(…) Pentru mine, Aurel Dumitraşcu a rămas un poet exemplar, cu un destin tragic. Nici pînă în ziua de azi nu am putut accepta moartea lui, la mai puţin de un an după căderea comunismului, pe care l-a urît cu înverşunare şi care i-a înveninat viaţa. Chiar dacă am auzit tunetul şi am văzut miraculosul curcubeu apărut în timpul slujbei de la mormîntul său, în cimitirul din Sabasa, în noiembrie ’90… Amintirile cu el sînt vii, de la prima întîlnire (era, cred, în toamna anului 1984, la Casa Sadoveanu de la Mănăstirea Neamţ, unde îşi prezenta prima carte, „Furtunile memoriei”, în acel an apărută, acuzînd public intervenţiile cenzurii în texte) şi pînă la ultima (în vara anului 1990, după mineriade, cînd am fost împreună la un meci de fotbal, Ceahlăul – Tighina Bender, ţin minte).
Îl vedeam mai des în 1988-89, în serile cînd, după ce mergeam la cantina liceului, vă vizitam, ascultam „Actualitatea românească” şi priveam partidele de şah pe care le jucaţi împreună sau mă uitam prin cărţi. Poate ar fi trebuit să mă ruşinez că veneam prea des, însă am avut multe de învăţat, ca martor tăcut al acelor seri deloc optimiste, despre poezie şi moralitate, despre comunism şi libertate. Ca să fac o mărturisire, cred că abia după moartea lui Aurel (şi după înăbuşirea revoltei anticomuniste) am început să scriu cu adevărat, deşi făceam exerciţii de multă vreme.
2015