Jurnalul risipitorului de iubire
Aurel Dumitraşcu a avut parte, datorită prietenilor poeţi de la Piatra Neamţ – şi în special lui Adrian Alui Gheorghe de o posteritate care a compensat, într-o anumită măsură, tragica şi prematura sa dispariţie.
Au apărut, după ’90, mai multe volume de poezie, edite şi inedite, prin care opera sa s-a conturat, dat fiind şi faptul că a fost un scriitor prolific, drept una dintre cele mai însemnate în istoria recentă a poeziei româneşti. Festivalul care-i poartă numele, organizat de acelaşi indefectibil poet şi prieten care este Adrian Alui Gheorghe, i-a menţinut în atenţie opera şi personalitatea şi, aspect poate şi mai importanţ, a atras atenţia tinerilor scriitori asupra unui fel de a fi poet, unic în literatura română. În fine, jurnalul său, într-o primă ediţie selectivă (apărută între 2000 şi 2005), ne-a oferit şansa întâlnirii cu arcanele unei personalităţi, deopotrivă literare şi civice, cu mult mai interesante decât lăsa să se întrevadă prea scurta sa biografie oficială.
Acum, sub titlu „Carnete maro. Jurnal 1982-1990“, acelaşi neobosit Adrian Alui Gheorghe ne oferă o ediţie de anvergură a jurnalului intim al poetului. Nu este o ediţie integrală, deoarece, pe de-o parte, se pare că unii apropiaţi ar fi luat, după moartea poetului, anumite manuscrise drept suvenir (boală cronică a istoriei noastre literare!), iar pe de altă parte, pentru că, în absenţa certitudinii că dispune de textul complet şi definitiv, editorul a preferat să ne furnizeze un segment coerent şi definitoriu, atât pentru poetica jurnalului, cât şi pentru universul spiritual al lui Aurel Dumitraşcu.
Este o alegere înţeleaptă: oricât de precoce ar fi fost acesta, cu siguranţă că în 1975, când începe să ţină însemnări zilnice, va fi fost mult mai naiv şi lipsit de experienţă decât în 1982, când, deşi încă fără volum, este deja un nume de referinţă al noii generaţii de scriitori. Şi, de asemenea, tot cam de-atunci, grupul literar de la Piatra Neamţ, din care mai făceau parte autori ca Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Radu Florescu sau Daniel Corbu, începea să se configureze ca un punct aparte pe harta literaturii române contemporane. „Carnete maro“ este, într-o anumită măsură, şi o cronică interioară – subiectivă nu întotdeauna clementă cu colegii, dar mereu de bună-credinţă – a acestei grupări literare.
Sunt câteva lucruri esenţiale care trebuie spuse despre acest jurnal şi despre felul absolut remarcabil în care l-a editat Adrian Alui Gheorghe.
În primul rând, Aurel Dumitraşcu nu este un scriitor „de pluton” nici în literatura sa confesivă. Jurnalul său este, după ştiinţa mea, singurul din literatura română scris la persoana a II-a în maniera romanescă a lui Michel Bútor din „La modification“. Numai că proza lui Dumitraşcu nu este ficţiune, iar personajul cu care el conversează „în oglindă”, pe care îl analizează necruţător şi cu care câteodată se simte în răspăr, nu este un personaj literar, ci el însuşi. Ceea ce impresionează nu este neapărat luciditatea cu care poetul îşi descompune faptele, emoţiile şi sentimentele, ci demnitatea cu care o face. Aurel Dumitraşcu este sever cu cei din jur, dar fără să îi coboare în caricatură, şi aspru cu sine, dar fără să cadă în autodenigrare (în genul facil al lui Paul Léautaud).
În al doilea rând, este teribilă sfâşierea lăuntrică în care trăieşte poetul, mai întâi în comuna Borca, apoi, în ultimii ani de viaţă, la Piatra Neamţ. El este, pe de-o parte, un intens dăruitor de iubire, pe care o revarsă asupra cărţilor, femeilor, naturii, prietenilor şi, nu în ultimul rând, vieţii literare de calitate. Pe de altă parte, poetul se simte prins, încă din anul 1982, în care începe odiseea editorială a volumului său de debut „Furtunile memoriei“ (1984), în chingile unui destin nedrept, deocamdată confuz, tot mai clar şi mai necruţător, însă, pe măsură ce trec anii.
