Numai că Volburică ăsta trece drept un trântor și jumătate. Bă, zice, când o să cânte cucul în paradisul muierilor, atunci vă ascult eu pe voi. Ce, bă, ce să mă-nvățați? Voi ce-ați înălțat? V-ați c… pe voi pe o cale ferată, ați salivat, ați scris studii despre muște, v-au primit ‘telectualii ăia în facultăți. Bă, ați devenit domni. Numa’ să nu vă ridicați la ceruri, eu vă spun, deja e mare aglomerație de sfinți acolo. Auzi, vin ei și-mi spun mie ce să fac… morala e morală, pisica nu știe – bă filozofilor, bunicile voastre n-au nici măcar ciorapi în picioare și voi îmi vorbiți de balerine! Păi stați, măi, că vă spun eu ce sunteți. Și tu mai du-te dracului, Galoș, hai du-te… ce tot îmi vorbești de primărie?! Ce, primarul are patru gloanțe în cur? Ce, s-a-mpotmolit ca mine pe pământul rușilor, ce… vai de pupăzele voastre, guguștiucilor, voi dezertați dacă vine războiul… da’ ce bine-ar fi, când dezertați și ajungeți la ăia, la americani, la arabi, dracu’ să-i ia!, să vă-ntrebe care este după voi definiția patriei și să vă împuște ca pe niște ciori. Bă, ce-ar fi să mă mai lăsați pe mine în pace, să vă duceți în Buzăul vostru, să vă ouați, să-l credeți pe Dumnezeu și pe toți vorbitorii cu kilu’, – știți, gata! Gata! Că proștii se mai și-nfurie…
Cassian nu zicea nimic. Mormăia. Ca și cum din cauza nerodului de Volburică nu i-ar fi mers lui treburile la primărie. Ca și cum din cauza lui Volburică s-ar ține pe lume ședințe și-n ele ar fi critici, criticați, criticuți, criticași, chiar și criticuțe, d-alea cu buzele vopsite (deh, filmele! ar zice Volburică) – ce mai, pământul e plin de oameni, dar prea în grabă a fost făcut, prea s-au aciuat pe el omizile… și șefii omizi și uneori îngerii – se spune că albul echilibrează. Sau poate că am învățat din cărți să vorbim prea mult și nu știu cum, așa, pe de lături, că e mai bine să te ții de gard decât să mergi pe sub el… Deh! Domnu’ meu, zice Calu (erau numai domni pe acolo, da’ nu-i vedea nimeni!), astă-noapte am dormit afară, lângă lac, cântau broaștele de parcă cerul voia să le ia locul, cântau și ele, păguboasele! Și le-am ascultat, am stat cu ele, eu n-am femeie, eu pot dormi oriunde, pe mine nu mă-n-treabă nimeni de ce plouă și ninge și vin anotimpurile astea ca niște caravane, și nici de ce țipă copiii, nici de ce mor mieii lui Saul, nici de ce orașele vin peste noi ca niște dihănii, nu, pe mine nu mă întreabă nimeni nimic, eu pot sta oricând și oriunde, eu pot muri și trăi oriunde, poate că asta e libertatea, bine nu știu, dar e o stare pe care nu te înduri s-o lași mută, o iei la vorbă, o iscodești, te împrietenești cu ea, o poți alunga, da’ vreau să zic că aseară am stat singur pe marginea lacului, și a venit noaptea, butucănoasă, lungă, parcă avea labele ude, am stat singur și nu am dormit, m-am gândit doar: la rostul primarilor, la berze, la femeile care îmbătrânesc (la bărbați nu, că ei nu îmbătrânesc, ei cel mult pot muri, ei cel mult pot să se prostească), m-am gândit și la Volburică ăsta, leneș și nebun cum e, ca poeții… eu zic că fără el noi am fi mai răi și am greși mai mult, și ne-am minți că dacă noi conducem oamenii ăștia le suntem și superiori în tot felul, și mi-am zis că lasă, Calule, un om este un om, el este cum este, ce veniți voi și le cereți oamenilor să fie la fel, că la urma urmei adevărul e o chestiune de „depinde ce aperi”, că nu se știe câtă cenușă rămâne din noi, că tot la cimitirul ăsta ne vor duce pe toți, ca pe niște paie, ca pe niște coji de cartof, și mi-am zis că Volburică e mai stăpân pe situație decât noi, că el cel puțin nu o drege după cum o dreg alții, ci așa cum simte: dacă strâmb simte, strâmb face, dacă drept simte, drept face, dar numai cum încuviințează ochii lui și carnea lui și inima lui și brațele lui și creierul lui și poate mai ales miresmele de care se bucură sau întunecă umblând pe pământul acesta bolovănos. Așa că, zic eu, lenea lui Volburică nu e dialectică și nici răuvoitoare, nu este decât o încăpățânare pământească – nu vedeți? Volburică face doage, face scrânciobe pentru copii, face linguri și mai ales fluiere, că, zice el, muzica e adevărata putere a omului, că muzica îl desparte de animale, că animalele aud numai râgâituri, nu sunete, Volburică zice că râgâielile nu pot fi numite sunete; și mai zice Volburică ceva, el zice că dragostea a fost de fapt puterea adevărată a omului, dar au apărut prea multe putori pe lume și că s-a șubrezit totul pe linia asta, cică putorile au slăbit genunchii și mințile bărbaților, și că din cauza acestor putori s-au dus de râpă cetăți și imperii și apele s-au făcut mai murdare. Eu nu cred. Dar Volburică nu se va schimba niciodată, el va face doage și fluiere și linguri, poate și case, va continua să nu se uite la putori, va dormi în fân și va surâde singur, și lumea, fiți siguri, o să-i uite pe primar și pe poștaș și pe milițian, chiar și pe popa, dar n-o să-l uite pe Volburică cel leneș și nebun ca poeții. Deh!
Borca, 10 august 1981
