Daniel Cristea Enache

Lumea noastră literară nu este numai un spaţiu al orgoliilor şi vanităţilor exacerbate, al concurenţei sălbatice, fără reguli şi fără spirit de fairplay, al grupurilor de interese şi al taberelor agregate generaţionist ori ideologic. Ea este şi una a prieteniei dezinteresate, a solidarităţii cu o valoare artistică şi umană şi a unei istorii ce poate şi merită să fie păstrată în memoria culturală, prin instrumentele specifice. Aurel Dumitraşcu, poet dispărut la 35 de ani, în 1990, are în Adrian Alui Gheorghe un prieten devotat şi un editor care se îngrijeşte de textele sale, fie ele antume ori postume, publicate ori inedite, lirice, diaristice ori epistolare.

O mie şi unu de picioare verzi este o antologie poetică reprezentativă şi cu informaţie biobibliografică utilă, nu însă şi cu o notă de argumentare a selecţiei, care n-ar fi fost de prisos. Selecţia este bună şi profilul de poet al lui Aurel Dumitraşcu se vede compus şi recompus din liniile esenţiale ale creaţiei sale, ca şi din tuşele fiecărei etape, de la cea a extremei tinereţi la cea a finalului dominat de sentimentul şi de preajma morţii. Problema implicată de orice antologare selectivă tocmai aceasta este: să fie găsit un cadru de echilibrare a diferitelor componente lirice, atunci cînd acestea au fost urmărite, explorate şi ilustrate de poet; fiindcă, altfel, apare riscul de a se proiecta asupra creaţiei tonalitatea şi instrumentarul unei anumite faze a ei. Cînd poetul dispărut a avut o evoluţie, aceasta trebuie să se vadă dintr-o antologie de ansamblu şi de întreg.

Cea de faţă reconfirmă apartenenţa poetului la două generaţii în succesiune. O apartenenţă nu biologică, prin anul naşterii, ci pe baza unor afinităţi (s)elective prin care un artist se legitimează, conjugîndu-şi experienţele cu ale unor afini. De la „şaptezecişti“, Aurel Dumitraşcu ia caligrafia poeziei şi estetizarea ei, eleganţa discursivă, nota de preţiozitate, criptarea şi descifrarea prin simboluri a lumii, referinţa livrescă şi metafora de evidenţă literaturizantă. Cu „optzeciştii“ împarte şi împărtăşeşte ironia culturală şi acel spleen al poetului ce ştie că nu este nici primul, nici ultimul care să-l aibă şi deci încadrează sentimentul (tot literaturizat) în rama unor precedenţe şi în chenarul unei „texistenţe“. Al. Cistelecan, în a cărui optică Aurel Dumitraşcu scrie „o poezie de ostentaţii deconstructive“, pune punctul pe i, fiindcă „efortul, grav şi fără senzaţia artificiului, al textualizării“ despre care vorbea Radu G. Ţeposu nu e întotdeauna chiar atît de grav, fiind adeseori modulat ironic. Analizînd primele două volume ale lui Aurel Dumitraşcu fără a le priza prea mult, autorul panorameiIstoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă insista pe caracterul lor „prolix“, „eteroclit“ şi pe „eclectismul“ lor, conotate negativ. I-a scăpat însă remarcabilului critic „optzecist“ tocmai programul în virtutea căruia Aurel Dumitraşcu asocia cele două sfere, livrescul şi biografismul, estetizînduşi secvenţele existenţiale şi trăindu-le cu intensitate pe cele aşa-zicînd culturale. A vedea prin cărţi lumea cenuşie a anilor ’80 şi a trăi „plenar“ exact în lumea lor nu înseamnă nici eclectism, nici incoerenţă prolixă, ci o perspectivă etic-poetică adoptată, ca o salvare, de majoritatea poeţilor generaţiei ’80. Ei nu puteau face realism, în condiţii de cenzură, şi nici suprarealism, care i-ar fi comutat cu totul dintr-o realitate mizerabilă, dar unică, într-o poetică, printre altele. Şi atunci au făcut, pe urmele lui M. Ivănescu, postmodernism.

Să citim, din acest unghi „texistenţial“, poeziile din O mie şi unu de picioare verzi. IatăRînduri pentru veştile tîrzii: „Miezul de pîine deschide uşa cu aburii lui/ ca şi cum ai veni tu de undeva de departe să-mi/ spui: prăzile mării pot fi adunate-n hîrtii. Alţii cînd/ lasă o pîine pe masă bruftuluiesc peisajul cu voci/ chiar imaginea acelei fete oarbe care spunea tot timpul:/ «Pîinea sînt eu» – şi aş putea să continuu./ Dacă rescriu fiecare cuvînt ştiu că nu de dragul/ morţii o fac dacă sîntem întro seară oarecare din/ martie şi luna se zbate între două pete de sînge/ nu-mi voi nota nimic în jurnal. Cine mai ţine jurnale?/ Parcă numai aburii aceştia nu ştiu nimic/ mai nimic. Ies pe uşă în lume“. Poemul are nu numai tăietura ivănesciană, ci şi asociativitatea aspectelor din planuri temporale şi spaţiale diferite, după coerenţa unei logici interioare nu lor, ci viziunii care le decupează. Poezia este un poem, chiar dacă nu are o mare întindere, fiindcă e un text ce „gîndeşte“ asupra lui însuşi şi asupra mizelor existenţiale şi artistice, descriptive şi cognitive în care se înfăşoară. E o artă poetică şi un mod de a trăi.

