de direcţii. Singurul om căruia-i scriu indiferent de cînd vin scrisorile de la el, este prietena mea de la Iaşi, Irina. Viaţa mea epistolară este cît se poate de firească aşa. Nimeni nu-mi poate impune un anumit ritm în a răspunde la scrisori. Deci nici tu. Pe 21 noiembrie am împlinit 32 de ani. La vîrsta mea şi trăind condiţia pe care o am, nu mă pot manifesta decît aşa cum mă taie capul.
Sîmbătă şi duminică am fost la Tg. Neamţ, în juriul unui concurs de literatură interjudeţean pentru copii. Zile faste, ca toate zilele în care sînt copii în jur. Am plecat greu din Tg. Neamţ, cu un autobuz de Durău, pentru că nu m-am mai întors la P. Neamţ cu trupa cu autobuzul. Eram şi foarte obosit.
Cam asta ar fi, acum! Ţi-am făcut şi un pachet cu cîteva reviste, azi. Sper să-l primeşti.
Îţi doresc poezie şi bucurie!
Cu gîndul cel bun,
Aurel Dumitraşcu
29 decembrie 1987
– Borca –
Draga mea,
Sigur că n-aş putea trece în celălalt an fără să răspund ultimei tale scrisori. Probabil că n-o să-ţi scriu mult, pentru că ţin cu greutate stiloul între degete – mi le-am strivit (oarecum) cu un lemn. De fapt, cred că n-am muncit în nici o zi a acestui an ca în această zi. Lemnele de foc. Prea multe. Etc.
Nu ţi-am putut scrie mai repede pentru că a venit Irina (Creţu – n. n.) în munţi şi i-am dăruit ei absolut toate zilele. Cred că au fost cele mai frumoase şi profunde zile pe care le-am trăit cu o femeie. Are douăzeci de ani, e studentă la engleză-franceză, e fermecătoare şi e, se pare, fiinţa cu care comunic cel mai profund din cîte am mai întîlnit. O voi lăsa să rămînă cu mine, dacă aşa vrea, însă întotdeauna mi-am dorit să trăiesc singur, să fiu singur. Cred că nu ţin decît la condiţia mea de scriitor şi aproape deloc la aceea posibilă de familist. Familia mea e din versuri, din poeme. Trăiesc absolut exterior lucrurilor obişnuite. Sînt patetic?! Cînd eşti obosit, se-ntîmplă să-ţi aminteşti entuziasme sau amărăciuni.
Alaltăieri am terminat de citit încă o carte superbă a lui Milan Kundera – „La valse aux adieux”. Aseară am citit o sută de pagini din „Crainte et tremblement” de Kierkegaard. După 5 ianuarie voi merge la Iaşi, după alte… rarităţi. Citesc mai ales în franceză. Cărţile în româneşte le am oricînd la dispoziţie.
Apreciez „ambiţia” ta de a scrie, de a te gîndi numai la scris în mod serios, dar aş zice că trebuie să fii de un entuziasm temperat. Pentru că dacă n-ai să înfrângi cuvintele neascultătoare, te vei simţi deprimant. Da, ai imaginaţie, pari a avea multe de spus, însă mă gîndesc că trebuie să aprofundezi problemele de gramatică, întrucît poemul e şi „gramatică” – mă refer la o anumită logică a discursului, impusă de gramatică, şi care poate să-ţi scape atît timp cît nu stăpîneşti foarte bine limba. Este admirabil că ai reuşit să înveţi singură să scrii şi să citeşti, dar poezia – ca scriere (ca să zic aşa!) – este performanţă.
Răspund urmînd traseul rîndurilor din epistola ta. Sînt blond, cu ochii albaştri.
Nu, nu sînt modest! Eu consider modestia drept o insuficienţă. Am o întreagă teorie în respingerea modestiei. Spuneam doar că premiile nu-mi spun nimic, ca poet, şi că n-am aproape nici o consideraţie pentru ele. Pentru alţii, probabil, premiile-s nişte victorii sau ceva în genul ăsta! Pentru mine ele sînt dulci inutilităţi!
