– Cu aproape patru ani în urmă, revista „Echinox“ publica o anchetă cu titlul „Dreptul la timp“ (după titlul unui volum de versuri de Nichita Stănescu), anchetă la care au participat câţiva poeți tineri care au încercat să definească fenomenul poetic tânăr și, în același timp, să puncteze principalele trăsături ale „generației ’80“, generație care în acel moment nu era decât o… „ficțiune necesară“. Considerați că, după cărțile publicate de cei mai tineri poeți din 1980 încoace, se poate totuși vorbi de o „generație ’80“?
– Romain Rolland spunea cândva: „Ai nevoie, când ești tânăr, să-ți creezi iluzia că iei parte la o mare mișcare a omenirii, că reînnoiești lumea…“ Nu s-ar putea spune că poeții apăruți în acești ultimi ani nu trăiesc într-o astfel de iluzie constructivă. Într-un fel, este discutabil totuși să vorbim de o generație când mulți dintre cei care s-au făcut cunoscuți în paginile revistelor în jurul anului ‘80 încă nu și-au văzut tipărită prima carte. E nevoie de timp, de îndoială chiar, pentru că ar fi neserios să reducem momentul ‘80 al poeziei tinerilor doar la poeții (admirabili, e drept!) apăruți la „Cenaclul de luni“ și tipăriți la timp, când există și destui alți poeți de același calibru (dacă nu și mai și!) risipiți prin țară.
Este cert că s-a întâmplat ceva bun în poezia noastră, că e un mare noroc pentru o literatură când are de ales din câteva zeci de poeți foarte înzestrați, după cum – zic eu – e foarte important că acești poeți sunt în primul rând foarte citiți, trecuți prin multe lecturi esențiale, cel mai ades în original. Întrucât prin generație înțeleg și acumulare și mobilitate, cred că acest moment al poeziei nu trebuie absolutizat, exagerat: ideea de emergență mi se pare inoperantă în literatură.
Dincolo de îndoielile-mi „metodologice“, vreau să spun că aș crede în colegii mei din valul ‘80 chiar și dacă unii „sfătuitori“ ne-ar spune toată ziua că generația noastră e o utopie.
– Dacă admiteți că se poate vorbi de o „generație ‘80“, ce credeți că e caracteristic pentru poezia ei, prin ce se individualizează ea, iar dacă nu, de ce nu se poate vorbi de o nouă generație?
– S-a tot spus că sunt ludici, livrești, ironici, cu o acută propensiune spre ce e derizoriu în real, observându-se mai rar un anumit tragism al textelor, „supărarea“ (estetică) generală cu care se apropie de lume, reinventând-o intenționat à rebours. Poezia lor este în primul rând „inteligentă“, dar este nevoie de timp pentru a putea vorbi cu adevărat despre ceea ce-i individualizează.
– Ce nume credeți că s-au detașat dintre cele despre care s-a spus (cu insistență, repetat, în lungi liste) că aparțin generației ’80?
– Sunt atât de numeroase numele ce par a se fi „detașat” din lungul şir al valului ’80, încât nu are rost să le mai repet și eu. Unii sunt citați tot timpul, deși textele lor nu-s decât hălăduieli ludice în care e greu să întrevezi rădăcinile unui mare poet. Alții filozofează (boală veche la noi!) încât te întrebi dacă n-ar fi cazul să li se amintească un lucru de domeniul evidenței: lecturile filozofice nu iscă niciodată poeți, poezia fiind totuși dincolo de cărți. Îmi închipui, însă, că fiecare știe bine ce face și de ce face așa.
– Ce înțelegeți prin generație, în literatură? Cum poate avantaja sau dezavantaja ea, generația, devenirea unui scriitor?
– De la  „Confesiunea unui copil al secolului“, prin Sainte-Beuve, ideea de generație a tot bântuit literatura și obișnuința noastră de a cataloga. Aproape fiecare criză lirică a predispus la vehicularea ideii de „nouă generație”. S-a ajuns astfel, cum observa și Tudor Vianu în 1928, să se descopere că „în zece ani generațiile devin bătrâne“. Nu numai momentul ‘80 ne face să vorbim de o anumită mobilitate a literaturii noastre. Ideea de generație e cel mai ades necesară. Necesară, de exemplu, pentru a forța în grup inerția concupiscentă a gusturilor editorilor, însă mă îndoiesc că vreunul dintre „comorienți“ crede în mod serios că se poate face literatură în grup. Între cei aleși (aleși de talentul lor) au apărut peste noapte și destule „voci“ de complezență susținute de nume cu rubrici săptămânale (și acesta e un paradox continuu în ceea ce-i privește pe anumiți „distinși critici”), voci de umplutură care, în loc să-i individualizeze pe cei adevărați, au încurcat și încărcat planuri editoriale – fără ca textele lor să motiveze una ca asta.
Un poet este poet prin el însuși întotdeauna. În niciun caz prin alianțe mai mult sau mai puțin pragmatice. Devenirea unui poet, cred eu, nu poate purta semnul aderării la o tabără sau alta, valoarea fiind altceva decât solidaritatea cu anumite idei.
Publicitatea exagerată făcută uneori unor autori nuli nu poate schimba sub nicio formă condiția lor. Dar discuția aceasta asupra generațiilor literare este fără sfârşit.
– Își are poezia tânără critica ei, criticii ei? Cum apreciaţi receptarea poeziei tinerilor scriitori? Cum apreciați condiția tânărului scriitor și cum vedeți implicarea lui în viața culturală și spirituală a țării?
–  Da, „poezia tânără“ are criticii ei, dacă trebuie să ne gândim la criticii care au comentat cu consecvență și seriozitate primele apariții editoriale ale poeților în cauză.
Spaima unor „comentatori“ față de poezia valului ’80 aparține în exclusivitate respectivilor „comentatori“. Am întâlnit tare mulți cititori fericiți. Îi citeau pe poeții „generației“ mele.
Aș vrea să adaug că nu e nimic puștesc în pretenția tinerilor poeți de a fi respectați ca atare. Dacă o literatură nu se poate susține prin amabilități, nu e mai puțin adevărat că nici prin uniformizarea și bagatelizarea manuscriselor tinerilor scriitori. Să nu uităm că doar cărțile tipărite justifică viața și munca imensă a unui scriitor, or aceste cărți trebuie să-l reprezinte și tipărite, nu numai în manuscris.

 

Aurel DUMITRAȘCU
1 iunie 1984