Biografia poetului, publicistului şi memorialistului Aurel Dumitraşcu (21 noiembrie 1955, Sabasa, com. Borca, jud. Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) se cuvine a fi cercetată în profunzime, întrucât unele fişe literare consacrate celui mai însemnat scriitor contemporan din ţinutul Neamţului, sunt lacunare, conţin erori şi chiar denaturări inadmisibile. Literatura epistolară şi jurnalul său, aparţinând, prin excelenţă, paraliteraturii, cuprind o sumă preţioasă de informaţii care, adesea, elucidează unele incertitudini privind itinerariul fizic şi spiritual al acestui poet singular. Epistolele sale, numeroase, trimise unor confraţi din Neamţ sau din alte toposuri ale României, se remarcă prin caracterul lor confesiv, prin notele, ştirile şi informaţiile despre sine şi despre confraţii săi, şi, mai ales, priritr-o dezarmantă sinceritate. Din cele trei sute cincizeci de epistole ale lui Aurel Dumitraşcu, câte se află în bibliotecile mele din Văratec şi Bucureşti, transcriu aici, două trimise poetului şi eseistului Gheorghe Simon (n. 27 martie 1950, Mănăstirea Agapia, jud. Neamţ), care sunt, de fapt, nişte tulburătoare confesiuni despre poezie, poeţi şi tehnici poetice.
Nicolae Scurtu
1
Borca, 27 mai 1980
Îţi spun „bună ziua!” de sub trei corcoduşi,
Nu mai pot sta în casă! Mi se pare că n-am ştiut niciodată să îmblânzesc o umbră, dar accept orice pentru simplul motiv că orice amănunt mă poate tulbura.
Mă gândisem mai de mult timp că ar trebui să ne scriem, măcar şi pentru simplul motiv că îmi eşti tare simpatic. Acum, când am primit epistola ta, îmi dau seama că spiritul tău critic nu e oarecare, cred că-mi place o anume inteligenţă cu care afirmi şi negi ceva, ai dreptate de multe ori, cred, nu şi atunci când vorbeşti de faptul c-aş fi un poet… „mare”.
Pentru că mărimile n-au nici un sens în literatură, ca să nu mai vorbim că nu putem şti niciodată dacă e un geniu (!), dar nici nu putem afirma că nu e.
Rodnicia unui spirit e şi o problemă de timp. Tonul meu aparent persiflant („prezumţios”, a zis un ex-clujean grăbit, la Târgu Neamţ) din unele poeme vrea să stingă şi „siguranţa” cu care unii ierarhizează pretimpuriu.
Nu ştiu dacă sunt original în ce scriu, dar e marele lucru care mă interesează. Când scrii „îţi dai drumul”, n-ai planuri, n-ai nimic; scrii, atât.
Poezia e o stare, orice s-ar zice. Că e, cum cred eu, o uimire rănită, este un mod de a spune că nu scriu decât dacă am probleme. Şi am tot timpul.
Ceea ce scriu nu este o emergenţă în literatură, dar eu am în cap cărţi, de aceea, disparat citite, poemele mele pot da senzaţia de aiureală inteligentă.
Mă interesează o anumită unitate a tot ce scriu, recunosc că-i iubesc pe toţi poeţii, dar nu suport să-mi amintesc vreunul atunci când scriu, poate că nu ştiu să iubesc cu adevărat pe nici unul, mă refer la textele lor.
Ceea ce scriu azi e o treaptă, dar nu-s mulţumit. Sunt un om răvăşit, fantastic de răvăşit, realmente n-am ştiut niciodată care este dimensiunea fericirii, măcar să fiu mulţumit. Şi asta este în tot ce fac.
Nu ştiu bine unde voi ajunge alegând cu orice risc numai POEZIA, dar cred că la mine nu există nici o cale de mijloc.
Îţi spun tot felul de lucruri domestice, dar cred că avem prieteni pentru a avea cui ne plânge.
Poezia trebuie să fie un solilocviu care să mă lase descumpănit, altfel mă plictiseşte. Spui bine că sunt puţin aforistic în ton, dar dacă cineva ar „privi” cu atenţie acele aforisme, în context, ar vedea că nu-s simple speculaţii, ele justifică de multe ori aripile poemului.
Îmi gândesc poemele, după aceea le scriu, apoi le rup, vreau să spun că mă bântuie tot felul de stări, dar nu scriu întotdeauna, ci numai atunci când simt că pot „prezenta” o stare din cap în cap.
Munca pe text nu trebuie să fie atuul poetului. Riscă să congestioneze respiraţia. Un poem care e lipsit de spontaneitate este un poem în care lumina este de ocazie.
Aş putea scrie tone de poeme din imaginaţie. Dar nu asta mă interesează. Pentru mine o metaforă nu rezolvă niciodată un poem, dar nici discursul ireproşabil. Trebuie să ai echilibrul amândorura (eu unul sunt derutat de acest cuvânt – prin publicaţii, prin c ă rţi, apare când amândorura, când amândurora).
„Abstracţiile” mele din poeme, aparenta fantezie bufonardă, nu-s „jocuri”, eu chiar cred în tupeul irealităţii, în erupţiile pe care mocofanii nu le acceptă, deşi-s un dialectician convins al materiei. Într-un fel.