Voi continua să-ţi citesc versurile şi am să le dau şi unor prieteni de pe la reviste pentru a încerca publicarea lor! Voi vorbi cu Daniel Dimitriu de la CONVORBIRI LITERARE, cu Turtureanu (poetul Nicolae Turtureanu – n. n.) de la CRONICA – pentru că ei mă iubesc mult şi eu, la rîndu-mi, îi stimez!
Şi Daniel (Corbu – n. n.) şi Sava (Nicolae – n. n.) şi Adrian (Alui Gheorghe – n. n.) vor încerca – atunci cînd pot – să te „ajute”. De fapt, dacă poemele tale sînt sau vor fi publicabile, meritul este al tău, nu al nostru – care, eventual, le ducem la reviste. Date despre mine?! Hm! Dacă au importanţă, bine, îţi răspund la ce mă întrebi.
M-am născut la P. Neamţ, dar aici am locuit întotdeauna. Tatăl meu a murit – cancer – cînd aveam 14 ani şi ceva. În 1971. Mama e în vîrstă, e bolnavă şi e aici, cu mine. Mai am un singur frate, care e cu doi ani mai mare decît mine. A terminat Facultatea de silvicultură şi e directorul UFET-ului Poiana Teiului.
Nu, dragă, nu-ţi scriu din nici o obligaţie şi nu scriu nimănui „din obligaţie”. Îţi scriu dintr-o sinceră prietenie, înţelegîndu-te şi considerînd că este frumos, firesc şi emoţionant să-ţi scriu.
Revelionul? E o noapte care nu-mi spune mai nimic, care nu mă distrează neapărat, pe care nu o aştept cu nici o emoţie. De obicei stau singur în noaptea respectivă, bat al maşină sau citesc. De exemplu, în acest an voi sta singur. Nu-mi plac, în general, petrecerile cu lume, cu neprieteni şi uneori nu-mi place decît să fiu singur cu gîndurile şi lecturile mele.
Să nu mai spui prostii de genul „îţi trimit un pachet cu alimente” pentru nu ştiu ce gest al meu! Te rog!
Îţi mulţumesc pentru toate urările, pentru felicitare! Superbi trandafiri!
Îţi doresc un an bun, încredere şi sănătate, Poezie şi bucurie pe cît posibil!
LA MULŢI ANI!
Cu dragostea prieteniei,
Aurel Dumitraşcu
7 februarie 1988
Draga mea,
Aseară m-am întors de la P. Neamţ. Fusesem după cărţi. Am stat trei zile pe acolo, cu Adrian. Îţi scriam oricum în aceste zile, chiar dacă nu o făceai tu din nou. În ianuarie am fost la Iaşi, cu cărţi, după cărţi şi la Irina. Am continuat cu lecturi, cu supărări pe care nu le pot relata prin scrisori, cu cartea la care mă gîndesc tot timpul. Ar fi trebuit să o duc la editură în acest început de februarie, dar cum nu am pus-o la punct şi-s nemulţumit de ceea ce este ea în acest moment – mai amîn. Voi merge în martie, probabil. Pe acest fond, fireşte, neglijez şi corespondenţa. Încerc să răspund la scrisori în ordinea în care le primesc, dar tot întîrzii. Şi nu pot să le scriu prietenilor în orice moment. Ia să văd cui trebuie să-i mai răspund în acest moment! Deci: tu, Mircea Petean, Ştefan Rusu (R.F.G.), Vladimir Bălănică (de la revista TOMIS), Violeta Sibana, Dan David, Valeriu Bârgău, Mihaela Şerban, Petronica Cîrjă, Liviu Ioan Stoiciu, Magdalena Ghica, Luminiţa Stoian, Marian Amariei, Gh. Grigurcu, Manuela Maftei, Doina Iordăchescu, Adrian şi Irina. Scrisori de la ei am pe masă, la care n-am răspuns. Sînt „scutit” de Irina, totuşi, care ar trebui să vină mîine în munţi. A avut sesiune, a luat toate examenele cu 10 şi-i va păcăli din nou pe ai ei că pleacă la Izvorul Mureşului, într-o tabără, chipurile! Tabăra e la Borca, de fapt, cu ea şi cu mine. E unul din cei mai frumoşi oameni din cîţi am întîlnit! Dar nu ştiu ce-o să se aleagă de noi pînă la urmă. Ştiu bine, însă, că nu pot trăi cu nimeni altcineva o poveste mai profundă, mai frumoasă. Probabil că ne înţelegem aşa profund şi pentru că e tare inteligentă.
