21 nov. 1983
Stimate domnule Sântimbreanu,
Întrucât dumneavoastră mi-aţi scris de la înălţimea funcţiei de DIRECTOR, şi nu de la o altă înălţime, eu nu puteam să vă scriu de la înălţimea patului unui spital, aşa că am fugit de acolo, cu toate riscurile impuse de un asemenea gest. „Ulcer duodenal cu nişă localizată bazal”, totul pe fond nervos. Vă mulţumesc pentru participarea sinceră şi plină de „seninătate” la decăderea mea psihică! Avea dreptate dragul meu domn Paler când îmi vorbea că e foarte simplu să jigneşti un om de la înălţimea funcţiei pe care o ai, ştiind că acel om nu-ţi poate răspunde la fel. Scrisoarea dumneavoastră nu mi se pare nici maliţioasă, nici ironică, nici nedreaptă, scrisoarea respectivă exprimă doar poziţia dumneavoastră socială. Mi se reconfirmă ceea ce ştiam de mulţi ani: că singurele diferenţe dintre oameni sunt doar diferenţe de posturi. Mie-mi pare rău de altceva: că sunteţi singurul scriitor din câţi cunosc şi cu care nu mă pot „înţelege”, singurul scriitor care mi se arată ostil. Există, totuşi, în epistola dumneavoastră şi o afirmaţie care, retrospectiv privind, nu vă face nicio cinste: aceea că „proclamarea” mea drept câştigător al concursului de debut pe 1981 vi se pare „un paradox”. E ca şi cum eu aş ajunge să spun că mi se pare un paradox ca dumneavoastră să fiţi directorul ALBATROS-ului… Acum două veri parcă îmi mângâiaţi umerii cu alte idei, prolalice până la a fi jenante?! De fapt, negând manuscrisul meu, nu faceţi decât să negaţi şi opţiunile estetice ale celor care erau în acel juriu. Domnul Ulici recent, la P. Neamţ, ne-a vorbit (reflex la „plânsul” nostru?!) despre un fel de domnie a contabililor care ar buchisi poezia română de azi. Poate că nu greşea deloc! Îmi dau seama că tonul meu este iritant, că poate mă catalogaţi drept schizofrenic sau ceva în genul ăsta (am auzit că mă şi înjuraţi?!!), dar dorinţa celor cinstiţi de a fi luaţi aşa cum sunt şi nu altfel, de a fi respectaţi şi nu răstălmăciţi poate fi luată foarte uşor drept altceva. Superioritatea mea stă în bunătate şi cinste, poate şi-n tupeul cu care nu pot permite cuiva să-mi pună la îndoială munca şi buna-credinţă în mod abuziv. Uneori e suficient atât pentru o viaţă de OM. Că geniile oricum se „proclamă” în serie (Adi Cristi, de exemplu; tipărit, desigur, numai din motive „aşa-zise juridice”! – „fabula” cu „grădina ta” nu mai poate funcţiona de data aceasta!), nemaifiind „inteligenţe care-şi cunosc hotarele”.
Vă doresc sănătate! Dumneavoastră oricum n-o să răsădiţi panseluţe pe mormântul meu! Şi, fără ipocrizie, stima mea sinceră (chiar dacă nu vă foloseşte la nimic!) pentru toate cărţile minunate pe care le-aţi editat!
Îngândurat,
Aurel Dumitraşcu
P.S.: Am împlinit azi 28 de ani!
O fi şi aceasta o gafă!
A.D.
(Variantă publicată în „Carnete maro“,
editura „Cartea Românească“, 2019, vol. I, pg. 238)
