O „bibliotecă din nord“
În toamna anului trecut, la colocviile de poezie din Tg. Neamț, am cunoscut un tînăr cu mișcări retrase de adolescent timid, ferindu-se atent de hărmălaia din jur prin fondări precise precum un spadasin apărîndu-se de picurii ploii prin manevrarea unui stilet nevăzut. Prin tot ce spunea și făcea, Aurel Dumitrașcu căci despre el este vorba, nu încerca să se facă văzut cu tot dinadinsul: să se facă văzut ca poet, vreau să spun, căci, acolo în zona aceea densă de literatură și literaturizare, nici n-ar fi fost chiar un așa de mare păcat (era să zic orgoliu) să afirmi că ești scriitor (poet in cazul de față). lată, primesc acum o carte de versuri („Biblioteca din Nord“, Cartea Românească, 1986) de la Aurel Dumitrașcu, intitulată atît de semnificativ, prin care ni se comunică un mod nou, sau cel puțin tot atît de nou cît ne-am obișnuit de la o vreme, de a concepe actul poetic.
Dar să vedem cum se prezintă poetul singur în poezia ce deschide volumul, intitulată „Cititorul trebuie să știe“:
„– Vin acasă și singur mă joc doar cu moartea.
Într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare
prin munți o altă sintaxă femeia.
O patrie de stele și carne.
Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:
vin acasă și singur mă joc doar cu moartea.
Fără conversație faptele rele se știu.
Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă…“
este aici transparent descrisă o posibilă „autobiografie“ a subiectului (eului) poetic ce recheamă, de acum foarte cunoscuta „poietică” textualistă. „Jocul“ cu „moartea“ se referă desigur, cum cred că se înțelege fără dificultate, la căile „poietice“ de transferare a realului in poem: càci subiectul poetic „sacrifică“ în mod curent ființele apropiate („Mai ales dimineața duc de mînă o femeie-n poem / tremură adulmecă vîntul roșu cînd bate e o biată femeie / îi zic șl o duc de mînă departe-n poem“) „Prin mai precum în toți anii intru in magazia de lemne și / ies de acolo cu un cap de femeie în mîini…“ atunci, cînd se află în fața hîrtiei albe, simțind el însuși cum se împuținează treptat și se pliază către dimensiunea textului („Destule hîrtii veninoase așteaptă să muște din mine“), pe măsură ce întinde în fața instrumentului celui mai nevinovat al textualizării („stau în fața mașinii de scris. Mă răsfăț“). Deja de la avangardiști „mașina de scris“ a devenit cel mai tenace și mai monstruos instrument al textuării (textualizării), de la un timp încoace, transformîndu-se într-adevăr, într-un „răsfăț“ din care nu mai poate scăpa nimeni, mai ales după ce actul intertextualizării a fost receptat ca atare de către actantul liric. Prin transferul în semnul scris, realul este ucis (chiar dacă se mai văd „cheaguri de sînge“) și astfel prin scriitură se instituie un proces tragic în care cel mai grav fapt ce are loc chiar sub ochii noștri mirați, (și asta e chiar noutatea!), constă în alunecarea pe nesimțite din viață in text; existența este asumată conștient ca o frecare lentă, imperceptibilă, între vitalitatea realului concret și ficțiunea abstractă a semnelor, frecare tragică prin care orice formă a vieții se „mută în bibliotecă“, unde oricînd „moare cineva în textele ei“, căci „are și moartea parfum“ (e vorba de moartea din „cărți“, cu care te-ntilneștî numai în actul lecturii!). Relațiile ce se admit în cadrul restrictiv al bibliotecii sunt exclusiv cele intertextuale și în această topografie intertextuală se „intră-n peisaj ca-ntr-o carte“, iar iubita devine „pioasă ca o fereastră din literatura franceză“ și „doarme într-o carte“ întruciî oricine e „fericit între detalii livrești“, cînd medierea existentei implică inevitabil semnul lingvistic („un lac de cuvinte-ntre tine și mine oricît am crede / că ducem o existență reală“). Acum se înțelege ușor de ce poetul, cu firească nonșalanță, aproape în fiecare „dimineață duce de mînă o femeie-n poem“, acest act întîmplîndu-se într-un spațiu unde „ușile se deschid într-o carte“ și unde, la fel de firesc, are loc „plimbarea de noapte“ „pe strada mare cu domnul mateiu caragiale“, cel mai faimos autor (și personaj) de Text din ..biblioteca“ română contemporană (alături de Ion Barbu), însoțiți bineînțeles de „pena“ (Corcodușa) ce va „face din scăfîrliile noastre mimoze”. Nu trebuie se înțeleagă greșit de aici că Aurel Dumitrașcu ar fi doar un poet serafic, lipsit de fiorul existenței autentice și că poezia sa ar derula un nesfirșit scenariu de recuzită livrescă; în mod cu totul paradoxal, cu cît mărcile textuale (și intertexluale) își rinjesc colții amenințători din poem către formele vii ale realului, cu atît tensiunea discursului crește „ca într-un cunoscut poem de vară“:
„– Tot mai multe zile în acele grădini
cu nume orientale iarbă neagră printre florile negre.
