„Shogun“ romanul fluviu al lui James Clavell, devenit campionul foiletonului televizat, a adus autorului său mai mulți bani decât i-ar fi trebuit pentru a se bucura de o retragere confortabilă. Dar acest vechi ofițer britanic, născut în Australia, într-o ilustră familie care a servit timp de două secole Royal Navy pentru onoare și o soldă măruntă, nu era omul care să se culce pe lauri. „Shogun“ abia începuse turul în lumea televizată, când Clavel, părăsind Japonia evului mediu, se oprea la una din ultimele societăți feudale ale timpurilor moderne: Iranul. La simpla prezentare a manuscrisului ultimei sale opere megatonice „Tornada“ (1400 pagini, în 2 tomuri), editorul său american i-a propus 5 milioane de dolari.
Jean Larteguy, fenomen al editărilor în franceză (10 milioane de exemplare vândute în lume, dar din 45 de opere), i-a solicitat celui mai scump plătit scriitor al lumii amănunte în legătură cu uluitoarea sa reușită. El a întâlnit un bărbat fericit căruia nu-i este deloc rușine să evoce banii pe care-i câştigă, încercând chiar o anumită delectare în timp ce vorbește despre aceasta.
– Sunteți astăzi, James, cel mai celebru autor de best-sellers, 20 de milioane de cărți, trecând în fața lui James Michener și Stephen King, deținătorii titlului. Patru opere au fost suficiente pentru a vă impune „King Rat“, „Tai-Pan”, „Shogun“, „Nobila casă“. Care este secretul dumneavoastră?
– Am câteva rețete, desigur, și un secret. Rețetele mele: să porți patru șepci, voi le spuneți la voi caschete, cred, să fii om de media înainte de a deveni scriitor, să legi întotdeauna scriitura de imaginație și acțiune. Astăzi se poate scrie o carte excelentă pe o foarte bună temă și rămâne necunoscută. Trebuie să știi și s-o vinzi.
– Abia ieșit dintr-o școală militară, scăpat teafăr din lagărele morții, cum ați devenit om de media?
– Armata nu m-a mai vrut. Am cunoscut războiul la 18 ani, în condiții absolut teribile. Am fost rănit, prins de japonezi, am evadat, am trăit în junglă, apoi am fost din nou prins. La Changi, într-un lagăr de la nord-vest de Singapore, i-am văzut murind pe camarazii mei cu miile, de mizerie, de foame, din cauza tratamentelor cumplite. Eu am supraviețuit. Am urât japonezii și am învățat în același timp să-i respect. Ei aparțin unei univers straniu, aparte, fiind animați de o formă insolită și incoerentă de perversitate chiar dacă ies din atmosfera lor obișnuită. În același timp, sunt cei mai buni soldați din lume și, astăzi, cei mai buni comercianți.
– Nu devii inocent după o asemenea experiență?
– Te marchează în profunzime. După întoarcerea în Anglia, nu mai era imperiu, nici armată și, în orice caz, rănile m-ar fi împiedicat să mai fiu de folos. Prietenii mei erau morți sau dispăruți, Anglia nu mai era cea pentru care luptasem. Ieșeam învingători din războiul nostru cel mai dur cu suflet de învinși. Eram descumpănit într-o societate pe care o ignoram și pe care nu o voiam.
– Cum se face atunci c-ați „alunecat“ în lumea spectacolului?
– Lumea imaginii mă fascina deja. Dar Hollywood-ul era, într-un fel, o junglă mai periculoasă decât cea din Malaezia și regulile de a supraviețui nu erau aceleași. A trebuit să le învăț. Am început prin a mătura studiourile „Paramount“-ului, scriind scenarii care-mi erau cel mai des refuzate. Dar eram tenace. În sfârşit, am adaptat pentru ecran un roman science-fiction, „Musca“. Apoi, un remake al „Minelor regelui Salomon“ a făcut din mine un director de producție și un realizator. Primul meu film, „Cinci uși pentru infern“, mi-a permis să devin producător. Puțin câte puțin, am învățat cum să mă apăr împotriva miilor de capcane pe care ți le întinde un dușman din care trebuie să știi să-ți faci un aliat, un prieten: banii. Banii… banii… după ce crezusem atâta timp că singurul lucru care conta întotdeauna era onoarea.
– Aveați, deci, în acel timp, trei șepci: autor de filme, realizator și producător.
– Cu toate acestea, ceva nu mergea. Trebuia să mă debarasez de experiența din lagăre pentru a putea trăi în sfârşit ca toată lumea. Am scris „King Rat“ în 1962, în care povesteau cum în Japonia făcusem comerț cu șobolani. Cum, o vreme, au uitat prejudecățile-mi de casă, rasă și țară. Această carte o scrisesem din instinct de om de film în trecere spre omul de media. Am trăit-o imagine cu imagine, plan cu plan. Un producător mi-a cumpărat-o cu 150 000 de dolari. Începeam să-mi aranjez a patra șapcă, cea de scriitor.