La început, el crede că iubirea poate să biruie, fie că este vorba de iubirea abstractă faţă de Bibliotecă – zeul tutelar al existenţei sale lumeşti şi poetice – , sau de cea concretă faţă de Femeie. Aurel Dumitraşcu este original, deloc „borgesian”, în prima ipostază, şi ucigător de delicat, de fel „eminescian”, totuşi, în cea de-a doua. Îndrăznesc să spun că puţini scriitori români au atins nivelul de analiză diafană a femeii pe care îl atinge poetul nemţean.
Evenimentul care îi modifică, odată pentru totdeauna, umoarea şi îl transformă, dintr-un suav lucid, într-o conştiinţă a generaţiei – ce nu se sfieşte să facă gesturi publice de protest faţă de realitatea ultimilor ani de ceauşism – este trista odisee a volumului său de debut. Prins între jandarmii ideologici ai cenzurii şi laşitatea personală a editorului, volumul „Furtunile memoriei“ va apărea cu o întârziere de doi ani, cu titlul schimbat, cu structura alterată şi cu nenumărate intervenţii în text, deşi câştigase concursul de debut al Editurii Albatros. Nici cea de-a doua carte, „Biblioteca din Nord“ (1986) nu va apărea în condiţii mai bune, deşi, pe lângă miza poetică – Biblioteca fiind arhetipul literaturii sale –, poetul se bucurase iniţial nu numai de „firma” Editurii Cartea Românească, ci şi de faptul că-l avea redactor pe Florin Mugur. Succesiv, cele două epopei îl determină să se privească în ochi şi să-şi reprime tendinţa melioristă, de a mai căuta refugii. Pasiunea devoratoare pentru poezie, pentru literatură, în general, nu scade, însă cresc în el, în special în ultimii 3 – 4 ani de viaţă, semnele unei splendide maturizări etice. Aurel Dumitraşcu, cel din 1987 – 1989, deşi nu abandonează esteticul (depun mărturie ineditele acelei perioade, publicate tot de Adrian Alui Gheorghe după 1990), judecă literatura tot mai mult sub unghiul implicaţiei ei morale. Poetul se situează neechivoc, prin gesturi publice de solidarizare cu disidenţii şi cu cei oprimaţi, de parte a bună a baricadei. Îi scrie scrisori severe, de o nemeritată demnitate, lui Eugen Barbu, la revista „Săptămâna”, şi, în acelaşi timp, îi transmite profunde semnale de solidaritate lui Liviu loan Stoiciu, în Focşanii în care acesta îşi avea domiciul forţat. Sunt pagini substanţiale despre funcţia etică a literaturii şi despre adevărata demnitate a scriitorului.
Un câştig considerabil pentru înţelegerea structurilor operei sale poetice este descoperirea, de către editorul Adrian Alui Gheorghe, a unor carnete paralele celor „oficiale”. După mutarea la Piatra Neamţ (1988), în perioadele petrecute la Borca a ţinut jurnal pe alte carnete, dublând-le pe cele din oraş. Acestea pot lămuri, cred, funcţia jucată de universul rural şi, respectiv, de natură în poezia lui Aurel Dumitraşcu. Se vede din ele că, fără să fie un spirit rural, poetul începe să resimtă tot mai mult spaţiul natal ca pe o Ithacă. Însă nu în dimensiunea lui etnografică, de cultură populară, ci în cea minerală şi vegetală, de colţ imaculat de natură: unul dintre ultimele locuri din România neatinse de furia distructivă a dictaturii. Şi satul, şi natura, prin urmare, se aşază în poezia sa tot în funcţie de coordonata etică, nu de cea sentimentală.
În fine, paginile ce narează ultimele săptămâni de viaţă ale poetului care, bolnav de leucemie, avea să ne părăsească la început de viaţă (35 de ani) şi de libertate, în data de 16 septembrie 1990, sunt atroce. Le salvează luciditatea şi demnitatea celui care, condamnat la moarte, se proiectează în viaţă prin poezie şi prin puritatea unui ideal moral. Mă bucur că editorul a avut inspiraţia de a adăuga jurnalului câteva din articolele publicate de Aurel D um itraşcu în presa din Piatra Neamţ, în primele luni de libertate: ele sunt în perfectă rezonanţă cu textul confesiv şi întregesc portretul unui scriitor dublat, cum spuneam, de o conştiinţă. În plus, articolele încheie jurnalul sub chipul unui om viu, cum şi este poetul, prin literatura sa.
„Carnetele maro“ ale lui Aurel Dumitraşcu ne propun un tip de text diaristic hibrid, în care, pe lângă tehnica relatării la persoana a ll-a singular (de care am mai vorbit), întâlnim numeroase scrisori și ciorne.
