Eu mereu spun că n-am prieteni adevăraţi. Asta, fiindcă „prietenii” în general mă învaţă minte, mă lecuiesc de iluzii, îmi devin de la un moment dat (când ne cunoaştem mai bine şi mi-e lumea mai dragă) rivali sau… duşmani ascunşi. Fireşte, dau vina pe mine că nu sunt în stare să menţin pe linia de plutire o prietenie (iubitor cum sunt de singurătate şi izolare). În timp, am constatat că prieteni adevăraţi îmi rămân doar scriitorii care au respectat regula de aur a respectului reciproc (având aceleaşi afinităţi) şi n-au ţinut cu niciun preţ să-mi facă vreo porcărie (se subînţelege că nici eu nu le-am adus vreun prejudiciu moral). Din păcate, prietenii adevăraţi (cărora le port recunoştinţă pentru felul lor de a fi) trebuie întâi să moară, să pot să conştientizez valoarea caracterului lor. Aşa am păţit cu poetul Aurel Dumitraşcu. De aceea îi număr pe degete pe prietenii mei adevăraţi.
3 iulie 2004
