O sensibilitate de tip alexandrin, producătoare de hiperrealism, caracterizează versurile tînărului Aurel Dumitraşcu (Furtunile memoriei, Ed. Albatros, 1984) De suprafaţă ori de adîncime, această sensibilitate dictează un non-conformism, conjunctural, în unele cazuri, structural, în altele. Aurel Dumitraşcu este un nonconformist de conjunctură. N-aş vrea să spun, prin aceasta, că ar fi mai puţin talentat, ori mai puţin legat de noua atitudine faţă de limbaj. Dar, în vreme ce Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei. Ion Stratan şi alţii contestă retoric limbajul. Aurel Dumitraşcu este pe punctul să-l excomunice: „Poezia e dincolo de cărţi“. Nu este, doar, o figură de stil: autorul Furtunilor memoriei este mereu pe punctul să mute centrul de greutate al poeziei – de la expresie, la trăire poetică. Pînă şi ochii sunt „sălbăticiţi de poezie“.
Spre deosebire de colegii de generaţie. Aurel Dumitraşcu resuscită, într-un limbaj parodic, a cărui misiune e, mai degrabă, salvatoare, o sensibilitate de tip tradiţional, evocatoare şi nostalgică, străbătută şi ea de fiorul modernităţii, dar neasumată, resimţită ca o fractură:
„Îmi plăcea cîteodată să mă plimb prin paris
adică prin spatele casei
urzicile înalte cît la tour eiffel
roţile sticlele sparte pălăriile rupte
gîndacii leneşi şi graşi“.
Metropola e în spatele casei şi ritmul ei nu are cum să bată în inima lirică.
Altceva leagă, în substanţă, poezia lui Aurel Dumitraşcu de producţia generaţiei lui : dispreţul, retoric şi el, faţă de funcţia poetică, viziunea relativă asupra actului de a scrie, nevoia de a transcende literatura într-un gest disperat de atotcuprindere. Sensibilitatea, inexprimabilă, trece drept mai generoasă decît expresia:
„L-am strigat pe tata l-am tot strigat
nimeni nu mi-a răspuns
cu balanţa pe care tocmai mi-o trimit
mi-am cîntărit spusele surîsurile grimasele
greutatea lor mi-a părut discutabilă“.
Ea este sursa, matricea, esenţa; poezia – doar vremelnica ei întrupare:
„această paradoxalie
scăpată din frîu în lumea cea mare
nu trebuie crezută nu trebuie citită acum
nu trebuie arsă nu trebuie s-o păstraţi…“
„Asfixiat în cărţi“, homo aesthcticus se visează misionar şi profet:
„Pîrîul. Şi vin noaptea tîrziu
Să dau drumul ciinelui
ce adoarme în manuscrisele mele
Pericol de turbare, iubiţi cititori!“
Cetăţean şi profet, „tînărul poet crede că are dinţii ascuţiţi şi curaţi“. Condamnat, ca poetul romantic, la suferinţă universală, se socoate un legatar al umanităţii, ales de destin:
„faţa mea este arsă scorojită
nu s-ar uita nimeni la ea“
– sunt toate cum sunt –
gata gata ziceţi voi ştim ştim ziceţi voi
nu ştiţi nimic – spun eu – nimic nu ştiţi“.
În poezia lui Aurel Dumitraşcu există un mare balans între acest „ziceţi voi“ şi „zic eu“, care dă dimensiunea misiunii poetice.
Hiperrealismul se citeşte mai ales în partea a doua a volumului, Furtunile memoriei sau Cine merge în paradis, unde aglomerarea de imagini reale, sentimentul trăitului (amintire şi prospectare) şi trăirea sentimentelor se cristalizează în cîteva poezii memorabile :
„– E toamnă
prin lume s-au redeschis universităţile
caii încep să-şi uite iubirile camioanele
transportă murături şi caiete dictando
ladyes and gentlemen
tata a murit acum şapte ani – cancer –
era comunist şi făcuse războiul
am plins cu faţa ascunsă în trenci
urăsc cimitirele moartea şi sfinţii absurzi
şi bomba şi şerpii
au trecut şapte ani…
iubesc pămîntul ploaia şi arta
şi doamnele şi ţăranii
s-a gîndit mama: Petre ar trebui dezgropat
bine! a zis primul fiu
e un obicei sălbatec! a zis celălalt
începu să plouă mărunt – anno domini 197… –
’comuniştii nu putrezesc’ şuşoteau babele
şi s-au fardat şi s-au dus la biserică
şi au văzut ţărîna plină de clopote
raiul la trei metri sub frunze
babele au băut vin roşu s-au îmbătat
au mîncat plăcinte
s-au dus acasă cîntînd
mîine e luni! mi-am zis se însera
m-am urcat în autobuz călătorii dormeau
’pînă la capăt, vă rog!’
şi parcă rulam pe marginea cerului“ (Întîmplări privilegiate).
Modern mai mult prin conştiinţă artistică decît prin sensibilitate, Aurel Dumitraşcu e un sentimental convertit la ironie.
Masca îl prinde, grimasa comică şi parodia nuanţindu-i patetismul de fond.
Publicat în „Contemporanul“,
nr. 13, 22 martie 1985
