Poetul Aurel Dumitrașcu
Peste cîteva contorsiuni inabile ale discursului dăm în cel dinitîi volum al Iui Aurel Dumitrașcu, „Furtunile memoriei“ (1984), deși sensul acestui amalgam poetic pare a fi prinderea sub formă genuină, a fluxului memoriei, a unei inferiorități tulburi, agitate și convulsive. Poetul e aici, la limita dintre confesia învolburată și delirul suav, în care referința culturală se amestecă cu amănuntul biografic.
Aurel Dumitrașcu are, indiscutabil, pregnanta imaginii, a metaforei puternice, însă pierde mult prea lesne controlul critic al analogiei lirice. Secvențe admirabile sunt înecate, uneori, în zgura imaginației, precum nuferii în pînza de alge. Cu totul memorabile sunt, în schimb, acele pasteluri ironice în care lirismul deriziunii are o notă indiscutabilă de prospețime:
– Îmi plăcea cîte odată să mă plimb prin paris
adică prin spatele casei
urzicile înalte cît la tour eiffel
rotile sticlele sparte pălăriile rupte
gîndacii leneși și grași
ce plăcere să bagi degete în ochii metalelor”
(Inconsecvența amintirii lui Byron)
Amestecul de persiflare și patetism, de elegie si sarcasm, de descripție și enumerare prozaică, de simboluri prețioase și detalii anodine denotă o imaginație explozivă, impetuoasă.
În Biblioteca din nord (1986), cel de-al doilea volum, poezia e în schimb, mai matură, întemeiată pe un scenariu liric mai coerent, fără asociativitatea tulbure dinainte.
Tragismul e sugerat acum prin montaje bufone în care paiața poate fi un semn al degringoladei, al agoniei, ca în Voi repeta, bunăoară.
Ceea ce reprezintă însă un cîștig adevărat în acest volum este efortul, grav și fără senzația artificiului, al textualizării. Elanul confesiunii e cenzurat mereu de mitologia cărții, viața și textul se află în veșnică înfruntare, încît versurile construiesc, simultan, o biografie și o poetică. Trupul însuși pare textualizat după o rețea semiotică, precum cartea crește din anatomia cuvintelor.
Aurel Dumitrașcu e un poet cu multe disponibilități și cu bună instrucție culturală, însă, pentru a-și face poezia încă mai limpede și mai cristalină, trebuie să-și țină spiritul critic într-o continuă stare de veghe.
Publicat în „Amfiteatru“,
nr. 1, 1 ianuarie 1989