Valul ’80
Se pare că vehiculata idee de „generație“ a devenit mai mult decît atît, că este vorba, de fapt, de un „complex de generație“. Dar acesta din urmă mi se pare un simptom al certitudinii că ne aflăm în fața unui nou val de scriitori (poeți, în cazul de față) de indiscutabil talent, val sudat ideologicește, dar diversificat stilistic. Un val „acharné“, s-ar zice, dar lupta acestui nou val nu este una de nimicire a poeziei anterioare, de negare a unor valori deja stabilite, ci de afirmare a unei noi sensibilități, mai puțin concupiscente, mai puțin idilice, o sensibilitate în care ironia și absurdul par a-și da mîna, dar în spatele cărora există, de fapt, o nesfîrșită tristețe, un acut sentiment al realității fragile, o imensă responsabilitate în fața unei lumi care-și demitizează pînă și liniștea (sau mai ales liniștea).
Poeții noului val impun prin gustul artistic inconfundabil, se poate spune că sînt o generație erudită, poezia lor nu este livrescă (cum s-a spus), ci inteligentă, ei nu pot scrie „frumos” pentru că par „plictisiți” de imensitatea poeziilor „frumoase” dar care nu spun nimic, ironia lor nu-ți dă sentimentul de burlesc, ci de gravitate și responsabilitate în fața fiecărei clipe. Nu se refugiază în incongruență și absurd (cum li s-ar părea celor cu o sensibilitate vetustă, neintegrabilă în circuitul existenței spirituale „moderne”), senzația pe care o dau, de „homo ludens”, este un semn că ei ard continuu, că încăpățînarea și neastîmpărul lor au un substrat constructiv, reflectat în actul creației. Ei sînt conștienți de inocența comună a multor gesturi generatoare de catastrofe.
S-ar putea spune: valul ’80 nu știe să iubească îngerii, nu știe să confunde poncifele cu valoarea. Acest val afirmă libertatea de spirit a unei țări, România, umanismul neviciat al unor oameni care știu ce sînt, de unde vin, unde se duc. Acuta conștiență a ireversibilității respirației îi face să fie o generație unitară (adică solidari în plan spiritual; de aici și siguranța că ei vor „naște” o literatură mare), „bună”, aș spune, gloria părîndu-li-se un basm vechi și de neînțeles, poezia fîindu-le nu religie (poți fi religios și să nu participi), ci singurul mod prin care-și justifică exemplar lupta și trecerea.
Reacțiile criticii vor fi diverse, mulți vor încerca să anihileze forța originalității noului val căutînd „surse” în poezia de aiurea. Dar nu știu cine va putea contesta superba victorie a unei sensibilități inconfundabile asupra abundenței dulcegăriilor poetice prea masive prezente în presa literară din ultimii ani.
A „paria” pe Traian T. Coșovei, Emil Hurezeanu, Aurel Pantea, Matei Vișniec, Lucian Vasiliu, Mircea Cărtărescu, Liviu loan Stoiciu, Eugen Suciu, Ion Stratan, Ștefan Mitroi, Petru Romoșan, Dumitru Chioaru etc. înseamnă a consimți la ideea că noua generație va da culturii noastre cîțiva poeți inconfundabili.
Și dacă am omis unele nume e un semn că sînt conștient de existența altor talente reale pe care le aștept cu bucurie și încredere.
Publicat în „Dialog“,
decembrie 1979
