DESPRE ÎNTOARCEREA BERZELOR
SAU DESPRE POEMUL DE AUR
„– Cînd am fost prima dată / la vînătoare / cerbii s-au rugat de țeava puștii / cerbii au plîns / cînd am fost a doua oară / cerbii au surîs / și în carne mi s-au ascuns / a treia oară nu am mai fost.“ („Vînătoare de cerbi“).
Retras în „munții cei mai frumoși din Europa“, nu departe de Cetatea Neamțului care de atîtea veacuri se oglindește cu mîndrie în Ozana cea limpede și foarte frumos curgătoare, Aurel Dumitrașcu (un tînăr sihastru, cu părul albastru și blugi) scria poezii despre Tudorița (cea cu lînă plăviță, despre Tudorița song), despre Porcarul de aur sau despre metaforă, despre toamna din fotografii și ars dolores, despre proces, și săptămîna rembrandt și despre micul cinematograf din magazia sa de lemne în care capul poetului e piramidă și în care se petrec întîmplări destul de bizare cu o anumită elena (scrisă cu inițială mică, probabil din borca și nu din troia lui paris), despre o masă de biliard roșie, atît de roșie, încît, dar ce să mai spun, ce să mai spun; spun doar că Aurel Dumitrașcu scria despre singurătate și despre acest sfîrșit de secol, care s-a sfîrșit de mult. Majoritatea poemelor sunt de fapt, cum se poate observa, și din poemul citit la începutul acestui articol, o ars poetica. Poezia înseamnă har și însigurare. Cel care posedă sau cucerește acest har rămîne singur „cu pietrele“, cum spune poetul într-o frumoasă poezie, „Întoarcerea berzelor“, poezie care deschide primul său volum intitulat „Furtunile memoriei“.
Citez: „Nu de mult s-au întors berzele din ținuturi străine / gălăgioase stridente ca un diluviu de breșe / dar n-au mai adus copiii / … / acum berzele au adus pietre colorate / multe pietre au adus berzele / cîteva zile oamenii nu mai plecară de acasă / fiecare își număra pietrele din curte / cîțiva începură chiar să le joace la zaruri, (averea este apanajul celor uluiți !) numai la mine nu era nici o piatră /… / într-o zi mă rezemasem de poartă plîngînd /… / și cum stăteam acolo / numai ce trecu pe deasupra un stol de berze țipînd / toți oamenii s-au luat după ele / au trecut de liziera pădurii / s-au dus / nici a doua zi nu s-au întors / n-au mai venit niciodată / am rămas singur cu pietrele / tare singur“
Poemul curge fără multe înflorituri, aproape fără metafore. Ritmul se schimbă de cîteva ori, ca și cum comunicarea ar fi întîlnit obstacole. Poemul se abate de la albia sa, de la sensul său inițial, pentru a reveni, în final, la același sens: condiția poetului. Metaforele sunt întîmplătoare și au formă mai mult de aforism decît de metaforă, aceasta în sens clasic. Averea – „apanajul celor uluiți !“, este pusă în paranteză și-și găsește mai jos contrapunctul în („știam că disperarea e intermezzo-ul decrepitudinii“!). Artistul e acela care „alunecă“ de la uluiala senină și nevinovată a copilului la disperare, semn al decrepitudinii și al degradării prin cunoaștere. În această poezie pietrele sunt simbolul cuvintelor, și încă al unor cuvinte colorate, ce stau, probabil, sub semnul jocului. Jocul poetului este un joc cu cuvintele / pietrele colorate, cu mărgelele de sticlă. Dar tocmai el. Poetul, care are acest har de a ordona cuvintele, el, numai el a fost lipsit de aceste pietre, de aceste cuvinte. Ci doar oamenii, oamenilor, lor le-au fost aduse pietrele. Ei nu le vînd, dar nici nu știu ce să facă cu ele. Și oamenii trebuie să dispară, să plece din viața poetului, el trebuie să rămînă singur, ca să „primească“ cuvintele. Și odată rămas cu cuvintele, el se joacă cu ele: ele îi sunt atît „pietrele“ cu care construiește jocul, cît și partenerii săi de joc: „am rămas singur cu pietrele tare singur / uneori, seara, jucăm împreună o partidă de bridge“. Acest joc este trist și absurd. Artistul este în același timp uluit, dar și disperat, conștient atît de disperarea, cît și de uluirea sa. El este în același timp copil și bătrîn: „Într-o zi mă rezemasem de poartă plîngînd /… / și cum stăteam acolo / numai ce trecu pe deasupra un stol de berze țipînd“. Într-o altă poezie apare aceeași condiție: „Prin cel mai frumos sat / trece în fiecare noapte un înger / cu o creangă / de aur / pe gură / și mînă o turmă de porci și porci-s de aur“ („Porcarul de aur sau despre metaforă“). Îngerul este tot o imagine a artistului, iar porcii de aur sunt imaginile, cuvintele: „cîntecul lui (al celui cu o creangă de aur pe gură), nu rupe în noapte sigilii“.