În lipsa unor indicaţii cu privire la acestea din urmă, nu putem avansa afirmaţia că jurnalul a fost şi „bancul de probă” al scriitorului. E mai probabil că autorul, epistolier impenitent, a dorit să nu (se) piardă şirul unor corespondenţe valoroase, nu numai în peisajul său sufletesc, ci şi în dezbaterea de idei din literatura momentului. Însă rezultatul „arhivării” este impresionant şi ne lasă să întrevedem posibilitatea ca Aurel Dumitraşcu să fi fost unul dintre cei mai mari epistolieri din literatura noastră. Blocat la Borca – de unde nu va reuşi să plece decât cu puţin timp înainte de moarte –, descurajat de cenzura care îi întârzie şi îi amputează volumele, el va practica intens corespondenţa. Epistolele devin o formă de samizdat şi de discurs îndrăgostit, adresat celor faţă de care simţea afinităţi elective.
Corespondenţa sa cu confraţii nemţeni este parţial cunoscută, din volumul „Frig“ (roman epistolar Aurel Dumitraşcu – Adrian Alui Gheorghe), apărut în 2008. Însă jurnalul ne relevă fragmente întinse din splendidele sale dialoguri epistolare cu Marta Petreu, cu Octavian Paler, cu Liviu loan Stoiciu sau cu Gheorghe Grigurcu, ca să mă refer numai la corespondenţa sistematică, întinsă pe perioade lungi. Sporadic, el va scrie majorităţii scriitorilor şi intelectualilor aflaţi, în anii ’80, de partea valorilor şi nu a dictaturii.
Epistolele lui Aurel Dumitraşcu nu au numai o funcţie compensatorie, ci şi una soteriologic-educativă. Ultragiat în demnitatea sa de scriitor de paginile imunde din „Săptămâna” şi de campania de cumpărare a conştiinţelor pe care o practica grupul protocronist, poetul îi va scrie o serie de epistole chiar lui… Eugen Barbu. Epistole „încheiate la toţi nasturii”, care sună înalt şi sobru ca o provocare la duel… şi în care se poate citi, totuşi, regretul lui Aurel Dumitraşcu că preopinentul său îşi rata, de fapt, prin implicarea în politica literară a regimului, talentul. Poetul parcă îl ispiteşte – în zadar, desigur – pe Eugen Barbu să îşi regăsească vocaţia iniţială şi să se întoarcă la literatură.
Epistolele către patronul Săptămânii trebuie citite în paralel cu cele către Octavian Paler. Corespondenţa cu acesta nu este foarte bogată, nici sistematică (în parte, din cauza lentorii cu care răspunde eseistul). Însă ea anticipează radicalizarea conştiinţei civice a lui Aurel Dumitraşcu, ceea ce ne determină să afirmăm că odiseea volumelor sale antume a fost, vorba istoricului, doar prilejul, iar nu cauza care a provocat această radicalizare. Încă din epistolele anului 1983 distingem interesul poetului pentru literatura care, fără să coboare ştacheta valorii estetice, începea să spună adevărul despre catastrofa ceauşismului şi pentru scriitorii care, periclitându-şi confortul, începeau să se simtă responsabili nu numai faţă de Frumos, ci şi faţă de Etic. Deşi relegat într-o îndepărtată comună nemţeană, departe de nucleele culturale ale României – şi, în primul rând, de Bucureştii pe care îi iubea nespus –, Aurel Dumitraşcu nu a fost niciodată dispus să facă vreun compromis pentru a-şi îmbunătăţi poziţia socială. El se arată, de altfel, atent (şi neplăcut impresionat) la cazurile de „turcire” ale unor colegi de generaţie, ca Narcis Zărnescu, sau de piruetele morale, deloc inocente, ale celor de la „Scânteia tineretului“ sau „Viaţa studenţească“.