Și toate aceste trupuri umbrind și trăind
prin cuvinte.
Chiar tatăl meu pe marginea unui iaz
trăncănind cu scaieții uitat și el de cele vînturi
vavilonești întrebînd poate numai de mine.
Eu scriind,
Prin această fereastră văd iarba neagră printre
florile negre. Prin alte cărți despre mine nimic.
Tatăl meu sau lemnul cel dulce –
ca într-un cunoscut poem de vară
mîntuindu-se prin dispreț“.
Are loc aici o transgresiune subtilă între real și text (și invers), și nu se mai poate afirma cu exactitate unde începe sau cum se manifestă una sau alta, într-atît actul poetic le surprinde vitalitatea geamănă, ascunsă în pliurile sîngerii ale discursului. Se vede că oricîte exorcisme ar practica unii pedagogi optimiști, viața din text pare să fie mai puternică decît aceea din viață; efectul direct ce-l dă această atitudine semiotico-ontologică este în parte sugerat de o nouă stare extatică, de o „bucurie“ și o „fericire“ extraordinare ce irump fără opreliști, instituind chiar o terapeutică necesară:
„Și vă propun bucuria v-o propun aproape cu ciudă
vă obișnuiesc numai cu ea.
E a noastră o putem stăpîni o putem apăra. Acesta
e visul meu din fiecare noapte unicul.
M-am gîndit: un asemenea vis nu poate ucide“.
Atunci cînd doar „metafora moare, în spitale“, actantul liric se bucură de „o fericire aproape perfectă“ (s.n.); acest semem (împreună cu derivatele lui) se repede euforic aproape în (din) orice poem („Mama mea a spus: glorie fiului meu glorie fiului meu fericit“; „îngenunchind în acele cuvinte am fost fericit“; „Mai ales toamna eu sunt un bărbat fericit“; „Fericire să spun și să mă tem de cine rostește / cuvîntul acesta în spatele meu“; „Mă prefac liniștit fericit“; „Fericit dăruind trupul meu acestei realități“; „Și prea curînd se duce undeva cîntecul tău fericit“; „– Vezi ? / Din casă / iese / singur / un bărbat fericit“) exorcizind realul (și imaginarul) și „obișnuindu-ne“ cu starea de „bucurie“, stare ce se propagă exultant și regenerator. Ce-și poate propune mai mult la urma urmei poezia (textualistă!) decît să revitalizeze existența și s-o-mpace cu sine?! Prin volumul „Biblioteca din Nord“, facem cunoștință cu un poet original, cu atît mai autentic cu cît efortul său de diferențiere apare mai dramatic în raport cu acela al altor congeneri, chiar prin gravitatea conștientizării instanțelor intertextuale ce participă la nașterea poeziei. Aurel Dumitrașcu e un poet despre care sunt sigur că se va vorbi de acum înainte.
Publicat în „România literară“,
12 octombrie 1987