Alături de multe alte județe ale țării, Neamțul a cunoscut în ultimii ani o puternică afirmare și pe plan literar-artistic, mărturie în acest sens stând cele peste 35 de volume apărute din 1975 și până astăzi (poezie, proză, eseu critic sau monografic, reportaj, teatru) purtând semnătura unor autori care trăiesc și muncesc pe aceste meleaguri. Sunt autori în marea lor majoritate tineri, continuând o tradiție, consolidând-o totodată. Unii dintre ei sunt talente în plină formare și, deloc întâmplător, mai recent, câteva premii literare le-au răsplătit eforturile (cum ar fi premiile pentru poezie atribuite de C.C. al U.T.C. lui Daniel Corbu și Nicolae Sava) în afara numeroaselor distincții obținute în Festivalul Național „Cântarea României”. Avem de a face, așadar, cu mutații care configurează un spațiu literar distinct, adeverit și de înființarea unui Cenaclu al tinerilor scriitori nemțeni, cenaclu desfășurând o bogată și intensă activitate. A purta o dezbatere în jurul mesei rotunde despre condiția tânărului scriitor și implicarea sa în realitatea României de azi, apare ca un lucru firesc în aceste împrejurări. I-am invitat să-și spună opinia pe criticul literar Cristian Livescu, poeții Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Aurel Dumitrașcu, Nicolae Sava, prozatorii Constantin Munteanu și Lucian Strochi.
CRISTIAN LIVESCU: Să precizăm de la bun început că toți cei aflați la această masă rotundă nu depășesc vârsta de 40 de ani, Adrian Alui Gheorghe — mezinul colocviului nostru — împlinind nu de mult 27 de ani. În anii ’50 – ’60, tânărul scriitor era un subiect foarte în vogă, mulți din cei astfel distinși atunci păstrându-și și astăzi calificarea ca atare, scoțându-și-o din caseta cu suveniruri, ca pe o medalie prețioasă ce mai poate fi pusă ocazional la rever. Altceva voiam să spun. Interesează — poate mai mult ca altădată, ținând cont de numărul mare de autori de literatură apăruți în ultima vreme — dacă nou-veniții în viața literară au conștiința faptului de a fi scriitori, că au datorii deosebite în creșterea limbii și a spiritualității românești, consolidând prestigiul (și autoritatea!) acestei îndeletniciri. Deoarece, neîndoielnic, scrisul modelează conștiința scriitoricească, dar nu e mai puțin adevărat că o conștiință literară matură, durabilă, poate susține destinul unei opere. „Îmi închipui că dacă mi-aș sfărâma discursul, — spune undeva Roland Barthes — aș înceta să mai vorbesc imaginar, aș micșora riscul transcendenței.” Avansând această premisă, ar fi interesant de aflat ce comportă nou, azi, conștiința scriitoricească la cei recent „intrați în scenă”, ca să folosesc titlul cărții de debut a lui Daniel Corbu.
AUREL DUMITRAȘCU: Am să încep prin a avansa o idee doar în aparență falsă: cei care vorbesc cel mai mult de conștiința că sunt scriitori sunt veleitarii. Aceștia sunt grăbiții, impacientații, îngroziții de ratare (dacă au ce rata), sufocanții, distrugătorii îndeobște de cultură. Adevărații scriitori ajung greu la această conștiință; nu întâmplător ei își scriu și mai greu cărțile. Cum s-a ajuns la nedorita situație ca mulți absolvenți de filologie să treacă drept scriitori, deși este evident că-s netalentați și că nu-s altceva decât merituoși absolvenți, mimarea conștiinței de tânăr scriitor a iscat o confuzie pe care nu știu cine o va limpezi. La umbra unor grupuri în floare, trăiesc și au pretenții numeroși „autori” care — și aici începe hazul! — sunt susținuți cu un entuziasm lipsit de orice simț al măsurii. Trebuie mereu să ne întoarcem, totuși, la bun simț. Mai intervine o chestiune. Din momentul dobândirii conștiinței scriitoricești, scriitorul devine, fără excepție, proprietarul unui viciu esențial: orgoliul. Limbajul îl face autarhic, pentru că orice scriitor adevărat își scrie cărțile cu convingerea că tot ceea ce spune el e adevărat, că fiecare rând scris îi justifică existența, opțiunile. Există și mimii, evident, acești simpatici contaminați de gândul că e preferabilă prețiozitatea acceptării anonimatului. Cred că atunci când scriitorii adevărați devin rari, proliferează caricaturiștii.
