Cine sunt eu, cine eşti tu…
Pe cît de firească, pe atît de neliniştitoare ni se pare întrebarea gravată în unul din versurile din poezia cu care Aurelian Dumitraşcu îşi deschide volumul Biblioteca din nord („Cartea Românească“, 1986). De unde rezultă oare faptul că numai criticii îi chestionează pe poeţi, fiindcă şi scriitorii, la rîndul lor, îşi pun întrebări privitoare la statutul lor literar, ca şi la acela al cititorilor. La urma urmei, de ce să nu acceptăm supoziţia că orice confruntare dintre autor şi public reprezintă o întîlnire dintre două „mistere“ care încearcă să se descifreze. O carte poate fi oricând un obiect al dorinţei ce vine din partea scriitorului şi al aşteptării, direcţionate spre acelaşi obiect de către cititori. Dar cum se va împlini în holul sintaxei şi al lexicului auctorial această întilnire cu un obiect, eventual dezirabil, nimeni nu poate să ştie cu anticipaţie.
De fapt, criticul (cititorul), se mişcă la început printre cărţi ca printre diferite obiecte inerte. Citim o carte, apoi alta, foiletăm o carte apoi alta, abandonăm, o carte apoi alta, ne aducem aminte de o carte apoi de altele… În această ipostază începe să fie mai bine, fiindcă intre cititor (critic) şi obiectul lizibil se instalează un nou raport, suscitat de amintire şi pe urmă de dorinţă. Lucrul cel mai grav ce poate fi provocat de o carte este indiferenţa sau uitarea totală. La urma urmei, o mică bibliotecă din nord (nu din Alexandria sau Efes) se sedimentează, în cele mai multe cazuri, în memoria cititorilor de toate felurile. Cărţile ca obiect al dorinţei şi ale aşteptării fericite sunt puţine, chiar dacă aceste stări pot fi considerate extrem de subiective. Dar înainte de a-l chestiona pe autor, să-l supunem pe critic (cititor) unei singure întrebări la care nu putem răspunde decît foarte laconic. Este cititorul un ins fericit prin actul de lectură? Adeseori, vom răspunde noi, fiindcă el îşi alege cărţile în funcţie de gustul său, pe celelalte putînd să le abandoneze sau să le uite. Criticul nu este un „cititor fericit“, deoarece el trebuie să-şi motiveze actul de lectură şi să-şi justifice starea faţă de o carte prin argumente ce ţin arareori de plăcerea obişnuită. De ce n-am recunoaşte oare că plăcerea textului, oferită de cărţi literare extrem de diverse, constituie pentru critic un privilegiu destul de rar. De aceea, cărţile pot rămîne în memoria sa şi ca nişte coşmaruri, nu doar ca nişte fericite obiecte ale dorinţei.
După ce mi-am asumat o libertate excesivă în raport cu cine sunt eu, mă întorc la cine eşti tu, partenerul meu de conversaţie scrisă, autorul. În felul acesta continuăm să interogăm un text, procedeu experimentat nu demult şi sumar pe versurile unui alt scriitor (oare).
În primul rînd, Aurelian Dumitraşcu pare a fi o memorie (bibliotecă) care se citeşte pe sine şi se comentează. Ca poet ce se pregăteşte să intre în lume, autorul este la început doar „Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă“. Ca autor „descărcat“ într-o carte. Aurelian Dumitraşcu candidează la istorie şi îşi răspunde temperat şi firesc : „Vin tîrziu după atîţia învingători după atîtea războaie“. Bilanţul auctorial se întoarce spre trecut şi se încheie cu un calcul biografic datat de acum (cartea). „Tot ce am făcut pînă azi nu înseamnă o viaţă tot ce am / pînă azi nu va folosi nimănui / fiecare va face cum crede va fi alungat din cărţile scrise / Nu va mai fi nimic de adăugat“ (Istoria esteticii).
Extrăgîndu-se din planul istoric cel mare, Aurelian Dumitraşcu începe să-şi facă autoscopia cu îndirjire: „Voi repeta ceea ce ştiu despre mine o voi lua / de la capăt istovit printre grauri şi vaci“. Şi deodată răspunsul ţîşneşte ca o mică şi discretă confesiune uşor anxioasă: „Am aflat altceva despre mine: carnea mă înşală / cu carne, ochiul cu martori…“ (Voi repeta).