Această investire aproape totală a scriitorului în scrisul său, cu o mistică a literaturii şi a actului literar mai greu de înţeles de către cititorii formaţi după 1990, îi este în cel mai înalt grad specifică lui Aurel Dumitraşcu. Majoritatea textelor antologate sînt scrise în dimensiunea lui totul sau nimic, cu forţarea fiecărui cuvînt, pentru a da maximum de randament poetizant şi poetic. „Prolixitatea“ e, de fapt, un decupaj la sînge (la propriu şi la figurat), un fel de sculptură într-o materie dură ce va trebui să dea, la final, şi epura acestui efort, spirala procesului de poetizare. Versurile nu sînt, la Aurel Dumitraşcu, dublate de teoretizări asupra poeziei şi a poeticităţii lor, într-o autoreferenţialitate frecvent întîlnită la postmoderniştii „puri“. Arier – planul lui Dumitraşcu e unul afectiv şi poetul îşi scaldă aproape toate versurile – indiferent despre ce şi cum ar vorbi ele – în stări interioare şi dispoziţii lăuntrice fluctuante. Faptul care provoacă efectul „texistenţial“ puternic şi, uneori, memorabil este „întîlnirea“, gîndită şi chiar programată, dintre ceea ce se întîmplă oricînd şi oriunde şi ceea ce poetul simte ca întîmplîndu-i-se (nu întîmplător) tocmai lui.

Viziunea lui Aurel Dumitraşcu adună lucruri, gesturi, peisaje, amintiri, cuvinte, spuse ori scrise, proiecţii şi reflecţii aparent disparate – în conglomerate de sensibilitate. De aceea, poemele nu se asociază şi nu se grupează tematic, nici măcar problematic; şi o antologie bună, cum este aceasta, ţine cont de variaţia accentului sensibil şi de schimbarea tonalităţii. Astfel, tinereţea poetului e mai degrabă ironică, sarcastică la modul inteligent şi teribilist, într-adevăr ostentativ-deconstructivă, după interpretarea lui Al. Cistelecan. Întîmplări privilegiate putea fi foarte bine semnat şi de tînărul Geo Dumitrescu: „– E toamnă/ prin lume s-au redeschis universităţile/ caii încep să-şi uite iubirile camioanele/ transportă murături şi caiete dictando/ ladyes and gentlemens/ tata a murit acum şapte ani – cancer –/ era comunist şi făcuse războiul/ am plîns cu faţa ascunsă în trenci/ urăsc cimitirele moartea şi sfinţii absurzi/ şi bomba şi şerpii/ au trecut şapte ani…/ iubesc pămîntul ploaia şi arta/ şi doamnele şi ţăranii/ s-a gîndit mama: Petre ar trebui dezgropat/ bine! a zis primul fiu/ e un obicei sălbatic! a zis celălalt/ începu să plouă mărunt – anno domini/ 197… –/ «comuniştii nu putrezesc» şuşoteau babele/ şi sau fardat şi s-au dus la biserică/ şi au văzut ţărîna plină de clopote/ raiul la trei metri sub frunze/ babele au băut vin roşu s-au îmbătat/ au mîncat plăcinte/ s-au dus acasă cîntînd/ mîine e luni! mi-am zis se însera/ m-am urcat în autobuz călătorii dormeau/ «pînă la capăt, vă rog!»/ şi parcă rulam pe marginea cerului“.

În schimb, maturitatea şi experienţele dinpreajma sfîrşitului sînt încărcate, poetic, de reflexivitate, cu o meditaţie concentrată şi ab – strasă auspra fiecărui termen simbolic şi a fiecărui element imagistic. În cuvinte cît mai puţine, poemul trebuie făcut să spună cît mai mult. Lirismul desfăşurat şi prozaic va lăsa, prin urmare, loc celui obţinut din economia de mijloace şi din intensificarea lor. Aici erotica se impregnează de inevitabilul morţii, rămînînd frumoasă şi devenind melodioasă: „– Pînă la urmă va trebui să mor. Ştiu/ aceasta şi plec de la tine în zori./ Pe străzi cenuşa cucereşte oraşul/ profetul îmi cere iertare./ Pînă la urmă va trebui să mor. Ştiu/ aceasta şi plec de la tine în zori“ (Pînă la urmă va trebui să mor). În altă parte, imaginile poetice vădit şi voit lucrate sînt tăiate de un enunţ, final, cît un întreg program artistic generaţionist şi personal: „– Destule hîrtii veninoase aşteaptă să muşte din mine./ Un pepene roşu se cunună cu un pepene negru/ vor locui în cer şi vor face avere./ Mie îmi stă în gît un dragon (mi-e bine aproape/ nu mai vorbesc). Minuni şi furgoane. Şi nu mai/ întreb cînd vine ziua de marţi./ Seara înainte de a uda florile îţi voi spune/ cum moare metafora în spitale“ (În bibliotecă).

Un poet din epoca trecută, care trebuie recitit în a noastră, fiindcă, fără dubiu, va face parte şi din următoarea.

Publicat în „Observator literar“ nr. 717,
3 aprilie 2014