Are 20 de ani, dar parc-ar avea 14, decorativ vorbind!
Cu textele tale! Uite cum facem! Voi bate eu la maşină cîteva din cele pe care mi le-ai trimis şi i le voi expedia lui Daniel Dimitriu, scriindu-i şi o scrisoare. Îl voi ruga să-ţi răspundă în rubrica lui şi o să te şi publice, cred, întrucît multe din textele trimise sînt izbutite. Cînd voi merge la Iaşi, voi discuta şi personal cu el. Nu e deloc rea intenţia de a trimite poezii pe la toate revistele literare, dar să fie bătute la maşină şi în scrisorile ce însoţesc versurile să spui, pe scurt, ce e cu tine, cum ai învăţat singură să scrii, ce trăieşti etc. Să precizezi mereu, acelora, şi dorinţa ta de a învăţa să scrii cît mai bine, fără nici o greşeală etc.
Un dicţionar al limbii române! Sigur că e necesar şi important.
Nici eu nu am, de exemplu. Am doar dicţionare de neologisme. Dar am să văd unde găsesc unul, dacă se poate. Nu-ţi promit că ţi-l trimit, dar mă voi interesa. Cred că ar trebui să mai fie şi prin librării. E vreo 200 şi ceva.
N-ar trebui să te abonezi la „Luceafărul”, care e cea mai proastă şi de necitit revistă din România actuală. Reviste bune mai sunt doar „Viaţa Românească”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „România literară”, „Amfiteatru” şi cam atît. Şi acestea au „defectele” lor, dar cel puţin se mai pot citi şi lucruri bune în ele.
Cărţile pe care mi le-ai înşirat – citite – nu-s prea grozave! Daniel Corbu ar putea să-ţi spună (şi împrumute eventual!) ce să citeşti. Lumea e plină de cărţi şi trebuie să discernem, să ne ducem spre cele cu adevărat valoroase. Un autor ca Dumas este aproape nul în ceea ce priveşte valoarea literaturii sale, aşa că nu trebuie să-ţi pierzi vremea cu cărţile lui.
Caută (prin Cristina, la biblioteci!) cărţi semnate, de exemplu, de Dostoievski, Marquez (Gabriel Garcia), Graham Greene, Marcel Blecher (ar trebui să-l citeşti neapărat – pentru că a trăit o condiţie asemănătoare cu a ta!), Gogol, Cehov, Isac Babel, Stig Dagerman, Constantin Ţoiu, Marin Preda, Augustin Buzura, Octavian Paler, E.A. Poe, Nikos Kazantzakis, Virginia Woolf, Franz Kafka, Robert Musil, Elias Canetti, Yukio Mishima, Mircea Eliade, Céline, Ernesto Sábato, Knut Hamsun. Ţi-am înşirat cîteva nume, care mi-au venit pe moment în gînd. Citeşte orice carte semnată de ei şi eventual ia cîte unul şi citeşte-i toate cărţile!