Poezia lui Aurel Dumitrașcu oscilează între discurs autoparodic și parabolă. El este conștient de perversiunea cuvintelor, de forța lor devastatoare, ele se insinuează, pătrund în cele mai mici fibre ale poetului și-l pervertesc, îl golesc de sentiment. Poezia lui Aurel Dumitrașcu e o poezie mai mult a rostirii decît a imaginii: aparține mai mult ritmului decît ideii. Înclină mai mult spre dionisiac, decît spre apolinic. Dacă Aurel Dumitrașcu scrie parabole despre creație, acestea nu sunt parabole pure, cum de pildă întîlnim la Matei Vișniec. Ci sunt niște parabole hibride, altoite pe discurs. Poetul nu-și poate dirija, nu-și poate stăvili cuvintele, ele vin de la sine, se înlănțuie-n text. E destul să rostești un cuvînt pentru a declanșa o avalanșă de cuvinte. Poemul nu se oprește acolo unde ar trebui să se oprească, ci ocolește sfîrșitul său: „din strîmbătura celui cu sîngele în declin se naște / poemul tehnicolor; vine funinginea totuși vine ca / o uriașă burtă pe care mîini tremurătoare / apar și dispar“, „în carnea lui intră o herghelie de sunete“. Întîlnind obstacolul, cuvintele nu se opresc, se adună cum se adună apa întîlnind un baraj, dar rup digul și scapă din frîu: „această paradoxalie / scăpată din frîu în lumea cea mare / nu trebuie crezută nu trebuie citită acum / …tinerii zei sunt programatici și aspri / inventă lumea apoi o reneagă /… / o metaforă idioată este viața artistului“ (s.n.). Aurel Dumitrașcu urmărește să comunice o anumită stare de moment. El avea un temperament prea nervos pentru a scrie parabole, capricios, nestabil, pentru a fi preocupat prea mult de forma poemului. Ca formulă, l-aș apropia cumva de Ion Mureșan, dar și de Liviu loan Stoiciu. Cu primul Dumitrașcu are în comun obsesia pentru definirea poeziei, iar cu Stoiciu se apropie prin fragmentarea și aparenta incoerență a discursului. Aurel Dumitrașcu este mai mult sarcastic, decît ironic. Ironia lui este o ironie care împroașcă venin. El este nemulțumit și un revoltat. Jocul poetului cu cuvintele, cu acele pietre colorate pe care berzele le aduc din străinele ținuturi ale memoriei, e un joc viclean cît și deznădăjduit. E un joc în pustie cu cuvintele. Poemele lui Aurel Dumitrașcu izvorăsc nu dintr-o dispoziție melancolică, nu din plictiseală, ci dintr-o apăsare sufletească, din scepticism. „Împerecherea broaștelor, scrie el, nu-i o problemă de logică“ iar „metafizica e o curată nerușinare“. Sau în „Poem în ploaie singur și deghizat“, unde glasul poetului devine strigăt: „Fața mea este arsă scorojită / neînvățată cu frumusețea / nu s-ar uita nimeni la ea; și voi spuneți: / minți a plouat tot anul orb ești și / nesimțitor ca o pălărie de fetru /…/ prezentarea vopselelor n-o să înceteze curînd / homo aesteticus se asfixiază în cărți / afișe ciudate lipesc melcii pe sfincși /…/ înnebunind pe degete într-o singură glorie / asistăm la paligeneza poemului“. Adică poemul devine o magmă vulcanică în care s-a topit trăirea poetului. sunt em departe de metafora dulce și frumoasă a anilor șaptezeci. Poezia este crudă și violentă. Unele versuri sunt ca niște sentințe, citez din același poem: „o pamphletele voastre scrise în bucătărie / îngeri coborîți din cuvântul rugină / […] / dacă profeții seamănă cu iarba nevătămată / ușor am putea preschimba îndoiala în surîs“. Poezia anilor ’80 se apropie mai mult de social, decît de estetic. Aurel Dumitrașcu nu se distanțează de text, ci se implică în el, trăindu-l. Cuvintele poetului sunt sîngele și carnea poemului: „în carnea lui intră o herghelie de sunete“, „picturalitatea cuvintelor circulă prin trupul ideii“, iar „poemul primește legea aspră a brocartului / poemul se zvârcolește ca un crater de care atîrnă / cerul vînăt și mult prea strîmt pentru noi“. Fiecare cuvînt e ca o celulă vie, ele caută să scape din ceea ce se cheamă „logica textului“. poezia este privită ca un organism biologic cuprins de febră, în care celule proliferează continuu.