– Este indispensabil unui autor să-și asigure o viață confortabilă înainte de a deveni scriitor?
– Un scriitor trebuie să aibă cel puțin două meserii, ca să câştige bani pentru a se putea ocupa de scris. Cred și astăzi la fel. Cu drepturile de pe „King Rat“, m-am putut instala pentru trei ani la Hong-Kong. Acolo mi-a venit ideea să scriu povestea unei mari familii. Aceasta a fost „Tai-Pan“.
– Nu sunteți încă vindecat de experiența dumneavoastră japoneză.
– Întâmplarea a făcut să descopăr într-un manual școlar această frază: „În 1600, un marinar scoțian, Will Adaus, s-a dus în Japonia și acolo a devenit samurai.“ Confruntarea dintre acest marinar și japonezii din timpul shogunilor era oarecum propria mea poveste: un locotenent japonez se oferise într-o zi să-mi servească de secund, în timp ce, pentru a salva onoarea Angliei, mi-aș fi făcut „seppuku“, hara-kiri dacă vreți. Atunci m-am dus să trăiesc în Japonia pentru a putea povesti aceste lucruri. Am scris-o ca și pe celelalte, ca director de producție, obsedat de fiecare detaliu, ca scenarist, voind să dau povestirii mișcare și viață, în sfârşit ca realizator, cunoscând cele mai grave pericole – timpii morți ai acțiunii. Apoi a fost „Nobila Casă“, urmarea la „Tai-Pan“.
– Cunoaștem deci rețetele dumneavoastră: devenind scriitor, să rămâi un om de media, să utilizezi toate tehnicile imaginii. Și secretul dumneavoastră care este?
– Sunt femeile mele. Mai întâi soția mea, April, care mă liniștește, fiindcă înainte de a începe să scriu o carte am întotdeauna trei subiecte și ezit la nesfârşit. Din fericire, April este acolo. Ea este „joss“*-ul meu, norocul meu cum ar spune chinezii. Fiica mea Michela, cea mai bună din câte sunt, este agentul meu literar, fermecătoarea teroare a tuturor editorilor.
– Fiecare carte vă solicită multă muncă?
– Da, a scrie este epuizant și dificil. Fiecare din cărțile mele sunt romane care, prin acumularea de detalii reale, trebuie să semene atât de mult cu realitatea încât cititorul trebuie să le confunde. Astfel, pentru „Tornada“ mi-au trebuit 6 ani. Nu cunoșteam Iranul decât foarte puțin. A trebuit să învăț totul.
– De ce ați ales Iranul?
– Pentru că la jumătatea drumului dintre Orientul Apropiat și Indii, el a rămas cel mai exotic, cel mai autentic dintre toate țările din această parte a lumii, cu o istorie fabuloasă în care Darius îl întâlneşte pe Alexandru, cu taberele mongole ale marilor inițiați din secta Asasinilor, precursorii și maeștrii teroriștilor noștri de azi. O lume veche s-a ivit din morminte, cu molohii săi bărboși, cu femeile sale în tchador negru. O ambianță de început și de sfârşit de lume, cu o mână de oameni pierduți în acele ținuturi.
– James Clavell, un sfat pentru bătrânii călători de felul meu, pentru tinerii care se vor lansa în dificila carieră de scriitor. Cum să câştige cu pana lor cele câteva milioane de dolari la care visează fiecare dintre noi?
– Este foarte simplu. Uitați puțin pe Gutenberg pentru frații Lumière, învățați să vă folosiți de o cameră de luat vederi, construiți fiecare carte ca pe un film sau un serial de televiziune, în așa fel ca fiecare detaliu să fie adevărat, acțiunea să primeze asupra plăcerii de a jongla cu cuvintele. Fiți eficace. Credeți foarte tare în „joss“, în șansă.
Opinii despre Clavell și cărțile sale:
„– Cinci milioane de dolari. Este copleșitor, dar mai curând periculos pentru el decât agasant pentru confrați. Îl compătimesc sincer. Cred că-i voi trimite două telegrame. Una de felicitare pentru viața sa personală, cealaltă de condoleanțe pentru viitorul său literar.
– Dacă vi s-ar oferi o sumă asemănătoare?
– M-ar îngrozi. Aș considera aceasta drept ceva deosebit de neliniștitor pentru șansele mele în posteritatea literară.
– Ați refuza?
– Nu mi-o doresc, în orice caz. Sunt atât de îngăduitor încât aș fi tentat să accept. Dar n-aș avea destule lacrimi pentru a o regreta.“
Jean d’Ormesson (de la Academia Franceză)
„A existat întotdeauna o marfă vulgară pentru un public vulgar. Autorul «Shogun»-ului și al «Tornadei» face proba unui mare sacrificiu.“
Jean-Edern Hallleri
„Paris Match“ 1991 / 24 juillet 1987
Traducere de Aurel Dumitrașcu
* Idol chinezesc.