Poezia lui Aurel Dumitraşcu
A fost odată ca niciodată un tînăr poet cu plete blonde, cu un chip în trăsăturile căruia forţa bărbătească se îngîna cu o suavitate aurie, pîcloasă, de revărsat de zori văratici, adîncindu-şi echivocul în privirea visătoare şi iute lunecătoare, contemplativ-ironică. Îmi adresa scrisori docte şi subtile (ca şi altor cîtorva scriitori, după cum am aflat ulterior), cu mult înainte de a-l fi întîlnit, fugar, de două-trei ori, în 1990, anul de foc al ţării care l-a mistuit la 35 de ani neîmpliniţi. Se adunau în acele pagini epistolare impresii de viaţă şi de lectură, într-un amestec entuziast, ca o fermentaţie a personalităţii, pe care scriitura meditată şi caligrafică nu izbutea a-l ascunde. Observaţii mature, chiar adînci, se întîlneau ciudat cu o fanfaronadă pe care na-m interpretat-o de la început aşa cum se cuvenea, pe latura ei de afirmare neliniştită, fantastă, precum o expresie a panicii morale. Predomina un protest împotriva opreliştilor, împotriva falsităţii totalitare, în general, sfidate prin tăietura exemplară a unei existenţe de intelectual situat într-o recluziune provincială, străvezie graţie unei mari apetenţe culturale. Numele acestui „Zburător al versului“ era Aurel Dumitraşcu. Copil al pămîntului moldav, a refăcut traiectoria întunecată a creatorilor morţi de timpuriu. Părea a-şi întîmpina soarta şi prin interesele-i exegetice, întrucît lucrarea sa de diplomă la absolvirea facultăţii ieşene de filologie a fost consacrată unor confraţi ce l-au premers în acest tip abrupt de experienţă, Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea. Am acum în faţă unul dintre volumele sale postume, Mesagerul, care ne revelează faptul că vocaţia sa lirică se împletea, pînă la o emoţionantă confuzie, cu presentimentul stingerii. De la un capăt la altul, textele sînt înfiorate de motivul thanatic, devenit resignare, ironie, tandreţe, fantezie, modelat precum o plastilină docilă, într-o diversitate de forme ce trădează o conştiinţă dramatică în necurmată luptă cu sine: „Anul în care mori e anul cel bun. L‑au aşteptat şi alţii/s-au rugat pentru el au vrut să ţi-o ia înainte însă/tu ai ajuns liniştit în inima lui. Mai ales ai vrut/să petreci cu femeia. E anul cel bun! În timp ce-şi/despletea părul în vagi rotocoale de fum. Aveai haine/bune chiar obiceiuri bune de a purta haine bune – ai ales/din fiecare pe rînd – în oraş ploaia zarva din dricuri./Şi n-ai mai ieşit aţi surîs împreună cu vinul roşu din/căni. Pe urmă n-a mai adăugat nimeni nimic. O fetiţă oarbă/cînta la trompetă pe zid“ (Anul cel bun).
Desigur, moartea nu e o temă nepotrivită pentru un autor tînăr. „Il y a des milliers de jeunes écrivains et de jeunes artistes qui sont morts“, scria Paul Valéry, citat de Aurel Dumitraşcu. Dar în acest caz ea are prilejul de a fi asumată ca o oglindire de sine absolută, ca o marcă a identităţii. Autorul Mesagerului îşi urmăreşte dublul liric al dispariţiei precum o umbră. Nefiind un sfîrşit aşa-zicînd firesc, la capătul unui ciclu biologic, ci unul prematur, aspectul său catastrofic se potenţează nemăsurat. De unde stupoarea fiinţei, repede convertită în imagini ale unei melancolii jucăuşe, în cochetăria care e o formă a pudorii. Poetul nu e dintre cei care se lamentează zgomotos, care ţine a oferi un spectacol al durerii. Peste prăpastia fără fund e aruncat repede vălul constelat de asociaţii abile, de fine vibraţii ale sensibilităţii stăpîne pe sine. Aidoma unui expert, Aurel Dumitraşcu jonglează cu aluziile: „Voi mai scrie o carte/se va spune: a mai împins un prunc de pe masă./Pînă la urmă îmi voi aminti saxofonul lui Charlie/voi veni surîzînd în măcelărie – ai un vis în care/contele moare un vis ce trezeşte morţii din somn./Îl va avea fiecare! – Şi tu despre cine vorbeşti?