Aurel Dumitraşcu publică la ed. „Cartea românească“ al doilea volum al său de versuri, „Biblioteca din nord“, confirmînd o vocaţie întreţinută în izolarea în care trăieşte poetul, departe de marile oraşe, cu lecturi aduse la zi şi mai ales cu o dorinţă invincibilă de comunicare:
„toamna eu sînt un bărbat fericit: ies în grădină
repetîndu-mi încrederea nemăsurată în prieteni“.
O primă constatare asupra volumului: poetul mînuieşte cu abilitate tehnicile insolitării poemului cu imagini deconvenţionalizante:
„prin odaie aceleaşi negre lalele aceleaşi codobaturi
încîlcite în perdelele grele“.
Dincolo de inocenţa şocului provocat, asemenea versuri au o funcţionalitate precisă în poem împrospătîndu-i discursul, curăţindu-i încheieturile de rugina retorică şi finalizînd o compoziţie, de obicei de mici dimensiuni, cu un design exact, provocator şi septic ca al unui rafinat produs cosmetic.
Ceea ce dă însă o notă cu totul aparte poeziei lui Aurel Dumitraşcu în cîmpul generaţiei tinere e faptul că, în ciuda efortului său constant de rafinare a expresiei, uneori pînă la devitalizarea pur estetică, prin crăpăturile textului mustește un tragism de-o vitalitate care nu mai poate fi discretizată de fragmentarismul compoziţiei: personajul liric are o inocență pe care şi-o apără acoperindu-şi sfîşierea fiecărui cuvînt cu propriul trup biografic, descoperind în unitatea dintre expresie şi destin bucuria pură ca un nou început de „viaţă adevărată“:
„– Vin tîrziu după atîţia învingători după atîtea războaie.
Şi vă propun bucuria v-o propun aproape cu ciudă
vă obişnuiesc numai cu ea.
E a noastră o putem stăpîni o putem apăra. Acesta
e visul meu din fiecare noapte unicul.
M-am gîndit: un asemenea vis nu poate ucide“.
Publicat în „Flacăra“, nr. 41,
9 octombrie 1987