Borca, 21 iulie 1983
Bună draga mea Mil!
Îmi pare rău că te găsesc tristă! Veștile tale sunt pline de amărăciune, însă nici nu puteam să mă aștept la altceva, aceasta dacă trebuie să fiu foarte sincer. Zic așa, pentru că singurătatea mea spune cel mai bine ce poate fi viața în doi. Cred și azi că fericirea începe de la doi, dar mă-ndoiesc că știu ce semnifică acest cuvânt. Doi este deja o opțiune. Cel mai des această opțiune duce la fatalitate. Mă refer la fatalitatea banalului, la acea complacere în obișnuințe ce nu pot salva niciodată cu adevărat sufletul unui om. Dar nici misticismul nu e o soluție. Mă gândesc acum la un vers al lui Andrei Roman, versul de început al poemului „Ce aș fi vrut să trăiesc”: „Și vine ziua când iubitei nu-i mai cerem decât ceea ce ne pot da și alte femei”. Nu-mi închipui femeie căreia să-i placă acest vers. Un bărbat îl spune cu dezinvoltură. O femeie îl citește cu amărăciune. Marile drame încep din momentul în care femeile sunt doar niște obiecte. Poate că eu am dreptate să cred în mod serios doar în prieteniile (legăturile) spirituale. Eu, care nu cred în mod serios decât în iubire. Poate că prin iubire înteleg în general o modalitate de a ști să nu rămâi singur.
Suntem rătaciți pe o planetă pustie. Nu e un paradox și Biblia și Saint Exupery au dreptate. Sigur, aș putea vorbi mult și profund despre astfel de lucruri! Numai că profunzimea-mi de acum n-ar salva deloc depărtarea în care liniștea ta se zbate, draga mea. E atât de greu să fii femeie! Voi fi înțeles eu de mic aceste lucruri, din moment ce am fost și am rămas mereu de partea voastră? Când rămânem fără pasiune, doar cu instincte, nu mai suntem oameni. Nu mă întreb de ce-mi scrii, de ce-mi spui, de ce chipul tău e o lacrimă! Mă gândesc dacă nu cumva e în firea logicii să-mi spui chiar mie ceea ce te mâhnește acum și oricând. Nu sunt un mecena al inimilor zdrobite, al inimilor dăruite perversiunilor seci ale zilei. Dar cum mie nu mi-a fost niciodată rușine de plâns, e normal să te înțeleg corect. Plânsul mi se pare unul din semnele esențiale care-l definesc pe om. Mă mâhnește amărăciunea ta! Dar nu știu ce pot înfrumuseța în amărăciunea ta?
Cândva, pe vremea când rătăceam bezmetici și liberi prin ierburile Runcului, îţi spuneam, ba chiar în adâcul sufletului strigam să nu te măriți niciodată, pentru că tu nu ești făcută pentru căsătorie. Te iubeam și te iubesc. Ai ales un drum tare anevoios pentru sufletul tău curat și sensibil. Astfel de suflete se umplu de răni pribegind prin banalul acestei lumi. Poate că depărtările sunt adevărata ghilotină a inimilor nenoroase.
Vezi, concordanța dintre noi se manifestă la un nivel care nu ascultă de drojdia agasantă a zilei, a prejudecății. Eu nu-ți pot scrie știind că ești acum soția cuiva. Nu! Căsnicia e întotdeauna o convenție sau o conveniență. Nu o salvare. Sau nu știu, însă eu comunic dincolo de orice prejudecăți cu tine. Așa a fost întotdeauna. Nu-mi fac nici o părere greșită despre tine, eu te știu, Mil! Te cunosc cu inima, cu sufletul. Așa nu știu dacă vreodată cineva te va mai cunoaște. Fiecare om are ceva neasemuit în el și, indiferent de timp și obișnuințe, trebuie să-și apere acel ceva fără de care nu ar mai fi. Tu ai poezia. În ziua în care ai ajunge s-o pierzi, fii sigură te-ai pierde pe tine însăţi. Ai un copil și asta înseamnă că stăpânești o minune. Eu, închipuie-ți, nu vreau să am copii. Eu, care iubesc până la demență copiii. Poate că poezia mă face egoist cu mine însumi, niciodată cu ceilalți. Există deja mulți copii pe care-i iubesc și prin care am trăit și trăiesc. Mulți sunt copiii mei, i-am înfiat, îi iubesc, îi apăr. Mă bucur de tot ceea ce pot fi pentru ei. E mai greu atunci când fetele cresc și, mi se-ntâmplă, se-ndrăgostesc tare mult de mine.