“ (Căinţa). Sau această idilă insinuant peisagistică şi deopotrivă funerară: „Podgorii de mîluri aleargă prin cer. Vom tăcea/amîndoi. Şi cînd va ploua prin iaz vor pluti/părerile noastre de rău“ (Morphémes de geste). Din motive psihologice explicabile, poetul mimează o experienţă vastă, o „înţelepciune“ care nu e decît răsfrîngerea imensei aşteptări a netrăitului. Aşa cum un copil vrea să pară matur, Aurel Dumitraşcu vrea să pară un om cu o biografie bogată şi plină de tîlcuri. Se răsfaţă într-un fabulos existenţial. E marele „truc“, „fandoseala“ sa vizionară, inteligent îndoită cu autopersiflare: „La intrare va creşte un pom din zahăr candel/chiar împăratul va întreba de ce tocmai acolo“ (Căinţa). Fuga de pateutism este ea însăşi patetică, încifrată într-o pseudobanalitate şi într-un pseudoaleatoriu care opun extincţiei o rezistenţă. Misterul morţii este conjurat prin misterul existenţei: „Eu/care am citit totul eu care am văzut totul/chiar şi trupul ofeliei putrezind lîngă trupul lui mao/atîtea trupuri din care creşteau pînă aici pe pămînt/drepte sfioase tulpini. Un imperiu. Scriem: un autor e/un om oarecare. Pierdut. Nu te lua după cuvintele lui/nu te lua după cuvintele mele./Sînt zile cînd mori şi tu intrînd agale pe poartă. Ştiu/numele tău te aştept să ne închidem/stăm goi. Uneori putrezeşti tu. Uneori putrezesc eu./Aproape nimeni nu ştie“ (Cimitirul personal). Artificiului i se atribuie fie un rol intrinsec (histrionic): „Poate fi şi sîngele/un carnaval postum un poem de iubire într-o pînză de pernă/(de cîte ori bate vîntul)“ (Şi cerul nu ştiu ce avea cu noi), fie unul de orientare mai apăsată spre sarcasmul care e deja o postură morală: „Stau/cu poemul/în parc. Îi arăt o carte în carte e cerul, – Nu spune el/cerul e-n burtă“ (idem). Altă dată moartea apare contextualizată familial, nu fără bravada, aici atît de caracteristică, şăgalnic nuanţată: „După o vreme toţi morţii familiei vin la mine/trufaşi să mă roage: – mori şi tu într-un birt/crapă odată nu te mai fandosi printre ghete./Nici măcar nu-s mirat. Ca iarba în mai rugile lor“ (Text pentru divina paradoxalia). Ori capătă o întorsătură spirituală, franţuzească (o moarte în stil Jules Renard): „Voi muri într-o duminică dimineaţa. Cînd vei intra în/bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moţăind/şoricelul cel roşu n-o să-ţi mai treacă prin faţă./Un firicel de sînge (atît) va ieşi dintr-o carte. El va vorbi“ (Cine va vorbi). Îndeobşte, poetul e un căutător de eufemisme rafinate, orgolios în a obţine forme insolite ale indirectităţii, în cadrul a ceea ce am putea socoti un eseu în imagini asupra temei sale majore, aşa cum o balerină se mişcă dansînd: „Întind hărţile văd/ pînă unde amărăcinea n-are prieteni – iată trec/peste mări ies în ocean deodată uit de marşuri de/friguri“ (Pierdut în poem). Ca şi: „Hălci mari de carne/se ridică spre cer“ (Pomul de Crăciun). Ca şi: „Sub merii albi/calendarul cel vechi se spală cu tine pe faţă“ (Amintiri din copilărie). Ca şi: „Pungile de sub ochi ziarele trăgaciului pe care se/lăfăie roua“ (Mai pune mîna pe o fată frumoasă). În asemenea versuri, materia cunoaşte o stare ciudată, menită a nu o aboli pe cea reală, ci a o suplimenta printr-o tensiune a posibilului, printr-un vis al şansei, înfrigurat de ameninţarea scadenţei tragice, însă nu mai puţin lucid: „Voi fi găsit şi eu o nouă poetică o experimentez/umblînd cu mîinile în buzunare înainte de ziua/numită marţi“ (Deştept într-o marţi).