Trebuie să mărturisim că în Biblioteca din nord se face simţit efortul tenace al scriitorului de a anexa literaturii în general noi teritorii, unde se cuvine să se extindă poezia. Aurelian Dumitraşcu concepe spaţiul poeziei ca o imensă carte în care se citeşte pe sine şi găseşte dezlegare la unele mistere ale vieţii, fantezia ascensională configurîndu-se şi ea ca o expansiune dintr-un real citit într-o suprarealitate visată. Rareori am găsit invocat atît de frecvent în opera unui poet român contemporan motivul cărţii, ca obiect incitant la reverie, ca stimul de reflecţie şi opţiune de a fi în existenţă: „Eu / nu vreau / să trăiesc / eu vreau / să citesc“ (Ars doloris), mărturiseşte poetul în versuri extrem de lapidare. Dar dincolo de acest deziderat se găseşte, aşa cum am mai spus, motivul cărţii cu toate modulaţiile sale lexicale şi semantice. Enunţuri ca pagina albă, hîrtii veninoase, cărţile scrise, textele ei, dicţionare, toate cărţile, paginile creerului, (ea) doarme-ntr-o carte etc. pun în lumină fie un univers obsesional livresc, de trăire printre cărţi ca printre oameni, fie o percepere analogică a lumii prin universul cărţii.
Prin actul de lectură, cartea poate deveni subiect de inspiraţie din care se degajă o viaţă consemnată de scriitor: „În fiecare zi îl văd pe tînărul conte scriind / în lumina difuză. Are cisme negre şi mai multe / mătuşi internate-n ospicii / e singur ar trebui să plece undeva în Crimeea“ (Un cuib de nobili).
Poezia cărţii devine în creaţia lui Aurelian Dumitraşcu o poezie a lumii. „Detaliile livreşti“ se metamorfozează în „păsări de pradă“, susurul abia auzit al femeii din poem se revarsă într-un fel de lume paralelă, de cosmos al cărţii şi al oamenilor. De la detaliile cotidiene se creează un lanţ direct pînă la cele livreşti: „Ce zici de un ceai! mă întreabă şi eu mă gîndese liniştit / la jósé lezame lima. Ce zici de un film / mă întreabă şi ea / mi-l amintesc pe tata citind viaţa lui bonaparte în dimineaţa / în care s-a dus“. (Departe-n poem).
În poezia lui Aurelian Dumitraşcu există o adevărată erotomanie a livrescului. Cartea este un element coagulant de amintiri eteroclile. Iubita (femeia) este un indice referenţial, o supoziţie înzestrată cu un vag auz intelectual, un pretext cu care se poate vorbi despre literatură. Poezia, în schimb, se cere scrisă, fiindcă ea este mai mult decît o invitaţie la dragoste, ea reprezintă un fel de nevoie ontologică: „Numai provocat am trăit în faţa poemului. Cînd mă / orbea. Să-i fi spus femeii aceste lucruri savante / ca şi cum m-aş opri pe străzile Romei să-i arăt / o pată de sînge pe cer undeva…“ (Numai cuvîntul nu putrezeşte).
În microuniversul creat de Aurelian Dumitraşcu, omul e scris, iar fericirea, tristeţea şi moartea lui sunt însemnate prin cuvînt. Totul „devine brusc un cuvînt“, iar omagiul femeii aduce în amintire cărţile („Eşti pioasă ca o fereastră din literatura franceză“).
Poezia lui Aurelian Dumitraşcu rămîne în perimetrul literaturii, aşa cum a înţeles-o autorul. Limbajul său înnoieşte cu discreţie discursul literar. Actele de exchibiționism lexical, de şocare prin neobişnuit sunt puţine. („Am o pisică verde cu mustăţi roşii / şi ţîţe negre“). Ele amintesc o recuzită literară actuală în curs de perimare.
Şi acum la sfîrşit, ne aducem aminte de digresiunea noastră despre cititorul fericit. Să fie oare autorul un cititor fericit bîlbîit de emoţia întîlnirii cu propria sa carte ? Este posibil. Din cînd în cînd şi criticului i se oferă această şansă. În calendarul anotimpurilor, poezia lui Aurelian Dumitraşcu se citeşte cu o plăcere sporită toamna.
Publicat ăn „Flacăra“,
16 aprilie 1987