– Sunteți un mare seducator. Ce amintiri păstrați despre cele mai frumoase femei ale lumii?
– Sophia Loren este întruchiparea prieteniei, a bunei dispoziții… Îi place să găteasca, să facă pateuri. Pe lîngă că e o femeie foarte frumoasă, ea are și darul camaraderiei. E vorba de descendența ei napolitană. Am jucat în două filme împreună, între care „Căderea Imperiului roman“ de Anthony Mann, în 1963. Cea care m-a emoționat cel mai mult este Ingrid Bergman („The yellow Rolls Royce“ de Anthony Asquith, în 1964). Era o femeie de o blîndețe excepțională, de o amabilitate și o simplitate extraordinare. Anita Ekberg era pentru mine „La dolce vita“, un mit. Audrey Hepburn („Bloodine“ de Terence Young, 1978), pe care o admiram mult, era altceva. Era foarte feminină. O vulnerabilitate extremă, deci. Va fi suferit mult, fiindcă femeile foarte feminine și vulnerabile suferă prin barbații care profită de asta, după părerea mea. Cînd am întîlnit-o pe Catherine Deneuve („Mayerling“ de Terence Young, 1967), amîndoi eram în plină glorie și ea avea reputația de a fi cea mai frumoasă femeie a lumii. O auzisem vorbind prin sora ei, Françoise Dorleac, cu care jucasem în 1964 în „Gengis Khan“. Eram sfîșiat între două femei superbe: Ava Gardher și Catherine. Nu știam ce să fac!
– Aveti momente de singurătate?
– Îmi place să fiu singur pentru că trăiesc singur din ziua în care am divortat… Acum 20 de ani în viață exista întotdeauna un preț de plătit. Este solitudinea seducătorului.
Traducere de Aurel Dumitrașcu
publicată în „Tribuna“ nr. 15 din
13 aprilie 1989