Aurel Dumitrașcu nu caută să esențializeze, să generalizeze lucrurile. Poemul curge natural, cu tot cu impurități, cînd mai iritat, cînd mai domol, cărînd cu el lucruri mai mult sau mai puțin întimplătoare. Dumitrașcu nu urmărește să exprime doar o singură idee în poezia sa, textul său poetic nu este arhetipal. Aș zice, dacă nu mi-ar fi teamă de ceea ce se cheamă propoziții vide de sens, cum ar fi cea de pildă, că poezia modernă trebuie să fie de două ori actuală, sau cum este aceea că în eul nostru mai există un eu absolut, că poetul urmărește să umanizeze discursul poetic, să-l facă mai accesibil omului contemporan. Poetul nu mai are timp să îmbrace în haine frumoase poezia, el spune pur și simplu ce are de spus. Se pare că poezia modernă urmărește, printre altele, să adauge puțină incoerență discursului coerent și, deci, previzibil. Entropia poemului este legată în fond de entropia sistemului social pe care-l exprimă. Poetul are orgoliu, imensul orgoliu de-a vorbi numai pentru sine și despre sine fiindu-i oarecum indiferent dacă va fi receptat de ceilalți sau nu. Astfel, dicteul automat controlat este un procedeu utilizat de foarte mulți poeți ai ultimei generații. Poetul poate să vorbească, de pildă, în poemul său despre căderea Romei și brusc să-și aducă aminte că și-a uitat cafeaua pe foc, astfel textul poetic va cuprinde și momentul scrierii poemului, apoi în timp ce se va duce să stingă aragazul, poetului îi vor veni în minte alte imagini, își va aduce aminte cum a fost umilit de un redactor al unei publicații care nu i-a răspuns la salut sau de chelnerul de la un local sau de vînzătoarea de la alimentară care l-a repezit pentru că nu era atent și nu a cerut la timp comanda. Toate aceste elemente străine de logica și de legitatea poemului, vor intra în text, în poemul care are ca temă căderea Romei, deși aceste elemente ar fi putut să lipsească. Forma poemului este întimplătoare, dar se schimbă mereu și odată cu ea se schimbă și conținutul. Cuvintele nu mai sunt centrifugate în jurul unui sens unic, în jurul unui centru de greutate, sau sunt centrifugate slab și atunci ele evadează din text și se constituie, se adună în jurul unor alte centre de greutate. Poemul devine fluid, ca o pată de sînge ce s-ar lăți în multe direcții. În același poem putem întîlni astfel mai multe poezii, și asta depinde de starea afectivă a subiectului care receptează textul. Nervozitatea, iritarea, indignarea autorului, elemente străine de ideea poetică sunt conținute în poem. Poemul nu mai are putere să-și păstreze înăuntru conținutul său. Elementele străine de conținutul său ideatic nu se centrifughează, nu sunt atrase de centrul de greutate al poemului. E ca și cum am vrea să atragem cu un magnet nu pilitură de fier, ci bucăți de lemn sau de hîrtie. Ele nu se magnetizează, nu se ordonează după liniile de forță ale celor doi poli, ci rămîn inerte. Sau ca să fiu și mai clar în ideea mea, referitor la sensul și centrul de greutate al unui poem, e ca și cum am vrea să magnetizăm un roi de albine sau de fluturi și să-l ținem nemișcat. Poemul nu mai este, ca să zic așa, un cub de piatră spart într-un colț, cum foarte frumos l-a definit Nichita Stănescu, ci este un organism viu, ale cărui celule se mișcă și se schimbă mereu.
„Orb în sine și surd de sine“, cum zice Aurel Dumitrașcu, poetul știe că poezia, ca și viața și, ca și moartea, există dincolo de cărți.
Publicat în „Cronica“
nr. 39 din 28 sept. 1990