NICOLAE SAVA: Mai mult ca oricând, scriitorul tânăr este implicat în realitatea vieții noastre socialiste, fapt ce determină o conștiință pe măsura acestui timp. Spre deosebire de o perioadă mai veche, când noțiunea de scriitor era indisolubil legată de un fel de boemie literară, cred că scriitorul tânăr de azi are nevoie de un statut al său, nu pentru a se „încadra” în boemia de care spuneam, ci pentru a-i fi înlesnită participarea mai activă la viața literară. Pași necesari în această direcție a făcut C.C. al U.T.C., prin Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului. Există, totuși, încă destule reticențe când e vorba de tinerii scriitori. Revenind la chestiune, un scriitor fără conștiință mi se pare o eroare a naturii.
CONSTANTIN MUNTEANU: Sigur că angajarea socială este marea probă a conștiinței scriitoricești. La o primă vedere, glumițele care proliferează în tot felul de pagini de umor par mai „angajate”, să spunem, decât romanele lui Buzura. Iar în ultima vreme plouă cu glumițe — în proză, în poezie și mai ales în cinema. Sau se face cu ochiul prin crăpătura cortinei, ceea ce-i cam același lucru.
DANIEL CORBU: Sintagma conștiința scriitorului mi se pare pleonastică. Deoarece nu există scriitor adevărat fără conștiință, în sensul de sentiment al responsabilității morale a ceea ce face. Cu această conștiință, ca și în cazul adevăratei vocații a scrisului, el se naște sau nu. Spun asta fără să neg rolul culturii în perfecționarea ei. Și, mergând mai departe, aș spune că există o singură conștiință, care-i conține pe toți oamenii scrisului. Dacă există noutăți de conștiință ? Cred că fiecare scriitor original impune, odată cu apariția cărților sale, o nouă conștiință, dar una estetică, legată de originalitatea sa, înțeleasă nu neapărat ca pe o polemică obligatorie cu cei dinainte, ci ca pe o fericită continuitate, prin impunerea unui anormal de alt tip, cum ar spune Hugo Friedrich. Orice scriitor e o sumă de singurătăți dăruite socialului. Luând în discuție opera ca modificator de conștiințe, opera ca existență în social, vorbim implicit de responsabilitatea scriitorului, acest apostol al confesiunii născut cu vocația singurătății creatoare.
ADRIAN ALUI GHEORGHE: Conștiința este luciditatea operei și a autorului ei, unul în fața celuilalt, între ei cu aceeași veșnică și mișcătoare lume. Scriitorul tânăr are în primul rând conștiința tinereții sale și din această perspectivă curajul înnoitor. Dacă noul este și valoros rămâne să judece timpul. Rabatul de la conștiință duce la dogmatizare, la aservirea artei nu sensurilor mari, ci unui tezism minor ce poate la un moment dat să dicteze gestului comun, să-i deformeze exigența.
LUCIAN STROCHI: Cred că devii scriitor atunci când descoperi intim și irevocabil ideea de responsabilitate. Poate pe la 25 de ani. Atunci toate rândurile scrise se ordonează altfel. O forță magnetică ordonează parcă idei, rostiri, frânturi de adevăruri (re)descoperite. Scriam undeva „O, fascinația locului comun !“ A avea curajul să scrii din nou despre natură, dragoste, moarte, destin — iată un lucru demn de invidie și de admirație. Apoi spaima. Cumplita, torturanta spaimă că într-o zi vei uita cuvintele. Sau că ele te vor uita. Fiare îmblânzite, cuvintele s-ar repezi asupra ta, sfâșiindu-te. Acteon a fost pedepsit pentru că văzuse frumusețea, adevărul, misterul, esența ultimă a vieții. Am căpătat conștiința de scriitor nu din momentul în care am înțeles că pentru mine scrisul a devenit necesitate organică, fiziologică, precum somnul sau respirația, ci din clipa în care am înțeles că fiecare cuvânt intrat în posesia mea poate fi citit de oricine. Din momentul în care am realizat că pot ucide sau pot învia un om, o idee, un cuvânt, că pot cuceri un zâmbet sau o lacrimă…
CRISTIAN LIVESCU: Aș adăuga celor spuse până acum o trăsătură definitorie pentru scriitorul tânăr de azi și care e comună, într-o oarecare măsură, cu a generației formate și afirmate în perioada interbelică — anume conștiința integrativă a culturii, a celei naționale, înglobate celei universale. Este un scriitor de (în, cui din, pentru) bibliotecă, cu patima lecturii și dorința de a exista în lumea literaturii, de a și-o asuma altfel decât au făcut-o generațiile și „valurile“ anterioare. Cred că funcționează în acest caz nu numai oroarea de ratare, de un anumit mod de ratare, fie și în sensul propus de Aurel Dumitrașcu, cât mai ales consolidarea și verificarea transferențială a vieții imaginare.