În poezie, nu e rău dacă-i citeşti cu atenţie pe Poe, Rimbaud, Baudelaire, Bacovia, Lautréamont, Ion Mircea, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, poeţii generaţiei ’80, Sylvia Plath, Ted Hughes, T.S. Eliot, Ezra Pound, René Char, Cezar Ivănescu, Daniel Turcea, Rilke, Trakl, Vladimir Holan. Citeşte şi tot ce găseşti tradus din Emil Cioran! Şi piesele lui Ionesco! A, şi Faulkner! Şi Thomas Mann! Şi Papini! Şi Miodrag Bulatovič.
Zăpada-şi înmoaie oasele. E bine aşa! Detest iernile! Deşi numai iarna scriu cele mai bune poeme!
Bucurie şi linişte!
Al tău, cu prietenie,
Aurel Dumitraşcu
11 martie 1988
Draga mea,
Nu-ţi pot scrie mai mult acum. Am tot felul de probleme. De pe 1 martie sînt la P. Neamţ, muzeograf, la Muzeul de istorie. Deci am terminat cu profesoratul! Nu am o adresă (stau cu Adrian – Alui Gheorghe – n. n.) a mea şi îmi vor da casă în curând. Îţi voi comunica după aceea unde să-mi scrii de acum. Primesc orice mesaj şi pe adresa ziarului („Ceahlăul” – n. n.). Cred că-n numărul de sîmbătă vei avea şi două poezii. Sau în altul. Nu te supăra că nu-ţi pot scrie mai mult! Am venit pînă acasă şi le scriu tuturor, telegrafic, ca să ştie că m-am mutat!
Poezie şi linişte! Mulţumesc pentru mărţişor!
Cu prietenie,
Aurel Dumitraşcu
28 aprilie 1988
– P. Neamţ –
Draga mea,
Îmi pare rău că provizoratul în care trăiesc mă împiedică, în continuare, să fiu punctual. Stau tot la Adrian. Mi-au dat de şase ori casă, însă nu mi-a convenit. Şi mai aştept. Trebuie să se rezolve cumva pînă la urmă. Îmi poţi scrie pe adresa lui Adrian: Str. G. Coşbuc, Bloc A 6, Sc. B, Ap. 34 – P. Neamţ, 5600. Am primit şi scrisoarea trimisă pe adresa ziarului. Acum sînt la muzeu şi-l aştept pe director (criticul de artă Valentin Ciucă – n. n.) să iasă dintr-o şedinţă pentru a merge la Săvineşti. Fac o monografie publicitară şi mai am nevoie de informaţii. Deci, fiind presat de ieşirea directorului, nu-ţi pot scrie prea mult. Voiam s-o fac, totuşi, acum, pentru a-ţi comunica o veste bună. Am fost la Iaşi, sîmbătă şi duminică. Irina (Crețu – n. n.) a avut nişte probleme cu securitatea şi era speriată. Inutil speriată. Dar e şi prea „slabă de înger”. Deci am fost la Iaşi. Am vorbit cu Daniel Dimitriu (redactor al revista „Convorbiri literare” – n. n.) despre tine şi textele tale şi m-a rugat să-i trimit cîteva. O voi face în aceste zile. Le voi bate la maşină şi i le voi trimite. Să fie acesta primul semn bun pe care ţi-l trimit din oraş în această primăvară. O să te publice.
Da, sînt blond ca în fotografia aceea.
Marcel Proust e un prozator excepţional şi e între cei care-mi plac cel mai mult.
Deşi nu ţi-a plăcut, „Doamna Bovary” este un roman impecabil, un roman „de vis”.
Cartea mea se va numi „Mesagerul”, nu „Pasagerul” – cum scrii tu. Sigur c-o să ţi-o trimit cînd o să apară. Peste un an-doi. Nu mă grăbesc, n-are nici un rost.
Bucurie şi s-o duci bine! Poezie!
Cu cel mai bun gând,
Aurel Dumitraşcu
– Mai trimite-mi poezii, pe adresa de mai sus!