Dar dragostea ce mi-o poartă e atât de frumoasă încât fără doar și poate nu și-o reproșează. Mi se-ntâmplă atâtea lucruri nemaipomenite din cauza lor! De exemplu, din cauza uneia, am scris o carte la care țin mult: „Tratatul de eretică”. O alta scrie proze nemaipomenite. Deja am prezentat-o în „Ceahlăul” și în curând în ”Tribuna”. Un băiat a ajuns să fie poet în înțelesul profund al cuvântului. Altele îmi spun mereu că nu ar avea destul suflet pentru cât aș merita să-mi dea. Cine mai știe? Știu doar că i-am schimbat, i-am înfrumusețat și i-am câștigat pentru totdeauna de partea artei.
Îți vorbesc despre copii și îmi amintesc verile lui 77-78, acele lungi discuții poetice, acel timp în care eram infestați de poezie și lene, de neliniști curate. Eram tare îndrăgostit de tine pe atunci.
Voi pleca peste câteva zile la București și de acolo la Sulina! Am luat toate examenele și acum sunt în anul doi. Până la anul nu mai am lecturi obligatorii. Nu peste mult timp am să-ți trimit cartea mea primă. E cel mai frumos dar pe care-l pot face oamenilor pe care-i iubesc mult. E sigură, totuși, adresa pe care mi-o dai? Pentru că e tare nesuferit să scriu epistole cu tot sufletul și ele să nu ajungă la destinatar! Scrie-mi imediat ce primești aceste cuvinte, ca să putem stabili o legătură sigură! Îți voi vorbi curat și chiar te rog să mă consideri prietenul tău dezinteresat! Păstrez exemplarul din „Flacăra” (în care ți s-a publicat poezia „Nu ne mai vrea pământul”) dacă-l dorești.
Bucuria mea pentru orice victorie a ta, rămâne intactă.
Îți doresc liniște și încredere!
Ai grijă de tine și de sufletul tău!
Rămân cu gândul cel bun pentru tine și ceea ce spui că mai ai: poezia!
AUREL DUMITRAȘCU
Borca,20 august 1983
Bună, draga mea!
Îti scriu într-o dimineață în care pot sta și singur, ascultând un disc cu muzică grecească. Zic „singur”, pentru că în ultimele aproape patru săptămâni am fost călător și noapte albă prin Sud și prin Nord. Mi-ai scris pe 28 iulie, observ. M-am întors în munți pe 10 august. Am plecat la București, dar am ajuns prin alte părți, cu cei de la „Suplimentul“ – Sc. Tineretului. O călătorie pe gratis. Plăcută. Tulcea. Constanța (peste tot). Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cu alți tineri scriitori.
În București, unde în mod obișnuit mă văd cu toți prietenii mei mari și mici, am avut și o zi la Nichita Stănescu. Rețin acea zi în primul rând. Mă simt foarte onorat de tot ce mi-a dăruit în acea zi de duminică, 31 iulie.
Revenit aici, mi-am petrecut ultimele zece zile cu niște copii admirabili din Ialomița (plus profesorii lor) veniți într-o tabără de creație. Împreună cu ei am fost și pe la mănăstiri, într-o bucurie reciprocă.
Acum sunt cu un prieten din București, dar l-am mai lăsat pe la fratele meu.
