1
Borca, 11 februarie 1984
Mult iubite domnule Stoica,
Aleg preajma ZILEI dumneavoastră de risipire prin această lume pentru a potoli cel dor cu care nu înfometez decît propriile-mi ceruri! Ninge cu fulgi grași în munții mei. Nu-mi place că ninge. Dar îmi plac fulgii grași.
Prin ianuarie am reveni-fost în București; m-aș fi bucurat să fi găsit măcar o oră de vorbă! Sînt mult mai tînăr decît dumneavoastră, însă cel mai des îmi închipui că solidaritatea prieteniei este altceva decît o politețe… democrată.
V-am iubit dintotdeauna, dar acreala cu care receptați cele fandoseli oficiale m-a făcut să vă iubesc o dată-n plus, ca și ceilalți moldavi cu care ați stat împreună în niște zile.
Eu nu am fost și nu voi fi niciodată subalternul vreunui individ. Da, pot fi subalternul unei cauze (poftim, „cauza“ poeziei!) dar nu subalternul vreunui cetățean.
Mi s-a părut că așa sînteți și domnia voastră!
Nu vedeți că în lumea asta de împuțiți oficioși, putoarea e considerată parfum?!!
Sînt amărît, căptușit și cu o boală socialistă – ulcer – de prin noiembrie. Praful în care mi-au proțăpit deștepții de la Consiliul Culturii manuscrisul primei mele cărți, desolidarizarea inexplicabilă a directorului Sântimbreanu, acestea și celelalte știute furtuni hărăpești, m-au dus la ulcer! Asta-mi lipsea! Da’ nu crăp eu!
Și dragul meu (legat acum de toate mîinile, se pare) D.R. Popescu m-a certat că mă-mbolnăvesc din cauza noroiului în care-mi terfelesc niște funcționari prima carte.
Am scris-o și gîndit-o într-un fel, va ieși altfel.
Domnul Sântimbreanu mi-a scris și vorbit numai de la înălțimea funcției dumisale. Și cum eu nu-i puteam răspunde de la aceeași înălțime, l-am rugat să-mi vorbească numai de la înălțimea condiției de scriitor – cu atît mai mult cu cît îi precizasem de la început că nu am nevoie de amabilitatea dumnealui, ci numai de loialitate.
Premiată pe ’81 la Concursul lor de debut, „Divina paradoxalia“ o să apară jumulită, inclusiv cu titlul schimbat! Păcat!
Prea mulți dintre cei ce păreau de bună credință au ajuns să aibă aptitudini de pitici. Ei cred că au principii. Pe dracu’! Principiile se preiau întotdeauna. Sau, cum ar zice Artaud (în „Héliogabale ou l’Anarchiste couronné“), „les principes… ne s’inventent; ils se gardent, ils se communiquent“. Deh!
N-am ajuns să înjur totul! Pentru că, dac-aș înjura totul, înjurătura și-ar pierde semnificația.
Erați foarte simpatic în iulie, în ziua aceea cînd dragul de Nichita mă rugase să-l ajut să coboare scările de la Uniune. Erați simpatic de tot pentru că jumătate din cuvintele pe care le foloseați se adunau în suave înjurături. Vă iubesc toți cei tineri! E bine! Și așa e drept!
Zac aici, în munți, printre oameni cel mai des stupizi, profesorași de o mizerie intelectuală ce face bube, raportîndu-se la primari, gestionari și alte punți din astea unse cu rahat. În timp ce eu, un risipit, un dăruit, mă raportez la spiritualitatea universală. Citesc ore în șir. Și ascult muzică. Și-s singur. Ce bine!
Iubesc o fată de cinșpe ani și refuz să mănînc stele din orice sfîrcuri. Avantajul meu în fața lui Dumnezeu e că-mi pot pune oricînd discurile preferate. Și nu cred în mod serios decît în iubire.
„Naivitatea“ mea nu face pecingeni. Și am ceva curat la care țin, indiferent ce flori își pun la butonieră ipocriții, politicienii și toți obsedații de putoarea puterii. Știți ce citesc în pauzele dintre nimicnicii? Poeme erotice de Pierre Louÿs; ediții unicat dans notre pays!
Pe masă, aici, lîngă o scrisoare de la Domnul Nichita, am o fotografie de la Iași, din „sala“ Junimii, cu dumneavoastră, domnul Șora, Daniel Dimitriu și cu mine citind ceva.
Mi-e dor de dumneavoastră și pentru că sînt amărît. Și sărac. Avem prieteni pentru a avea cui ne plînge!
E ZIUA dumneavoastră în acest februarie muls de omături, așa că-mi permit să vă îmbrățișez cu dragoste și prețuire, dorindu-vă tot BINELE pe care-l puteți suporta, liniște și putere de a rămîne mereu poetul și omul admirabil care sînteți!
LA MULȚI ANI!
Prețuirea și dragostea mea, mereu!
Aurel Dumitrașcu
2
Borca, 11 februarie 1985
Prea iubite domnule Petre Stoica,
Peste cîteva zile e ZIUA DUMNEAVOASTRĂ, așa că, mai întîi, un sincer LA MULȚI ANI!, sănătate și poezie! De celelalte se ocupă oficialii, Consiliul Deștepților Culturii, apele negre, popii. În timp ce noi vom rămîne neînduplecați mereu.