Rezervele de viaţă sînt atît de generoase, încît ele dau tonul, organizînd un compact discurs existenţial, care ascunde, în mod spontan, abisul. Instinctiv, autorul Mesagerului recurge la o panoplie cuprinzătoare de mijloace, la o instrumentaţie literară „impură“ care să-l fortifice. Nesăţios de trăiri, se dovedeşte la fel de nesăţios în procedee şi forme. Confesiunii i se asociază descrierea şi anecdotica, ambele supuse unei maniere a discontinuităţii şi subînţelesului. Obsesia thanatică este amplificată printr‑una erotică, ambele fiind legate de una scriptică, într-o frenetică simbioză: „Nu s‑a întors. Atît de frumoasă intra în crîşmă/cu dobermanul în lesă. Că ai tăi sînt vii duminica stă cu/masca pe faţă./În fiecare zi notez în jurnal o singură frază: intra/singură în crîşmă cu dobermanul în lesă tăcea“ (Atît de frumoasă cu dobermanul în lesă). Acestui paradoxal thanatos vital, ce se preschimbă, precum „norii hămesiţi“, în înfăţişări alinătoare, îi datorăm un delir lasciv-coloristic, o sărbătoare a unei culori a salvării – verdele – care unifică vieţile la fel ameninţate de teribila stihie a pieirii, sugerînd totodată însăşi corpolizarea ei, prin prefacerea trupului omenesc în iarbă. Ceea ce era violetul pentru Bacovia, devine pentru Aurel Dumitraşcu verdele: „Cînd înverzesc picioarele femeilor toamna/prin livezi ori la consiliul municipal – iarba roşie/a scris poetul iarba neagră a scris poetul şi picioarele/verzi scrie poetul. Poţi crede că numai un psalm/vînzoleşte un creier ca psalmul şi el are maţele verzi (ca/orice psalm fugit într-o voce) – vin pe rînd să pună/ochii pe doamne. Îmi zic: un picior verde şi încă un/picior verde şi încă şi încă. Le mai privesc./Numai pe deal la şcoala de catiheţi copilele au/picioarele albe“ (O mie şi una de picioare verzi). În cheia dramatică a alb-negrului se desluşeşte cel mai apropiat model al poeziei în discuţie, şi anume Paul Celan, fiu al aceluiaşi perimetru geografic. Ermetismul său solemn-dureros, misterul său, ca un întuneric cristalizat, sînt reluate de către poetul optzecist cu o virtuozitate proprie: „Că numai aşa ni se face rău în faţa lui nu: femeia/ intră în casă şi spune: poemul patul amurgul adio/le-am surghiunit. Pe fereastră o ploaie albă/cere voie unei ploi negre să plîngă“ (Scene din viaţa poemului). Ca şi următoarele consemnări discret-deznădăjduite, în care moartea e învăluită în aburi primăvăratici, proiectată într-o copilăroasă viziune ce ni-l evocă totodată pe Georg Trakl: „Poţi duce/liniştit jurnalul lui blake pînă la poartă/poţi cînta încetişor:/morţii înfloresc prin lunci/ vine primăvara./Aşa foarte încet femeia ta descărnată/plimbă un leagăn pe cer“ (Nimeni nu-mi laudă gura).