Cred că datorez tare mult munţilor, faptului că am trăit aici, absolut singur în planul culturii, de aici detaşarea cu care privesc toate „taberele”, recunosc că am încredere în ceea ce scriu, dar nu vreau să ajung ceva prin poezie, nu mă interesează chestiile astea, realmente nu ştiu să fiu mai fericit decât scriind.
E o fericire intimă, dar nu egoistă. Sunt derutat când văd scriitori certându- se, interesându-se de gloria lor, de fapt e stupid!
Eu ştiu că toţi sunt vulnerabili, exceptându-i pe cei sinceri cu adevărat. Şi cred că eu sunt dintre aceştia din urmă.
Mă bucură orice poet, fiecare are ceva minunat în ce scrie, nu-mi plac cei prea grijulii cu destinul lor literar (Daniel, de exemplu, care m-a mirat într-o zi când a spus că el, prin Bucureşti, etc., nu vorbeşte niciodată şi de noi, zic eu, vorbeşte numai de el, ceea ce eu nu fac, mi-amintesc că la Cluj am exagerat vorbindu-i lui D.R. Popescu despre el şi Adrian, desigur, în cuvinte alese), nu vreau să cred că trebuie să ne construim „statutul de poet”, realmente n-are sens ce suntem noi ca indivizi, numai textul bun este o justificare. Şi să nu fim toboşari.
Cinismul unora de prin cenacluri nu-i decât ţipătul propriei lor neputinţe. Eu ştiu astea, le simt. De aceea îmi place să-i las pe toţi să zică ce vor, dar îmi plac numai cei care-şi justifică la modul serios afirmaţiile.
Despre poezie nu putem niciodată sfârşi să vorbim. Nu ştiu dacă sunt un teoretician bun, cred că mai ales prost, dar simt profund toate dealurile poeziei. Asta mi se pare mai important. Important nu în competiţie cu cineva, ci pentru gravitatea scrisului meu.
Pentru că eu sunt limbut din cauza singurătăţii, nu pentru că vreau să arăt cuiva cine mi-s.
Cred că nu e nici o diferenţă între poet, cerşetor şi fetele fugite de acasă. Am spus-o undeva, acum nu-mi amintesc unde.
Duminică mă duc la Cluj. Să mă înscriu. Nu ştiu dacă voi învinge. Nu e deloc simplu. Şi am senzaţia că eu gândesc prea mult la filosofie, ori la examene nu e bine să fii aşa. Vreau să rămân în Cluj.
Îmi dau seama că despre mine, clar, nu poate vorbi decât o carte, nu poemele risipite prin tot felul de publicaţii.
Şi cred că acolo sunt câţiva oameni care vor paria pe cartea mea nu din amabilitate, ci pentru că au încredere în ea, pentru că vor şi ei să fie împărţită oamenilor.
Când sunt aici vreau să plec. Când sunt în altă parte doresc să revin în munţi. N-o să-mi găsesc niciodată locul. Şi, de fapt, nici nu vreau să duc o existenţă tihnită. Nu trebuie să mă plictisesc de aer!
Îţi mulţumesc că mi-ai scris, chiar dacă prietenii nu obişnuiesc să-şi mulţumească pentru gesturile curate, normale! Îţi voi scrie întotdeauna, cu condiţia să-mi scrii şi tu. Pentru că o corespondenţă care n-are nimic constructiv în sine nu are sens. Ea trebuie să intereseze deopotrivă. Altfel e moft!
Numai linişte şi bucurie! Gânduri bune pentru doamna ta!
Cu toate gândurile mele bune,
Aurel
2
Borca, 12 februarie 1984
Dragul meu,
Nu trebuia să-mi înapoiezi revistele! Ţi le dăruisem. În fine. Ninge nebuneşte la ora aceasta şi ascult Dumitru Farcaş. Nu-mi place că ninge, dar îmi plac fulgii graşi!
Îţi va aduce Radu „La femme á la page”! Mulţumesc mult! Acum citesc mult în perspectiva examenelor, plus câteva cărţi rare de Luca Piţu (poeme erotice de Pierre Louys, Artaud – „Héliogabale ou l’anarchiste couronné”, Baudelaire – „Mon cour mis á nu” – jurnalul, deci).
Nu m-am întors foarte vesel de la Bucureşti, în ciuda câtorva întâlniri frumoase. M-am bucurat cel mai mult că l-am cunoscut pe domul Paler personal. M-a îmbrăţişat, am vorbit. Mai mult – altădată.
Cu cartea! Amânările au devenit excesiv de penibile de-acum şi trebuie să nu mă mai enervez. O să apar! Dar Gabriela Negreanu îmi spunea recent, la telefon, că nici în trimestrul al doilea n-o să apar, ceea ce e totalmente inexplicabil. Sântimbreanu story. Deh! Dar asta-i.
Nu pricep nici neapariţia, încă, a lui Daniel. La Albatros nu mai e nimic de mirare!?! Volumul meu „Divina paradoxalia” nu se va numi aşa, ci „Furtunile memoriei”. Aşa au vrut ei! Păcat!
Îţi doresc multă putere de muncă în ceea ce priveşte lucrul tău cu sau la Marin Preda! Sper să nu ne acopere omătul şi să ne revedem nu peste mult timp!
Îţi doresc numai bine! Şi bucurie!
Al tău, cu gândul cel bun,
Aurel Dumitraşcu
Notă: Originalele celor două epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
Publicat în „România literară“
numărul 12, 25 martie 2016