Aveam de gând să citesc mult și să scriu în august. N-a mers. Am călătorit și am nedormit cu mulți din prietenii mei mai vechi sau mai noi.
Ți-am scris toate acestea pentru a-mi dezvinovăți tăcerea. Pentru că am dorit să-ți scriu imediat ce ți-am citit epistola, fără a reuși s-o fac. Te găsesc tristă și singură, hăituită de ceea ce a fost mereu frumos în tine și acum nu mai poate considera „înțelegerea” drept înțelepciune. Te înțeleg și nu vreau să-ți vorbesc ca un guru, nu vreau să te compătimesc, mai curând mă aliez nevoii tale de iubire și dăruire – pentru că eu nu cred în mod serios decât în iubire, numai iubirea părându-mi-se în stare să ne salveze de la ceea ce trăim plictisitor și pustiu. Mi-e ciudă pe tot ce încătușează, pe tot ce face din noi umile slugi ale unor convenții care nu ne dau mai nimic profund într-o viață de om. Ne-am născut cel mai des la întâmplare și ajungem să viețuim o prejudecată pe care fel de fel de impudici au numit-o morală. De aici pustiul de netrăire. Mi-amintesc că Nichita Stănescu îmi spunea că „nașterea e o mlaștină, numai moartea e virgină”.
Cu ce umplem ținutul dintre mlaștină și virginitate?! Cred că numai cu iubire. Pentru iubire merită să sacrificăm orice. Domnul Nichita spunea că mă stimează foarte mult pentru că sunt așa tânăr și mi-am dat seama că o viață de om poate fi salvată numai prin iubire. Sigur, nu mă refer la iubirea inofensivă, înrămată ca un moft la un bot de mizerie (socială).
Mărturisesc că tot ceea ce mi-ai scris (te sărut pentru sinceritate și complicitate întru gând bun!) m-a emoționat și mi te-a amintit atât de mult încât aș vrea să plec undeva cu tine. Spun cu atâta astfel de lucruri, dar cred că fiecare cuvânt pe care-l rostesc e reflexul unui simțământ. Așa uit că tu ai mai multe probleme chiar și de câte îmi spui c-ai avea, așa mă fac să uit și faptul că eu sunt singur dar sunt totuși fericit – pentru că nu-mi dirijează nimeni opțiunile, că nu trebuie să țin cont neapărat de opiniile „morale” ale vreunei convenții în care aș viețui (o căsnicie, de exemplu).
Fericirea începe oricum de la doi, dar nu știu ce e fericirea. Folosim acest cuvânt pentru a numi o stare de bine. Cel mai des ne amăgim. Fără pasiune nu este nimic. Și suntem prea tineri pentru a fi mulțumiți de ceva ce ne-ar mulțumi doar ca… pensionari.
Vreau să ai grijă de tine, Mili! Să nu te răzbuni pe tine din cauza unei fatalități la care ai aderat totuși tu singură. E cumplit să fii sensibil. Tu ești! Vei fi deseori sfârtecată de complezența și duritatea celorlalți. Sunt de partea ta cu tot gândul bun, cu pasiunea chiar. Îți vorbesc deseori cu dor, însă nu vreau să ai sentimentul că mimez; poți avea acest sentiment tocmai pentru că ești împânzită de timpul pe care-l trăiești altfel de cum ai fi vrut. Când te-am văzut ultima data arătai așa bine!; privindu-te, îmi părea rău că nu te pot vedea mai des, că ai plecat într-o primavară și ca un ghiocel ai dispărut când vara venea peste Borca. Uneori mă întreb de ce nu am fost mai ferm în exprimarea sentimentelor mele față de tine.
Scrie-mi orice și oricând! Sper ca nu peste mult timp să putem sta de vorba altfel decât prin scrisori!
Sunt cu tine și mă gândesc la tine!
Vreau să plângi pe umărul meu, dar să fii mulțumită că ești în preajma mea. Ar fi o mulțumire reciprocă, nebunatecă!
Cu gândul cel bun, te mângâi!
Aurel Dumitrașcu