Pe lângă epistole , muzica este cea care hibridizează în cea mai mare măsură jurnalul lui Aurel Dumitraşcu, transformându-l, pe porţiuni întinse, într-un comentariu al textului muzical. Se configurează, astfel, triada zeităţilor tutelare ale singurătăţii poetului: Biblioteca, Femeia şi Muzica. Aceasta din urmă este rareori consumată în public, în concerte simfonice la Piatra Neamţ, la spectacolele unor formaţii rock sau la Cenaclul Flacăra. Cel mai adesea, însă, poetul ascultă discuri la el acasă, singur sau în compania unei muze feminine, cărei îi face, pe lângă daruri şi instrucţie literară, şi educaţie muzicală… Aurel Dumitraşcu nu este critic muzical, dar nici nu se lasă pradă tentaţiei de a comenta „literar” muzica. Aceasta este, în primul rând, sursa unor uriaşe bucurii sufleteşti, a unor iluminări, pe care jurnalul le narează ca atare, între Bach şi Beatles, sufletul poetului se deschide comuniunii cu marea muzică, devenind, nu o dată, un suflet muzical, ca şi versurile pe care le scrie.
Foarte bine a făcut Adrian Alui Gheorghe că nu a procedat ca alţi editori (în special din Franţa) şi nu a ocultat nenumăratele pasaje erotice ale jurnalului. Mai întâi, pentru că ele nu au nimic pornografic: om de mare delicateţe sufletească, Aurel Dumitraşcu nu dezvăluie în însemnările sale scene de amor. Nici măcar amănuntul că muzele poetului sunt, câteodată, adolescente nu reprezintă un fapt scandalos, căci adoraţia sa faţă de ele nu are nimic de Nabokov. Sunt nenumărate indicii în jurnal că autorul, un adevărat l’homme â femmes, făcea distincţia între adoraţia platonică a unor adolescente îndrăgostite de literatură şi pasiunea carnală a femeilor mature. Prietenia sa cu adolescentele era, în realitate, o prietenie cu Adolescenţa, cu tinereţea şi cu puritatea acestei vârste, în care găsea un refugiu sufletesc, atunci când îl copleşea cenuşiul şi mizeria cotidiană. Repet, nu este nimic scandalos în aceste pagini: dimpotrivă, ele ne ajută să înţelegem mai bine candoarea din poezia lui Aurel Dumitraşcu şi puritatea neo-romantică pe care o întâlnim în volumele sale antume.
La fel de bine a procedat editorul şi cu pasajele chinurilor fiziologice ale poetului (mai întâi la Piatra Neamţ, apoi pe patul de moarte, la Spitalul Fundeni), ca şi cu numele scriitorilor contemporani, care apar în clar, chiar şi atunci când sunt surprinşi în ipostaze morale neconvenabile. Rândurile lui Aurel Dumitaşcu nu sunt niciodată jignitoare sau ostile, întrucât poetul este mereu de bună-credinţă şi nu se lasă condus de încrâncenare. Relaţia sa cu Dan David, bunăoară, punctată de câteva scrisori aspre trimise de la Borca, rămâne una semnificativă pentru solidaritatea generaţiei ’80 şi pentru rolul formativ pe care, spuneam, poetul îl atribuia corespondenţei. Nici suferinţa morală provocată de deriva unui prieten, nici suferinţa fizică provocată de boală nu îl înăcresc pe Aurel Dumitraşcu, a cărui conştiinţă s-a dovedit mult mai rezistentă, din păcate, decât fiinţa sa de carne…
M-a surprins plăcut şi maturitatea celui plecat dintre noi la 35 de ani. La 27 – 28 de ani, el nu mai are nimic din balastul de reacţii viscerale al scriitorului tânăr. Nici idiosincrazii, nici solidarizări pripite, nici înfumurări. Este Orgolios, adică are orgoliul de a aspira la o Operă, dar nu este vanitos. Scara sa de valori literare şi etice este viabilă şi azi, trecând testul timpului. Iubirea sa pentru Nichita Stănescu, de pildă, nu are nimic idolatru, ci este o iubire fraternă, de la cel mai tânăr la cel mai vârstnic, şi e elocvent faptul că este împărtăşită. Cei familiarizaţi cu codurile comportamentale ale lui Nichita vor distinge cu uşurinţă, în naraţiunea întâlnirilor cu acesta, dovezile că şi „îngerul blond” îl preţuia pe Aurel Dumitraşcu cu dreaptă măsură.
Se cuvine să salutăm efortul editorului Adrian Alui Gheorghe de a ne oferi o imagine postumă completă a universului de creaţie al unuia dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei ’80. Care, datorită acestui efort editorial, are o operă şi o posteritate, aşa cum alţi scriitori dispăruţi prematur – l-am amintit pe Dan David – nu au, din păcate. Adrian Alui Gheorghe este singurul scriitor contemporan care, fapt remarcabil, ne-a dăruit nu o operă (a sa), ci două.
Răzvan Voncu
(„România Literară, nr. 10, 12,
martie 2012)
