-„Vezi?
Din casă
iese
singur
un bărbat fericit.“
Astfel se termina prima carte a lui Aurel Dumitrașcu, poetul de la Borca, cu aceste versuri stranii și reci, iminent premonitorii…
Blondul delicat, hrănit cu vastele singurătăți dintr-un nord al Moldovei, cu buzunarele pline cu fișe de lecturi din Cioran îmi bîntuie încă viu, prin memorie; trecerea sa, ca un bisturiu devastator despărțind tiranic mintea de inimă. De aceea, „tocmai de aceea“ vin să vă spun (cum ar zice franțuzul „motamot“) că uneori, rareori, apar ființe ce trăiesc postum. Cărora cuvintele le sunt letale. Și care știu asta…
… și care surîd totuși:
„(…) surideam. Pe
cînd prin tabla înmulțirii gaițele zburau cum voiau pe cînd
o picătură de sînge se-ndopa cu zăpadă.” (Donauwellen).
Pentru că acel „care scrie nu știe nimic lumina se stinge“ (Peste lacul înghețat).
… venise la „Casa Scriitorilor“ să ne caute, să ne ofere prima lui carte. Stătea la o masă și refăcea, cu lacrimi în ochi versurile pe care la „indicația“ lui Florin Mugur – lectorul „precaut“ al „Bibliotecii din nord“ – le ucisese, cum spunea, cu propriau mînă; multe versuri…
Aurel Dumitrașcu, după mine, urcă deplin ca poet, către Panteonul implozivilor liricii românești, alături de Labiș, Mazilescu, Daniel Turcea, urmărit, e adevărat, de pedanta hermeneutică critică a „lipsei de operă“ speranța vană a celor vii de a ajunge din urmă pe cel dispărut.
Spune el;
„Anul în care mori e anul cel bun (…) în oraș zarva din dricuri (…) O fetiță oarbă
cînta la trompetă pe zid“.
… Ierihonul lui, da, a căzut…
… sau al nostru?

Augustin FRĂȚILĂ
aprilie 1993