Se-ntîmplă ca sentimentul nedreptei dispariţii timpurii să dea şi rezultate furtunoase, într-un naturalism metaforic dîrz, într-un decor de apocalipsă contemporană ce ne trimite la autorul Cîntecelor negre. Dar tînărul său emul are grijă să strîngă într-un mănunchi răsfiratele orori, pentru a-şi încheia poemul cu un vers hieratic. „Furtunile“ luminate de sînge se bucură astfel de happy-end-ul disciplinei lăuntric dominante: „Vedeam de departe noaptea atîrnată de cer ca o halcă/(noi toţi binecuvîntam acele vremuri răzleţe). Dumnezeu/n-a tipărit niciodată o carte!/Se spune că un oraş necunoscut nu încape într-o manevră de toamnă se spune că nu-i niciodată sfîrşit./La lumina sîngelui furtunile se hrănesc prin dihănii./Vezi? Din casă iese singur un bărbat fericit“ (Vei semăna şi tu cu pămîntul). Neîngăduindu-i poetului a se lansa în disperări, în recriminări ori în bocete, această disciplină îi permite, în schimb, libertatea asocierii, ca o jubilaţie a materiei, implicit protestatară. Revolta împotriva morţii apare implicată în halucinanta lejeritate a materiilor de-a se pune în pagină. Condeiul lui Aurel Dumitraşcu se înmoaie în fluxul dicteului automat ca într-o undă a supravieţuirii. În strunele suprarealiste pe care le atinge cu înfiorare, se află un sens recuperator. Trăgînd prin ţeava corespondenţelor îndrăzneţe, sevele imprevizibile ale concretului, poetul se prezintă în faţa morţii înzestrat cu arma unei poetici a regenerării. Vitalitatea vîrstei sale triumfă în bucuria jocului formal neîngrădit, arhaic-mîntuitor: „Privită din spate orice femeie goală seamănă/cu o maşină de scris“ (La poetique avant toute chose). Sau: „O ploaie de porci/spui în timp ce toamna se preface pe neaşteptate/într-o funie groasă“ (Poem fără rude). Sau: „O vamă posomorîtă ca armele în bistrouri“ (Text pentru divina paradoxalia). Sau, mărturisindu-se precoce estetizant: „De la fragedă vîrstă creierul meu/a imitat pianiştii“ (Imn nefericit dar după naşterea mea).
Aurel Dumitrașcu – epistoler
Aurel Dumitraşcu face parte din seria de poeţi români plecaţi prematur din această lume, începînd cu Vasile Cârlova şi continuînd, în epoca noastră, cu Constant Tonegaru, Nicolae Labiş, Daniel Turcea, Marius Robescu, Mariana Marin ş.a. S-ar zice că un presentiment al destinului i-a indus anxietatea corespunzătoare, de unde continua strădanie a comunicării, a prezenţei în ambianţă, cu teama subiacentă că nu va putea împlini ceea ce s-ar cuveni. În acest sens apare îmbelşugata-i corespondenţă cu confraţii, inclusiv cu subsemnatul. Lucian Vasiliu ne oferă un consistent volum al epistolelor pe care i le-a adresat prieteneşte poetul, din textul cărora rezultă încă o dată insaţiabila poftă existenţială a acestuia.
Autocaracterizarea pe care şi-o face la un moment dat e tulburătoare. Ea exhibă sensibilitatea sa de ins menit unei mari vulnerabilităţi, care se angajează în luptă cu timpul. Aurel Dumitraşcu ni se înfăţişează drept un sentimental dispus a-şi asuma dificultăţile nu puţine ce-i stau în faţă ca pe-o favoare: „Scrisorile oamenilor dragi seamănă totuşi cu mîngîierea. (…) Pentru că niciodată nu voi putea fi instituţionalizat, ori poezia are nevoie numai de întâmplări strîmbe, de incomoditate. Pentru POET absolut tot ce e rău în aparenţă este, de fapt, constructiv în sine. De cîteva zile mă ameninţă şi leucemia, de parcă n-ar şti că eu nu mor din orice“.
Se află aici un conspect a ceea ce a fost existenţa unui tânăr scriitor român în perioada inicvă a comunismului crepuscular. Pentru a-i face faţă, Aurel Dumitraşcu se lansează în lecturi numeroase care-l transportă compensator în idealitate. Le consemnează spre cunoştinţa adresantului, cu satisfacţia unor pariuri câştigate în instanţa supravieţuirii: „Citesc. Freud acum. Este tare interesant!“ Sau: „Zilele trecute am citit «Maestrul şi Margareta» a lui Bulgakov. Nu-l găsisem pînă acum. Înţeleg de ce Marquez spunea undeva că e una din marile cărţi pe care le-a citit”. Sau: „La Bogdan am găsit o carte de Philippe Söllers, o bucurie! «Une curieuse solitude»“.
