Aurel Dumitraşcu publică la ed. „Cartea românească“ al doilea volum al său de versuri, „Biblioteca din nord“, confirmînd o vocaţie întreţinută în izolarea în care trăieşte poetul, departe de marile oraşe, cu lec­turi aduse la zi şi mai ales cu o dorinţă invincibilă de comu­nicare:
„toamna eu sînt un bărbat fericit: ies în grădină
repetîndu-mi încrederea nemă­surată în prieteni“.
O primă constatare asupra volumului: poetul mînuieşte cu abilitate tehnicile insolitării poemului cu imagini deconvenţionalizante:
„prin odaie aceleaşi negre lale­le aceleaşi codobaturi
încîlcite în perdelele grele“.
Dincolo de inocenţa şocului provocat,  asemenea versuri au o funcţio­nalitate precisă în poem împrospătîndu-i discursul, curăţindu-i încheieturile de rugina retorică şi finalizînd o compo­ziţie, de obicei de mici dimen­siuni, cu un design exact, pro­vocator şi septic ca al unui ra­finat produs cosmetic.
Ceea ce dă însă o notă cu totul aparte poeziei lui Aurel Dumitraşcu în cîmpul generaţiei tinere e fap­tul că, în ciuda efortului său constant de rafinare a expre­siei, uneori pînă la devitalizarea pur estetică, prin crăpătu­rile textului mustește un tra­gism de-o vitalitate care nu mai poate fi discretizată de fragmentarismul compoziţiei: per­sonajul liric are o inocență pe care şi-o apără acoperindu-şi sfîşierea fiecărui cuvînt cu pro­priul trup biografic, descope­rind în unitatea dintre expre­sie şi destin bucuria pură ca un nou început de „viaţă adevă­rată“:
„– Vin tîrziu după atîţia învingători după atîtea răz­boaie.
Şi vă propun bucuria v-o propun aproape cu ciudă
vă obişnuiesc numai cu ea.
E a noastră o putem stăpîni o putem apăra. Acesta
e visul meu din fiecare noapte unicul.
M-am gîndit: un asemenea vis nu poate ucide“.

 

Publicat în „Flacăra“, nr. 41,
9 octombrie 1987