Cine merge în Paradis
Și aici, ca şi în volumele publicate anterior, versurile lui Aurel Dumitraşcu sunt concise şi lapidare, vădind aspiraţia poetului către un ideal clasic de artă – de unde şi preferinţa pentru notaţia directă, lucidă, la rece, fără protocol discursiv şi fără inutile zorzoane stilistice. Impresia e de autenticitate, nu de artificiu, pentru că numeroasele surse livreşti, în loc să fie exhibate orgolios, transformând poemul într-o complicată reţea intertextuală (ca la mulţi dintre ceilalţi optzecişti, de pildă), sunt utilizate într-o manieră radical diferită, drept element de sugestie menit să instituie o atmosferă prielnică scris-cititului, reveriilor solitare, într-un Cuvânt, poeziei.
Altfel spus, departe de a încuraja ostentaţia şi de a se constitui într-un izvor privilegiat de inspiraţie, „cultura” poetului e mai degrabă un factor frenator, ce asigură versului o bună respiraţie pentru că opreşte hemoragia şi reglează metabolismul unei creativităţi adânc ancorate în viaţă. Ce-i drept, existenţa poetului se petrece de regulă tot printre cărţi, în spaţiul securizant al bibliotecii – şi e firesc să fie aşa, de vreme ce cultura intensifică percepţia vieţii, în linia unui expresionism auster, ascetic chiar, de patos livresc şi de cuvinte însângerate.
Deşi recurge la o recuzită eterogenă şi pe alocuri niţel preţioasă, poezia lui Aurel Dumitraşcu rămâne, în fond, o poezie elementară, de notaţie, în linia Bacovia – Mazilescu, cu o nuanţă în plus de juvenilitate şi de exuberanţă intelectuală.
Ineditele din prezentul volum, situate la acelaşi nivel valoric cu poezia cunoscută deja (felicitări editorului!), nu aduc, după cum era de aşteptat, lucruri noi. Partitura e aceeaşi, numai „interpretarea” diferă un pic, accentuând nota gravă, lehamitea de viaţă şi de literatură, pe fondul mai vechiului „divan” păgubos al poetului cu lumea.
Iată doar câteva versuri, sper, lămuritoare, care mie mi-au plăcut foarte mult:
„ – Puteam face lucruri mai bune
decît să vorbesc despre moarte şi urme
decît să scriu o carte nebună şi tristă? Nu puteam
o veţi citi veţi crede c-aţi
priceput-o că e tare simplu să scrii cărţi
să le publici să mai fii şi tînăr
cîte nu veţi spune voi
frumoşilor deştepţilor infailibililor nemuritorilor
şi eu continuu să vorbesc de unul singur”
(Puteam face lucruri mai bune decît să vorbesc despre moarte)
Publicat în „România Literară“,
3 ianuarie 2011