Concomitent, pe aceeaşi linie a unei trăiri în defensivă, bardul cultivă o socializare continuă, frenetică. Se întîlneşte de nenumărate ori cu tineretul literar care-l primeşte cu o caldă camaraderie. Viaţa sa curentă cuprinde un zig-zag itinerant inspirator de energii, aidoma unei perfuzii morale: „Zilele trecute la Bucureşti mi le-am petrecut şi cu Mircea Cărtărescu, Madi Marin şi Ion Bogdan Lefter. Prietenoşi ca de obicei, poate chiar prieteni“. Sau: „Ieri şi azi am fost la Tg. Neamţ. A fost invitat acolo domnul Ovidiu Genaru. Gaşca: Daniel, Adrian, Sava, Calcan, Radu, eu. A fost minunat“. Să menţionăm că atari relaţii sunt departe de rezerva pe care un tînăr marginalizat ar fi putut-o avea, ca o rezultantă egotică, faţă de companionii competitori mai „norocoşi“ în viaţa literară. Dimpotrivă, faţă de mulţi dintre ei Aurel Dumitraşcu nu ezită a-şi înscrie admiraţia: „Noroc şi cu cartea lui Liviu Stoiciu, pe care am primit-o ieri, cu surpriză şi bucurie mare! N-am citit-o toată! Dar îmi place mult!“. Şi nu în ultimul rînd o caldă adnotare a liricii lui Lucian Vasiliu, confident de bază: „M-au încîntat textele tale din «Dialog», toată bucuria şi admiraţia! Ceea ce-mi place tare mult în ceea ce scrii e că ştii să fii inconsecvent cu tine şi de aici texte mereu surprinzătoare, mereu inovatoare, mereu aproape sufletului meu însetat de uimire“.
O asemenea legătură, amalgamînd contactul textual şi cel uman, relevă rolul capital pe care l-a jucat poezia în conştiinţa iui Aurel Dumitraşcu. Cu satisficţie dă un citat din Pierre Seghers: „Dacă poezia nu te ajută să trăieşti, fa altceva. O socotesc a fi esenţială omului, aidoma bătăilor inimii sale“. În acest climat al empatiei scriptice, îşi situează fenomenul prieteniei. În conformitate cu natura sa, prietenia reprezintă un soi de protecţie, o ghemuire sufletească lîngă celălalt, aidoma unui scut. Iată o doveditoare declaraţie făcută lui Lucian Vasiliu: „Nu ştiu cîtă zbatere există în cuvinte, pentru că ce simți nu ştii bine, dar sentimentul că în preajmă ai un POET, şi nu un diletant, m-a umplut de o bucurie pe care o intuiam, dar care nu fusese relevată atít de copleşitor. Am văzut anumite clipe cu tine, iată nodul care ne va ţine tare apropiaţi“.
Cît priveşte atitudinea lui Aurel Dumitraşcu faţă de regimul politic tot mai opresiv care i-a circumscris viaţa, ea e subînţeleasă. Scrisorile nu riscă o reacţie făţişă, consemnând însă, în repetate rînduri, diversele meschinării de care a avut parte în mediul mic provincial unde îşi desfăşura activitatea de dascăl suplinitor, într-o bună zi i s-a înscenat „o mică mascaradă ca în perioada proletcultistă: cu primar, şef de post, directoraşul care voia să plec pentru că nu avea post o prietenă a nevesti-si etc., un inspector. Ce măgării! M-au acuzat de fel de fel de chestii aiurea. Au fost dezminţite toate chestiile respective. Dar mi-era silă. Am plecat de la şcoala aceea şi, dacă mama nu ar fi aşa bolnavă, aş pleca de tot”.
La fel l-au împovărat nesfârşitele tergiversări la care erau supuse apariţiile sale editoriale, veritabile „silnicii de aşteptare“: „De două zile semăn şi eu cu oamenii. ALBATROS-ul mă scoate cu carte. M-a mirat lucrul acesta. Era ultimul fapt la care m-aş fi gîndit“.
O singură dată îşi îngăduie o referinţă meşteşugit ironică, îndeajuns de caustică însă, de-a dreptul Ia soarta culturii sub regimul totalitar:
„Mi-am amintit o poveste: prin nu știu ce an, Hrișciov (nu Stalin?!) a închis o expoziție de artă modernă, zicînd că dacă ar fi adus un măgar şi i s-ar înmuia coada în culori ar picta mai bine. După ce-a fost altceva decît preşedinte, ramolit, în ultimii săi ani de… siestă, Hruşciov se apucase de pictură. Pictură modernă!“
Am avut bucuria de a-l fi cunoscut pe minunatul Aurel Dumitraşcu, la Bucureşti, la restaurantul Casei Scriitorilor, în tensionatul an 1990, ultimul în care s-a mai aflat în viaţă.
Publicat în „România Literară“,
9 iulie 2018