M-am gîndit de ce îmi sînteți tare drag, dincolo de poetul admirabil pe care-l iubesc de mulți ani! Și știu, acum: pentru că rămîneți un neînduplecat, pentru că fronda dumneavoastră este întotdeauna conștiința libertății de spirit și celeilalte, pe care nu v-o poate nimeni garnisi cu sfaturi, pe care n-o puteți ceda niciodată.
Sînt ușor patetic în aceste vorbe cînd, de fapt, ar trebui să-mi repet urările de bucurie, poezie și viață lungă.
Întotdeauna m-am bucurat de tot ce am auzit bun despre dumneavoastră și nu va fi altfel nici de-acum încolo.
Eu n-am nici 30 de ani! Dar poți să mai fii sigur că treci de 30 în socialism!?
Sîntem și noi o generație supărată, chiar dacă „neterfelită“ de război, evident – cu cabotinii de rigoare, cu javrele de rigoare, cu lichelele de rigoare.
Mi-a fost cam milă de prietenii mei bucureșteni care locuiau în acele frigidere pe care le numeau locuințe. Frigul mă tîmpește. Toate întîlnirile mele pe acolo au fost inhibate de frig. Cînd mi-e frig, la mine nici… patriotismul nu funcționează. Mi-amintesc acum că, adolescent fiind, am simțit pentru prima dată ce e căldura și m-am gîndit pentru prima dată în mod serios la libertate citind o carte a lui Kazantzakis – „Alexis Zorba“. Stau în munți dar înțeleg altfel asprimea.
Venirile mele în București, atît de necesare, mă bucură doar prin întîlnirile cu oameni pe care m-am obișnuit să-i prețuiesc și iubesc.
O, n-am psihologie de provincial, am doar bun-simț de om al pădurilor veșnic verzi. Dar nu-mi voi găsi niciodată locul. Mereu vreau să plec undeva. Citesc. Mult. Știu că-s mai fericit decît nerozii de împărați, mai sînt fericit în primul rînd pentru că știu să fiu și indiferent.
Mă gîndesc și la poezie!
Eu nu țin să fiu cineva prin poezie. Poezia este, ca să spun așa, expresia naturală a hălăduielilor mele prin lume și timp. Știu că nu sunt stăpăn decît peste paradoxele și visele mele. Celelalte lucruri – pene și puf!
În același timp, de unde încrîncenarea, totuși, de a-mi scrie cărțile cît „mai bine“, cu ultima picătură de sînge!? Știu că am ceva de dumnezeu, dar un dumnezeu care-și alungă împărăția. Am și ceva de țigan: iubesc drumurile!
Trebuie să-mi scrieți cîteva rînduri despre carte! Țin la opiniile poeților pe care-i iubesc! Au început să apară și cronici, elogioase – dar cam incompetente, după opinia mea. Cartea s-a dus de prin librării. Nici la Piatra Neamț, unde s-au adus 800 de exemplare, nu se mai găsește.
Mulți îmi scriu și mă gîndesc iar că ne apropie numai supărarea. Îmi pare rău că mai mult plac decît scandalizez. Știu bine că nu-s un poet idiot, dar n-am dezinvoltura de a o face pe grozavul, dincolo de texte.
Cred că cel mai mult m-a bucurat scrisoarea de la Grigurcu, incomodul acela inteligent. Ulici, N. Ciobanu (dar la „Luceafărul“ se exagerează întotdeauna, chiar dacă se scrie de bine!), Constanța Buzea (nedreaptă, pentru că știe multe despre anii mei triști!) Al. Horia – prime reacții.
Îmi dau seama că e important să se scrie la prima carte, și nu oricum – însă acestea sunt lucruri ce țin de prefăcătoriile literaturii mai mult, motiv pentru care-mi sînt oarecum paralele.
Țin însă, repet, la opiniile (subiective) ale poeților deosebiți!
Voi încerca să mă mut la Piatra Neamț. D.R.-ul și acel Amza Săceanu continuă să se intereseze de un post acolo. Mă voi muta în altă singurătate, asta-i. Nu știu cînd.
Aștept un semn de la dumneavoastră! Să nu mi-l refuzați.
Și, din nou, LA MULȚI ANI, bucurie și tot binele pe care-l puteți suporta.
Cu toată dragostea și prețuirea,
Aurel Dumitrașcu
3
„La mulți ani!, iubite domnule Petre Stoica!
Mi-e dor de dumneavoastră.
Să aveți un an bun!
Să fiți sănătos!
Bucurie!
Cu dragoste,
Aurel Dumitrașcu
Crăciun 1988
P.S.
După un accident hemoragic, în vară, foarte grav, continuu o convalescență prelungită.
Poate că am să scap.
De aceea n-am mai ajuns la București.
Dumnezeu nu există, dar e bun.
Am clacat din cauza telejurnalului și a unei femei.
M-am săturat de ticăloși!
Poate că vom scăpa de ei în 1989!
4
Piatra Neamț, 1 august 1990
Iubite Domnule Petre Stoica,
Mă țin, totuși, de cuvînt și vă trimit cîteva texte pentru „Dreptatea”!
Credeam că voi reveni la București, ocazie cu care vi le-aș fi dat personal. Dar nu vin prea repede.
Sîmbătă, sper, plec în Belgia pentru o vreme.
Vă doresc numai bine și… să iasă iar scandal, să nu mai aud de mincinosul de Iliescu și de toți idioții din jurul lui.
Cu dragoste.
Aurel Dumitrașcu
