„Divina paradoxalia“, cu un epigraf din Dylan Thomas: „Rage, rage against the dying of the light!“, este cartea de poeme a unui tînăr moldav de la Borca (județul Neamț), tînăr deosebit de înzestrat, viețuind în beatitudinea harului, Aurel Dumitrașcu. Numele său se adaugă pleiadei de tineri poeți moldavi pe care editura ieșeană „Junimea“ ar trebui să-i publice de urgență: Liviu Antonesei, Mariana Codruț, Liviu Cangeopol, Adrian Alui Gheorghe, Dorin Spineanu, Alina Nour și atîția alții.
Publicat de mai toate revistele literare (cîteva splendide grupaje din poemele sale au apărut în „Luceafărul“), deținător a numeroase premii, Aurel Dumitrașcu merită să debuteze strălucitor, pe măsura talentului său.
„Divina paradoxalia“ este o carte bine construită, compusă din trei secțiuni, „Teatrul sau Fuga pe teritoriul scînteii“, „Cine merge în paradis“, și „Frumușenia sau dichotomia fericirii“, scrisă cu ambiția obținerii unui acut stil intelectual eliotian, în care versul aspiră la lapidaritate sugestivă, la expresivitate în sine (grafia folosind tehnica expresionistă a majusculării cuvintelor dar și deriziunea acestei tehnici), cu un bun dozaj al livrescului care nu înăbușă suflul dramatic existențial.
Cu un rar simț al proporției, cu un fin instinct muzical, deși pare a cultiva o artă a „decompoziției“, poetul reușește să fie riguros și armonic atît în poemele scurte cît și în poemele ample, adesea fastidioase la mulți dintre colegii lui de generație:
„– Florile roşii mor încet în ferestre
tu să nu spui acum că e seară
îngrozitor de puţin trăiesc oamenii
dulcea pribegie a cărnii prin aer
şi atîtea propuneri pline de graţie
pînă şi zidul rămîne cu capul întors
rujul reginei pe glezna bufonului – iată
aceste ţinuturi marasmul laguna
convorbim
împerecherea broaştelor nu-i o problemă
de logică în orice poveste cineva vinde măşti
mari bucăţi de jar se aud mişunînd
casa plînge totul păleşte în roşu
– „bărbat sînt numai din întîmplare,
puteam fi nefericit ca un turn“ –
pelerin în propria-ţi casă
adică memoria se ascunde-n oglinzi
prohibito, ce-mi spuneai despre
solemnitatea creierului înainte de moarte?
– şi plouă –
şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc
peste ceafă ca nişte datornici.
(Poem trist pe fond roșu)
Cu un mai atent auz la captarea propriei muzici interioare decît mulți poeți tineri de azi, Aurel Dumitrașcu trebuie să încerce să evite în viitor falsa erudiție care devine prețiozitate și, de asemenea, trebuie să-și aspecteze cu mai mare atenție poemele (uneori transcriind versuri străine; iată, spre exemplificare, un vers din poemul „Portret cu ditirambul plescăitor“: „sînt așa trist încît am început să orbesc“ amintește prea supărător de „mi-au orbit ochii din această tristețe a zilei“).
Cîștigînd la fiecare nouă lectură, poemele scrise de Aurel Dumitrașcu au o profunzime reală și un sunet de pe acum inconfundabil: nu-i dorim decît, sigur pe „scriitura sa“, să atace frontal „marile teme“ ale poeziei, puținele teme care, singurele, preschimbă literatura într-un destin.
Publicat în „Luceafărul“,
7 februarie 1982