DANIEL CORBU: Scriitorii adevărați ai generației tinere există și încearcă, prin cărțile lor, să adauge tradiției, printr-o expresie originală, o altă dimensiune a lumii lăuntrice. Mă voi limita la poezie și voi spune că întâlnim trăsături comune, care dau personalitate generației (mai ales atitudinea față de poezie și față de realitate) la poeți foarte diferiți între ei, ca Nichita Danilov și Florin Iaru, Ion Mureșan și Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu și Mariana Marin, Lucian Vasiliu și Petru Romașan, Traian T. Coșovei și Dan David, Matei Vișniec și Elena Ștefoi, loan Morar și Marta Petreu. Iconoclastia de care se vorbește când se ia în discuție noua generație poetică, trebuie căutată în acțiunea de persiflare a modelelor puriste dinaintea ei, propunând întoarcerea poeziei la realitatea imediată, legarea ei de viață, de cotidian. De aceea mi se par juste apropierile făcute cu „generația pierdută”, cum a fost numită generația anilor ’40, ridicată împotriva estetismului excesiv al predecesorilor.
AUREL DUMITRAȘCU: Adevărata luptă a scriitorului se dă, evident, cu limbajul. A spus-o limpede și Barthes, în prefața unor dialoguri cu Roger Pillaudin, în „La Quinzaine Litteraire“, după cum tot el vorbea de „L’écriture est comme une morale”. Și dacă realitatea e percepută prin limbaj, totul devine mental, fiind oarecum atenuată acea discrepanță dintre conștiință și lume. Eu unul nu cred că există scriitori „indiferenți”, rupți de real, trăind doar în idee. Mai cred că există o vârsta a talentului doar, însă un scriitor fără personalitate se va bâlbâi mereu. Cum deseori o personalitate e suma uimirilor din jur și cum noi excelăm uneori în entuziasme ce mai apoi nu se justifică (deh, oameni suntem!), nu-i de mirare că aproape nu-l mai poți diferenția pe filologul plin de grile bine învățate de adevăratul scriitor, care „experimentează” doar pentru a-și pregăti marile cărți. Nu știu de ce, aproape abuziv se găsesc unii care să dea sfaturi (de parcă o literatură se susține prin sfaturi!), care vorbesc de parcă ar fi proprietarii rețetei poemului perfect, ai romanului perfect (vedeți cazul E. Barbu), care au principii (vai, toți avem, dar principiile se preiau, nu se inventează, cum spunea și Artaud) și le cred infailibile…
NICOLAE SAVA: Nu trebuie să uităm că problema promovării valorilor tinere, a unei literaturi de calitate, a fost pusă în repetate rânduri în fața creatorilor de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Cum se materializează acest deziderat în materie de debuturi? Până nu de mult existau concursuri anuale ale unor edituri care, de bine de rău, lansau 10 – 15 autori cu volume individuale. Anul acesta a apărut un număr dublu de autori, dintre care numai câțiva au reușit să convingă critica.
LUCIAN STROCHI: Respect munca tuturor colegilor mai tineri. Sunt convins că toți, sau aproape toți își visează cărțile înainte de a și le scrie. Există egoism în fiecare dintre noi, dar egoismul scriitorului e altul decât acela al vecinului care cultivă flori și apoi le înconjoară cu sârmă ghimpată… Există și o vulnerabilitate a scriitorului. Călător între două lumi, propunând o a treia — încurajată de răbdarea în preajma cărților, cum s-a spus aici, — un scriitor are dreptul, cred, la liniștea și la respectul celorlalți călători. Chiar dacă a ațipit puțin (navetă, nu?). S-ar putea să fie obosit. S-ar putea să viseze.
CONSTANTIN MUNTEANU: Lucrez de 17 ani ca inginer tehnolog (deci, cum se spune, în miezul producției) la Combinatul de Fibre Sintetice Săvinești și mă supăr tot mai mult în ultima vreme când mi se cere insistent: „Scrie ceva de-acolo, din uzină”! Ca și cum până acum aș fi scris despre oameni din lună! Aș spune că atunci când simte prea multă priză la cotidian, mă refer mai ales la proză, critica are nostalgia livrescului, a erudiției, iar atunci când epica se „usucă” în eseu, ea orientează gustul public spre concretitudine și trăire „pe viu”, cvasi-reportericească. Ultima generație de prozatori se pare că a învățat din experiența antecesorilor și încearcă să împace pe cât îi stă în putință cele două direcții, dezarmând pe moment pretențiile comentatorilor. Apropo de critică: ea mi se pare de două feluri — răbdătoare cu producția curentă și grăbită cu ea. Mă aflam, nu chiar de mult, pe terasa de lângă sediul unei reviste literare. Redactorul discuta cu criticul tânăr: „Te căuta X să-ți dea o carte ca să scrii despre ea.” „M-a găsit aseară.” „Când îmi aduci articolul ?” „L-am adus azi dimineață.” „Dar când l-ai scris ?” „Ast’ noapte.” „Și cartea ai citit-o?” „Eah…” Ce multe spune acest „eah”!
CRISTIAN LIVESCU: Remarca lui Constantin Munteanu privitoare la prozatorii nou veniți aș extinde-o și asupra poeților, observând nu atât o coabitare armonică, o concordie a suflului concret cu cel livresc în textura literaturii tinere, ci o continuă defăimare reciprocă între ele, ajungând la dezbinare. În acest fel, proza sau poemul admit explorarea unui mod de conflictualizare pe care nu l-au cunoscut până acum.
AUREL DUMITRAȘCU: Raportându-se doar la lucruri derizorii, scriitorul se marginalizează singur. O carte care nu este citită este o carte care nici nu există. Numai citită ea poate semnifica. În poezia tinerilor este reproșată uneori o anumită zeflemea, o ironie aperta, decurgând dintr-un șir mai bogat de conflictualizări. Aceste poezii sunt citite, foarte căutate de marele public, ceea ce înseamnă că sunt pe placul său, pe gustul său. Mi-amintesc că la începutul sec. al XVIII-lea, John Arbuthnot a adunat mai mulți gânditori și a fondat un club — Scriblerus Club — care-și propusese să răzbune bunul-simț prin zeflemea. Georges Poulet spunea că opera „este întâi de toate conștiință a ceea ce înfățișează”, dar această conștiință nu trebuie confundată neapărat cu conștiința autorului sau cu cea a cititorului. Există o morală a scrisului, în primul rând, care te pune în relație cu cititorii potențiali și cu tine însuți, după cum există o morală care raportează permanent scriitorul la istorie și cultură. Un sociolog va privi intr-un anumit fel aceste relații, un estetician în alt mod, dar cititorul se caută pe sine în ceea ce citește. Morala afirmă, nu neagă, în sensul că ea constituie latura constructivă a devenirii unui om.
CONSTANTIN MUNTEANU: Climatul în care creează, dar e și receptat scriitorul tânăr, mai ales cel de provincie, depinde de foarte mulți factori. Marea majoritate a lor sunt oameni care își văd de treaba lor, la locul lor de muncă, deși literatura nu le este nicidecum un hobby, de „petrecut” timpul liber. Mi-amintesc de ce spunea A. Camus când a primit Premiul Nobel : „Sunt fericit că nu mi-am câștigat existența prin scris”. E adevărat, asta îți dă o anume independență, dar poți fi atât de dependent de câștigarea existenței, încât să amâni mereu scrisul pentru timpul liber, care de cele mai multe ori poate fi inexistent. Se pare că se înmulțesc scriitorii (tineri) de loisirs, care pot fi avantajați sau nu de un climat, de un loc de muncă, de un șef, de un fel de a fi al oamenilor din jur. Îmi stăruie în minte replica unui mai-mare peste păduri, din județul nostru, când a venit vorba odată despre fapte de cultură : „Așa o fi, dar pe mine nu mă interesează decât totalul.“ Și tot de aici, din județul Neamț, aș putea da exemplul Cenaclului plasticienilor, care datorează bună parte din reușita inițiativelor sale conducerii CFS Săvinești, combinat ce a putut realiza mai nou un prestigios mecenat al artelor la Piatra Neamț…
CRISTIAN LIVESCU: Propun să așternem aici cuvenitele puncte de suspensie discuției noastre, în speranța că ea s-a soldat cu câteva distincții interesante privitoare la condiția tânărului scriitor de azi. Aș conchide, pe scurt, că tânărul scriitor există, că el contribuie și va contribui la devenirea literaturii noastre, că — în virtutea acestei perspective — i se cuvine o atenție sporită, acum, când se află în plină formare. Vă mulțumesc tuturor și totodată mulțumim gazdelor noastre, revistei „Ateneu”.
REPORTER
Interviu publicat în revista
„Ateneu“, februarie 1987